In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Anchetă
CANONADĂ DE CANOANE - CONSTANTIN PRICOP Dezbaterea privind canonul s-a declanşat, cu ani în urmă, în Statele Unite; şi, pentru că la noi totul se adaptează, atunci cînd a fost posibil s-au iniţiat şi aici discuţii pe seama canonului literar.
Canonul literar este alcătuit din operele literare considerate reprezentative pentru o cultură naţională. Existînd asupra lor un anumit acord general, autorii operelor canonice sînt prezenţi în majoritatea manifestărilor instituţionalizate – în manuale şcolare, în programe universitare, în sesiuni academice, în mass-media, la aniversări oficiale
ş. a. m. d. Prin această prezenţă concertată scriitorii vizaţi şi operele lor se fixează în conştiinţa colectivităţii, devin simbolurile artistice ale acesteia.
În SUA dezbaterea – de fapt o adevărată „bătălie” a canonului – era anticipată şi strîns legată de sonore evoluţii ideologice. Ceea ce la noi nu s-a prea înţeles (poate că dacă lucrul s-ar fi întîmplat , s-ar fi dovedit că discuţia are puţine şanse să fie transplantată în spaţiul mioritic) e că această „bătălie” nu a fost declanşată de confruntări estetice, ci sub presiunea sociologicului, a politicului şi ideologicului dintr-o anumită comunitate; ceea ce a fost atacat în „războiul” american al canonului n-are legătură cu valoarea artistică a operelor. Nimeni nu a susţinut că scrierile puse în discuţie n-ar mai fi avut valoarea literară recunoscută de multă vreme – ci doar că ele nu sînt reprezentative pentru anumite categorii sociale, culturale ş. a. m. d. Aşa cum s-a spus, e vorba de o transpunere a lui political correctness în literatură. Scrierile noi care ar fi urmat să fie introduse în noul canon, „restructurat”, nu erau mai bune, literar, decît acelea pe care trebuiau să le înlocuiască sau cărora trebuiau să li se alăture – deseori…, dimpotrivă. Reprezentau însă colectivităţi pînă atunci nereprezentate literar. Ideea că anumite categorii culturale sau sociale nu reuşeau să se impună (nici printr-o discriminare pozitivă), inclusiv în literatură, declanşa revoltele reformatoare. Se exprimau, în legătură cu canonul, revendicări privind discriminări etnice (autorii albi erau mai bine reprezentaţi decît cei de culoare, decît asiaticii sau hispanicii), religioase (creştinii protestanţi favorizaţi faţă de alţi creştini şi de necreştini), culturale (minorităţi reprezentînd diferite orientări sexuale etc. nu erau prezente cu scriitorii lor) ş. a. m. d. Acţiune de înţeles într-o societate prin definiţie multietnică şi plină de contradicţii ca aceea din Statele Unite. Prin bătălia canonului s-a urmărit repararea nedreptăţilor politice şi introducerea, între canonizaţi, a autorilor cu care „persecutaţii” se identificau. Trebuie subliniat că, fără a fi de fapt vorba de o modificare a criteriilor estetice, schimbările urmărite ar fi putut afecta, în acest sens, imaginea canonului, lăsînd impresia unor revizuiri valorice.
Adaptarea la noi a discuţiei despre canon a fost favorizată, fără îndoială, şi de traducerea cărţii lui Harold Bloom, Canonul occidental (traducere în limba română a ajuns, între timp, la a doua ediţie). çn cartea sa, apărută ca urmare a disputelor din Statele Unite, Harold Bloom se împotriveşte celor care urmăreau schimbarea canonului de pe poziţia, uşor de anticipat pentru un critic, a apărării criteriului estetic. Principalul său argument a fost unul evident, la urma urmelor, acela că bătălia canonului nu se purta la nivelul esteticii, ci al politicii. Esenţa canonului fiind de altă natură decît cele în discuţie, acesta nu putea fi clintit de interesaţii combatanţi. çn pledoaria sa autorul caută să arate că anumite opere, fixate de multă vreme în canon, au toate meritele pentru a se alinia în acea enumerare. çn cele din urmă Harold Bloom desemnează canonul literaturii de limbă engleză, alcătuit şi consolidat pe criterii estetice. Dacă încercările sale s-ar fi oprit aici, n-ar mai fi fost multe de adăugat – dar profesorul american îşi propune să arate şi care ar fi canonul altor literaturi – titlul cărţii sale vizînd canonul occidental. çn alte literaturi decît cea engleză şi americană judecăţile lui Harold Bloom par oscilante. Dacă faţă de scriitorii mari, recunoscuţi de orice cititor instruit, de unele opere celebre etc. toată lumea are o egală preţuire, cînd vine vorba de valori echivalente preferinţele sale nu sînt explicate. Autorul Canonului occidental împarte istoria literaturii în trei epoci – aristocratică, democratică şi haotică – pentru a renunţa la conceptele uzate, clasic, baroc, premodern, postmodern ş. a. m. d. Din literatura lumii sînt alese nume reprezentative, fără îndoială, dar ele nu epuizează moştenirea unei literaturi. Cît priveşte opţiunile, ne putem întreba de ce George Eliot şi nu Stendhal, de ce Ibsen şi nu Flaubert? Este uşor de observat că autorul este mai sigur de el în spaţiul literaturii de limbă engleză şi că, pe de altă parte, nu încearcă să-şi mascheze preferinţele evident personale. Or, canonul nu e creat de un critic, cît de important ar fi acesta, ci de o colectivitate.
