|
| Anchetă |
REFLECŢII DESPRE CANON - ELISABETA LăSCONI
Din istoria canonului autohton...
Discuţiile despre canon au început în viaţa literară de la noi în urmă cu un deceniu. Cred că rolul hotărâtor l-au avut apariţia unei cărţi de referinţă (Canonul occidental de Harold Bloom, traducere de Diana Stanciu, Ed. Univers, 1998; ediţia a II-a într-o nouă versiune de Delia Ungureanu, Editura Art, 2007) şi reforma în educaţie puternic resimţită ca ruptură mai ales la disciplinele istorie şi limba şi literatura română, datorită manualelor alternative pentru ciclul liceal, intrate în licee în 1999: întâi cele pentru clasa a IX-a, urmate pe rând, timp de trei ani, de manuale pentru clasa a X-a, a XI-a şi a XII-a.
La noi se realiza pentru prima oară o “spărtură” într-un canon tare, construit şi perpetuat de foarte multă vreme, compus din opere obligatoriu de studiat şi, implicit, din autorii validaţi de critică pe parcursul mai multor decenii. Nu cred că o discrepanţă uriaşă separa canonul şcolar pentru liceu de canonul universitar, cu excepţia a două perioade literare, cea veche şi cea contemporană, ambele extinse şi aprofundate la nivelul superior. Până în 1999, o programă unică şi un manual unic impuneau un canon înalt, academic.
Indiferent de structura liceului, cu sau fără două trepte, de structurarea programei, aceiaşi autori se succedau: cei patru mari “clasici” (Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ion Slavici, escortaţi de criticul Junimii, Titu Maiorescu), cei patru poeţi (Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga şi Ion Barbu) şi cinci prozatori (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu) asociaţi perioadei interbelice, deşi unii continuă să scrie şi în deceniile postbelice.
În primele două decenii postbelice, unui canon oficial, creat prin ideologizare şi presiune politică, construit de sus în jos, i s-a opus un canon resimţit ca autentic. O bătălie pentru a instaura (sau a reinstaura) canonul
s-a petrecut în deceniul 1960 – 1970. Abia după 1970 a devenit o realitate în manualele şcolare de liceu, în care se studiau Psalmi arghezieni şi lirică ermetică barbiană, poezia lui Ştefan Augustin Doinaş ori Nichita Stănescu.
După 1989 se produce o reconstruire a canonului şi în puţini ani se recuperează pe toate căile, la toate palierile, autorii interzişi în anii comunismului, fie parţial, fie total, de la Mircea Eliade şi Eugen Ionescu la autorii din cercul Gândirii sau la I.D. Sârbu. Apariţii editoriale, teze de doctorat, studii şi exegeze de ţinută academică sau contribuţii didactice reuşesc să contruiască alt canon. Supus deja, la pragul dintre secole, unui nou proces, al decanonizării, de unde începe alt episod din istoria canonului autohton.
Un canon sau mai multe?
A funcţionat tacit un singur canon sau mai multe în ultimele două perioade mari parcurse de literatura română? Cred că da. În primele decenii postbelice, a existat un canon oficial supus lent unui atac ce ţinteşte să-l submineze şi să-l înlocuiască treptat. După 1965 însă, forţa unui canon reinstaurat nu exlude existenţa altui canon al literaturii scrise în exil, pe care mulţi o resimt ca fiind singura autentică, realizată în spaţiul deplinei libertăţi.
Cred că mereu canonul existent şi-a avut “canonul din umbră”, care aidoma unui “guvern fantomă” reamintea că oricând cei prezenţi în cercul puterii pot ieşi ca alţii să le ia locul. Jocul canonului s-a produs datorită istoriei şi politicii, dintr-o asemenea perspectivă, mi se pare limpede că s-au confruntat două tipuri diferite de instanţe în “bătălia canonică”: putere politică şi autoritatea criticii literare.
Din alt punct de vedere, canonul însuşi nu are coerenţă şi omogenitate. Canonul critic, cel academic, universitar nu formează o singură mulţime compusă din opere sau autori. Intră sau ies din canon scrieri literare sau de graniţă. Nu toţi autorii studiaţi în Universitate fac parte din canon – mă gândesc la autorii minori ai paşoptismului, la simboliştii români sau la prozatorii şi poeţii din diferite grupări literare. Şi invers, romane distinse cu premiile Academiei, ale Societăţii Scriitorilor Români / Uniunii Scriitorilor uneori nici nu ajung să intre în canon.
Baza canonului, centrul său de greutate îl reprezintă canonul şcolar. Şi el se construieşte continuu, dar cu alte reguli de joc. Cele trei paliere ale sistemului şcolar preuniversitar, de la ciclul primar la cel gimnazial sau liceal familiarizează treptat pe copil şi adolescent cu opere ale autorilor canonici. Sunt mai curând tatonări, prin puţinele fragmente accesibile la o asemenea vârstă. Operele autorilor canonici au aici o concurenţă serioasă din partea unor autori minori.
Să ofer câteva exemple: Liviu Rebreanu, autor principal al canonului, nu poate fi studiat decât în liceu, iar o scriere cotată drept vârful romanului românesc, Craii de Curte Veche, nici măcar în liceu. Prezentă în manuale nişte ani buni, cartea Crailor... rămâne un mister, greu de elucidat pentru majoritatea liceenilor. Îmi revăd foştii elevi care au treizeci de ani şi unii mărturisesc că abia acum au recitit-o şi încep să o înţeleagă.
