In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Anchetă
VIAŢA GREA A CANONULUI LITERAR - DOINA RUşTI Ce sunt canoanele şi cine este creatorul lor? Sunt reguli academice, credinţe tradiţionale, sunt plasele rutinei, platoşele impostorilor, convenţii, vehicule prioritare. Canoanele sunt şi forţele nevăzute ale unei mode sau ale unei istorii. Iar ele sunt impuse de oameni carismatici, lideri, vânzători buni, profesori longevivi şi încăpăţânaţi. Şi, bineînţeles, canoanele funcţionează prin complicitatea unor intelectuali temători, oneşti şi extrem de activi.
Dar în privinţa regulilor se ştie că nu sunt multe de zis: nimeni nu le iubeşte, toată lumea încearcă să le respecte. Deşi constant şi masiv blamate, canoanele clasicismului s-au dovedit utile, după cum regulile rutiere fac posibilă circulaţia. Aşa stau lucrurile şi în privinţa normelor ortografice care asigură unitatea limbii scrise. Tocmai de aceea, legile instituite printr-o autoritate oficial acceptată, n-ar trebui să se discute. Ele sunt doar simple convenţii.
Până la un punct, şi esteticile impun canoane care uşurează judecăţile şi aşezarea valorilor. Cel puţin două dintre ele au rezistat uluitor de mult: imitaţia convingătoare şi emoţia cu toate dedesubturile ei. Sunt veridice şi mişcătoare atât transformarea lui Lucius într-un măgar cât şi fericirea omenească a onanistului lui Joyce. Îmi mişcă sufletul ghemele semantice din Ulisse pentru că mintea mea este pervertită să le caute, însă nu rămân insensibilă nici la povestea drumului lung pe care îl parcurge castronelul de porţelan al lui Michael Cunningham. Se ştie de asemenea, că atâţia oameni vibrează la literatura de consum ori chiar la naraţiunile didactice din câte un manual de propagandă. Cu toate aceste variate înţelegeri şi emoţii, cele două reguli aristotelice rămân în vigoare pentru că ele au fost adoptate de o ariergardă perseverentă: elita culturală. Acesta este trendul. Acesta este de fapt mersul istoriei. Din când în când, în valurile line, apare câte o mică tulburare, un Eugen Ionescu, un mărginaş, de cele mai multe ori cineva supărat ori dornic să atragă privirile congenerilor săi mai norocoşi. Dar efectele sunt minore şi pe termen scurt. În mersul istoriei rămâne doar linia de mijloc, solidă, neclintită, aurită, într-adevăr. Iar aceasta răspunde gustului general, format în şcoli, susţinut de credinţa în tradiţie şi de modelele perene. Există nişte constante (pentru fiecare gen) care ţin gustul estic legat de modelul iniţial.
De pildă, povestea, s-a văzut deja, se află în matricea existenţială ca principal mod ontologic şi desfătător pentru că narativitatea induce sensul aventurii şi satisface nevoia de alteritate. Asculţi povestea şi intri în casa omului fermecător şi complet necunoscut, în locul căruia ai vrea să fii. Povestea este o particularizare simplă a derulării, a timpului, a condiţiei de fiinţă muritoare. Visele de noapte bâjbâie în căutarea schemei narative, oamenii se împrietenesc povestindu-şi viaţa, cheia doctrinelor religioase stă într-o biografie uimitoare. Adică omul trăieşte, într-adevăr, ca să-şi povestească viaţa, iar dacă se mai numeşte şi Márquez, întreprinderea începe să conteze în aeternum.
Şi cu aceasta, ajungem la cea de-a doua problemă, a modului în care se derulează o poveste. Esteticienii au pledat mereu în favoarea stilului, însă nu există operă impusă doar prin inovaţiile expresiei. Subiectul dispreţuit pentru vechimea lui îţi recapătă strălucirea printr-un discurs modelat după simţirea unei epoci, iar în şirul lung de încercări, se întâmplă să apară câte un scriitor de poveşti vechi, spuse într-un stil care este atât al contemporanilor, cât şi al înaintaşilor săi, al acelei elite învingătoare, capabilă să-i convingă şi să-i emoţioneze şi pe cei de ieri şi pe cei de azi. Acestea sunt datele de bază ale canonului.
Dar dincolo de ele se mai întâmplă încă multe.
Ce are Homer atât de valoros încât să fi rezistat atâtea sute de ani? Întâietatea unei poveşti. Câţi oameni se bucură de frumuseţea metrică ori de combinaţiile iconice din Iliada? Probabil că astăzi doar profesorii de limbi clasice mai ştiu ce este metafora homerică. Totuşi, numele lui Homer este cunoscut unei bune părţi din populaţie. Homer nu se studiază în şcoli, dar este pomenit în emisiuni tv de divertisment, adus în actualitate prin filme ori prin personajele sale, intrate pervers în viaţa prozaică. Iar promovarea lui nu ţine de vreun interes economic, ci de ţesătura fină, pe care se cos şi se descos visele oamenilor, adică pe fundamentul nevăzut al educaţiei, acuzată în fiecare secol de fragilitate şi vulgarizare.
În contextul acesta are loc promovarea scriitorului viu. Adică pe un fond de educaţie comună, în condiţiile în care funcţionează încă estetica lui Aristotel şi în care manifestarea cea mai populară a omului se consumă la nivel epic. În acest context are loc selectarea neobosită a valorilor.