Ceea ce începe să deranjeze în cartea lui Harold Bloom e că acest canon, care se vrea, după denumirea lucrării, al întregii literaturi occidentale, de fapt al întregii Europe, nici măcar nu aminteşte de unele culturi naţionale – printre care şi cea română. Şi autorul nu spune că şi-ar limita competenţele la ceea ce controlează, ci lasă impresia că omisiunile sînt datorate lipsei de semnificaţie a literaturilor absente. Ar fi fost de aşteptat ca, într-o tresărire de orgoliu, criticii români să argumenteze, comparînd opere, autori şi chiar literaturi pentru a arăta că poziţia lui Harold Bloom nu e corectă. Entuziasmul şi delăsarea cu care a fost primit opul său pare o confirmare indirectă a lipsei de semnificaţie care ni se acordă în paginile sale… Cît priveşte discuţia care a dat naştere Canonului occidental, ea nu prea are multe în comun cu stările de lucruri din literatura română. Practic nu avem ceea ce constituie partea centrală a dezbaterii americane – confruntarea ideologică. Dacă ar fi fost să se reformuleze, după ’89, canonul literaturii române, presiunea ar fi venit de la scrierile „de sertar” şi de la operele autorilor din diaspora, interzişi pînă atunci. Scrieri de sertar n-au prea fost, operele interzise au fost reintegrate în circuitul literaturii române. çn urma acestor operaţii nu s-a simţit nevoia unor schimbări importante ale canonului. Partea cea mai solidă a canonului literaturii noastre, ţinînd de aşa-zisa perioadă a clasicilor, rămîne stabilă. Iar criteriile după care acesta s-a coagulat au fost, de la Maiorescu încoace, cele estetice. Iniţiatorul criticii noastre literare a vorbit insistent despre criteriul estetic în aprecierea operelor literare. Bătălia din alte culturi ne arată că nu doar estetica defineşte cîmpul literaturii, dar Harold Bloom pledează azi pentru ceea ce Maiorescu susţinuse cu mult timp în urmă. Bătălia canonului din Statele Unite ne mai învaţă că ideologiile nu se mulţumesc să admire, pline de… înţelegere, constituirea clasamentelor estetice reprezentative. Dar la noi s-a vorbit dintotdeauna despre criterii estetice. Ceea ce devine elementul fundamental pentru noi este altceva, ce derivă din faptul că valoarea nu apare decît prin subiectivitatea celui care o afirmă. Toţi susţin valorile – dar fiecare le vede în felul lui. Nimeni n-a contestat şi nu contestă la noi criteriul estetic – dar aplicările acestuia diferă, uneori pînă la contradicţie, de la o personalitate critică la alta. G. Călinescu teoretiza această subiectivitate fundamentală – totuşi el, singurul critic care a influenţat decisiv în cultura română formarea canonului, urmărea, dincolo de jocurile subiectivităţii, o anumită ideologie. La noi bătăliile se dau între modurile în care sînt gonflate aceste subiectivităţi. Istoriile literare, care s-au înmulţit în ultima vreme, ne arată că nici ideea de istorie, care ar trebui să declanşeze o anumită responsabilizare, nu mai impresionează astăzi.
Existenţa unor valori reprezentative, recunoscute de întreaga colectivitate, ar trebui să clarifice situaţia scriitorilor canonici – a „desfiinţării” lor de unii sau de alţii, a semnificaţiilor acestor desfiinţări etc. O discuţie despre „canonizaţi” nu mai implică doar judecăţi estetice – angajarea politică şi ideologică e evidentă. Chiar dacă Harold Bloom se străduieşte să ne convingă că ar putea fi construit un canon exclusiv pe criterii estetice, aşa ceva nu e totuşi posibil. Dacă ceri ca anumite opere să te reprezinte, ele nu mai flotează în libertate absolută în spaţiul nedefinit al frumosului. Ceea ce vrea să demonstreze autorul american are nevoie de un alt cadru – o istorie literară, o vastă panoramă etc. Discuţia despre canon e pînă la urmă una despre circulaţia operelor, despre autoritatea acestei circulaţii, despre prestigiul lor social. Nu e o dezbatere estetică. Autorul american ar vrea să discute sociologie fără să facă un pas dincolo de platforma esteticii. Canonul e în ultimă instanţă creat atît de un public vast, uneori neiniţiat în chestiuni literare, cît şi de specialişti, care orientează (ar trebui să orienteze) opţiunile mulţimii. O intervenţie directă, brutală a criticii nu poate influenţa – dar, printr-o acţiune mediată, în etape succesive, se exercită o asemenea influenţă.
În aceeaşi măsură în care la capitolul clasici există de multe decenii o stabilitate incontestabilă a canonului literar românesc, în ceea ce priveşte stricta contemporaneitate domneşte dezorientarea. Din fericire, canonul are a face prea puţin cu contemporaneitatea. Dacă ar fi vorba şi de aceasta ar trebui să constatăm că aici fiecare grup are… canonul lui…