Alt caz edificator îl reprezintă Mircea Eliade. N-am văzut serie de liceeni, din 1990 până azi, pe care să nu-i fascineze proza fantastică şi romanele lui Mircea Eliade. Prezent în manualul unic pentru clasa a XII-a timp de nouă ani, din 1993 până în 2002, Eliade iese din lista autorilor canonici a programelor şcolare din 1999 încoace, deşi creaţii eliadeşti sunt ofertate ca sugestii pentru specii sau teme şi sunt selectate de multe manuale.
Probabil că destul de puţini (dintre cei plasaţi în exteriorul cercului şcolar) ştiu exact lista autorilor care se studiază obligatoriu în liceu prin cel puţin o operă: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Titu Maiorescu, Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, E. Lovinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Aşadar 15 scriitori, poeţi şi prozatori, şi doi critici.
Acest canon strict este dublat de un canon lărgit, lax. În aproape toate manualele de liceu intră nuvela istorică a lui C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul, intră rondeluri sau poeme ale lui Alexandru Macedonski sau poezii de George Coşbuc sau Octavian Goga, texte ale postmodernismului românesc, cu o selectare insistentă a lui Mircea Cărtărescu. Lipseşte peste tot o mare scriitoare: Hortensia Papadat-Bengescu. Asta pentru a confirma “miezul rău” al canonului redus la cei trei termeni-cheie: “Bărbaţi Albi Morţi”, la noi funcţionând o variantă simplificată, ce exclude termenul mediu.
Paradoxuri canonice
Canonul este o construcţie culturală, de îndată ce şi-a găsit o alcătuire, începe, în cel mai fericit caz, fisurarea ei, dacă nu chiar dinamitarea, distrugerea, şi apoi refacerea. Trecerea timpului şi rezistenţa cărţilor sunt, probabil, actanţii cei mai duri în procesul canonizării şi al decanonizării. Pentru mine exemplul de maximă pertinenţă îl formează romanele lui Liviu Rebreanu şi G. Călinescu.
Primele două romane, Ion şi Pădurea spânzuraţilor trec proba timpului cu superbie, dar Răscoala are deja o concurenţă serioasă în Ciuleandra văzută în cu totul altă paradigmă de valorizare în ultimele două decenii şi jumătate. “Glisarea” din canonul critic are efect şi în canonul liceal. Iar în cazul lui G. Călinescu s-a produs o mică revoluţie: primul său roman, Cartea nunţii, s-a dovedit ofertă incitantă pentru abordarea tematică în primul an de liceu.
Încerc să ajung cu exemplele de mai sus la faptul că din 1999 canonul şcolar se situează în centrul “bătăliei”. Discuţiile, scandaluri provocate de manualele alternative vin de la o democratizare a intervenţiei asupra canonului. Un număr mare de manuale în locul celui unic, mai mulţi autori cu opţiuni diferite au schimbat radical peisajul literar al canonului şcolar. Aici a căpătat vizibilitate problema canonului şi procesul decanonizării.
Paradoxul cel mai interesant se naşte, cred, după 2000, când prin instituţii oficiale şi prin demers editorial literatura română reintră în circuitul european. Şi mă întreb dacă nu s-a construit în timp şi alt canon, prin traduceri, care probabil arată altfel, se bazează pe alte principii şi are alţi făuritori. Este canonul ce scapă instanţelor autohtone de toate felurile şi ar fi interesant de urmărit evoluţia unui asemenea canon, de văzut câte dintre operele ce alcătuiesc canonul, prezente în manuale, bunăoară, de-a lungul timpului, au fost traduse şi au avut impact într-un circuit străin, european sau internaţional.
Vom descoperi alt tip de canon ideologizat în deceniile comunismului, prin parteneriate ale traducerilor reciproce în ţările din “lagărul comunist”, cu traiectoria lui şi cu artileria grea pe care probabil canonul actual o respinge. Oricum, „canonul din umbră” exista şi se substituia canonului politizat, îl surclasa, începând chiar cu literatura sovietică: Doctor Jivago de Boris Pasternak ori cărţile unui Aleksandr Soljeniţân, publicate la noi abia după 1989. Un astfel de “canon in absentia” ori “canon interzis” se contura la noi prin scrierile celor ce părăsiseră ţara, de la Vintilă Horia la Petru Popescu, a celor ce supravieţuiseră obligaţi la exil interior.
Canonul traducerilor se transformă într-o alternativă interesantă. Am în minte un exemplu de scriitor prin care literatura noastră a fost cunoscută şi care poate fi obiectul unui studiu de caz: Panait Istrati. Cărţile lui s-au bucurat de mare succes de public nu doar în spaţiul cultural francez, ci şi în cel german. În canonul autohton înregistrează treceri meteorice, încât rămâne un mare necunoscut în literatura română, pe când pentru străini, dezvăluie ceva esenţial despre spiritul românesc.
Canonul traducerilor uneori parcă sfidează canonul autohton. Traducători contemporani optează pentru anumite cărţi ale perioadei interbelice şi mi se pare iarăşi simptomatic că doi traducători din zone culturale complet diferite au o fascinaţie faţă de Mircea Eliade: Joaquín Garrigós l-a tradus în spaniolă şi Sumya Haruya în japoneză, ambii rămân îndrăgostiţi iremediabil de fantasticul lui Eliade, de geografia mitică a Bucureştiului.
Cred că opiniile şi alegerile traducătorilor din literatura română ne-ar aduce surprize şi probabil ar coagula alt canon care, în fond, ar reprezenta literatura română în faţa lumii, cu o depăşire a prejudecăţilor proprii. Am bănuiala că un asemenea canon configurat de traduceri conferă alt tip de prestigiu şi este râvnit de scriitorii contemporani cel puţin tot atât de intens ca prezenţa în canonul autohton.
|
|
|
|
|
|
|