Or, se ştie că, în momentul de faţă există un număr uriaş de scriitori şi unul infim de cititori. Probabil că am ajuns în era de după făloşenia supraomului, pe care Nietzsche a văzut-o ca pe o convertire a visului mistic în gest creativ. După ce Zarathustra exersează căile desăvârşirii, în finalul poemului nietzschean, este lovit de o revelaţie: el îşi dă seama că singura lui dorinţă care ar fi meritat efortul era creaţia, dorinţa de a-l imita pe Dumnezeu. Omul a fost trimis în lume ca să creeze. Nimic altceva nu contează. Or, trăim astăzi în plină istorie, dacă nu a creaţiei, măcar a scrisului ca prim şi timid act de construcţie. Lumea de astăzi are idealul lui Zarathustra. Mii de funcţionari scriu pe bloguri, ţin jurnale, postează eseuri, versuri şi romane. Se exprimă. Jurnaliştii îşi părăsesc în masă posturile şi deschid ziare on-line. În toată lumea se întâmplă la fel: orice om fără vise de celebritate îşi poate tipări o carte, în timp ce milioane de oameni vanitoşi trimit zilnic manuscrise spre edituri. Iar editurile nu citesc niciunul. Aşteaptă liniştiţi să-i roage un prieten ori o rudă, cineva drăguţ, pentru că, dacă tot trebuie să selecteze un manuscris, atunci să fie şi un bine făcut în contul prieteniei, mai ales că nici nu mai contează: sunt atâţia scriitori formidabili. Dar bineînţeles, şi aspectul acesta este lipsit de importanţă. O editură care se respectă vinde orice. Prin urmare, editorii nu citesc cărţile, se lasă în baza departamentului de PR, care este cu adevărat de bază în modelarea canonului. Ei fac ca un scriitor să-şi câştige locul şi valoarea. Fotografia cărţii este publicată, dată pe posturile de televiziune. Ziarele de mare tiraj publică recenzii scrise cu multă vreme înainte de a apărea cartea. Cronicari plătiţi pun etichete memorabile. Apoi, 20 de blogeri, aflaţi şi ei în slujba editurii, scriu despre cum au citit cartea respectivă şi apoi au căzut pe spate, împreună cu toată familia lor. În sfârşit, departamentul de promovare a unei cărţi îşi pune la bătaie toate forţele şi face ca un titlu, un nume şi o copertă să intre în viaţa cotidiană. De aici încolo intră în joc susţinătorii legitimi ai canonului – intelectuali, cronicari la reviste literare, scriitori, oameni de cultură, adică elita unei ţări. Cei mai mulţi primesc volumul de la editură sau de la autor, privesc coperta, răsfoiesc cartea şi-ar şi citi-o dacă n-ar apărea o altă carte, cu o copertă şi mai colorată, cu un autor şi mai simpatic. Şi în contextul acesta începe avalanşa de opinii, grupate întotdeauna în jurul câte unui interes, amplificat în numele solidarităţii ori al unui ideal snob. Astea sunt cele mai eficiente, pentru că dau oamenilor senzaţia că se află în centrul atenţiei, băgaţi în seamă de lumea bună, de singurul grup care contează la un anumit moment al istoriei grăbite.
Prin urmare, aşa ia naştere canonul de sezon. Care, evident, durează un anotimp. Iar uneori mai are un ecou de o lună-două, peste. La alte proporţii, acest canon de conjuncturi şi politici a funcţionat în toate timpurile. Iar viteza propulsării unei cărţi a contat mereu. Aştepându-l pe Godot şi-a căpătat faima. Însă Cântăreaţa cheală e considerată hotarul.
În acest haos în care nimeni nu citeşte, dar toată lumea scrie, în acest univers populat de mici şi pragmatici arhitecţi ai canonului, trăim o schimbare de percepţie, chiar sub aripa esteticii lui Aristotel. Cu lentoare, pe zone restrânse, sensul catarsisului s-a completat şi corectat în timp. Aglutinarea genurilor cheamă după sine un alt fenomen, descins din simptomul globalizării: amestecul artelor. Ne aflăm acum într-un moment al aventurării poveştilor în zona artelor vizuale ori a CD-urilor audio. Scriitorul nu va dispărea, ci, foarte curând, modul lui de manifestare va fi altul. În alunecarea fermecată, sub platoşa unui glas frumos ori a unor culori, povestea îşi va păstra în mod esenţial drumul ei aurit, iar dintre milioanele de poveşti foarte bune, vor ieşi la suprafaţă doar cele temerar promovate.
Bineînţeles, eu voi continua să visez, utopic, că într-o zi vor apărea milioane de cititori, şcoliţi, incoruptibili şi exersaţi în arta condeiului, care să citească profesionist toată literatura dintr-un gen şi dintr-o perioadă, şi abia după aceea să facă ierarhii. Dar cum utopiile sunt luate peste picior, voi împărtăşi doar celălalt vis, mai lumesc: mereu va exista cineva care, sub umbra lată a verii, va citi o carte, pe hârtie sau pe un laptop de ultimă generaţie, fără să se gândească la locul ei în ierarhiile lumii. Iar această credinţă mă face să scriu, eliberată de peri poetikes-urile care vor veni.
