In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Poezii
POEME - IOAN ES. POP dincolo
sunt aproape douăzeci de ani de când dincolo a dispărut. cu doar puţin înainte şi încă-n timpul vieţii mele, dincolo era singurul lucru care exista cu adevărat, singurul pentru care merita să trăieşti. dincolo ne ţinea loc de mâncare şi de băutură, de căldură şi de adăpost, se zvoneau despre el lucruri grozave, lucra pe dinăuntrul nostru cu putere şi făcea posibilă ziua care urma să vină, deşi aceasta era tot cea de ieri, tot cea de mâine.
viena, budapesta, belgrad… toate veneau de dincolo şi dincolo se întâmplau toate. când nimic nu mai părea posibil, dincolo era singurul posibil, deşi nu-l întâlniserăm vreodată. iubirea locuia dincolo. norocul locuia dincolo. speranţa locuia dincolo. dumnezeu locuia dincolo.
apoi s-a făcut brusc dincolo şi am aflat astfel că nu la acel dincolo visaserăm când am ajuns dincolo. zece ani mai târziu, când despre dincolo nici nu se mai vorbea, am înţeles că de fapt cu cât ajungeam mai dincolo, cu atâta dincolo se-ndepărta, nu mai locuia nici la viena, nici la budapesta sau belgrad, nici măcar la londra, rotterdam şi paris.
acum ştiu că, dacă îl vom mai dori din răsputeri, va trebui să mergem dincolo de dincolo, atât de dincolo, încât acolo să nu mai rămână nici urmă de dincoace. vom putea ajunge cu trenul? nicidecum. cu vaporul? nu, oricâte mări am străbate. cu avionul? nici măcar dac-am călători o mie de ani fără escală. în mod sigur însă dincolo se află pe undeva
pe-aproape, foarte pe-aproape. dar nu pe direcţia noastră de mers.
an nou
o, cât aş dori acum să mă rog. dar în loc de asta
stau şi tremur în faţa unei sticle pe jumătate goale
şi mă gândesc deja la următoarea ca la singura salvare.
nu, nu mă uit în lături sau în sus.
mă uit doar la lichidul dinăuntru,
care descreşte mai ceva ca untdelemnul
într-o lampă după miezul nopţii.
duhovnicul meu, care stă câteva mese mai încolo,
biruit de propria lui sticlă,
nu se mai uită nici el la mine.
e clar că l-am dezamăgit, pentru că el e deja
la a cincea, pe când eu abia o termin pe-a treia.
şi când iese clătinându-se şi bombănind,
mă părăseşte orice speranţă:
nu, anul ăsta nu se înnoieşte.
se schimbă doar data,
se schimbă doar sticlele,
se schimbă doar preţul,
pentru ca ăsta în crâşma căruia beau
să supravieţuiască şi anul ce tocmai începe,
altfel eu unde-aş mai bea?
o, da, anul omului tocmai se-nnoieşte.
numai că va fi mai lung ca alţi ani,
deci de aceiaşi bani voi bea mai puţin ca anul trecut
şi cu doza înjumătăţită cum să te mai rogi
cu aceeaşi ardoare şi cu ardoarea înjumătăţită
cum să mai speri la mântuire
şi fără mântuire cum să mai crezi că-ntr-o zi
duhovnicul va reveni şi te va lua de mână
şi te va duce acolo unde
nu-i dependenţă, cheltuială şi suspin?
din cuib
când eram mic, visam să fiu şi mai mic.
mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,
mai mic decât cizmele tatălui.
cât un cartof, aşa visam să fiu.
pentru că primăvara pe cartofi îi pu-
neau în pământ şi gata,
până toamna nu-i mai necăjeau.
mă visam în cuib, printre ei,
dormind cu dulceaţă-n întuneric,
întorcându-mă pe-o parte şi pe alta vara
iar apoi căzând din nou în somn.
şi toamna să mă trezesc tot nedormit
şi tot nespălat ca fraţii mei
şi când să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra
şi să le strig: nu mai săpaţi, nu mai săpaţi,
căci vin acasă de bunăvoie,
dacă-n primăvară mă puneţi la loc,
şi primăvara să fiu primul pe care
îl aruncă înapoi în cuib
şi tot aşa, să rămân să dorm mereu,
din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib,
ani mulţi, neîntors şi uitat.
al doilea motiv
când afli, aproape din leagăn,
că fericirea e egală cu păcatul
şi când până la douăzeci de ani
ţi se tot spune asta,
spaima de fericire se instaurează
definitiv, mână-n mână
cu spaima de păcat.
din clipa aceea greşeşti tot mai des.
nu că ai vrea să fii mai fericit,
ci pentru că, străduindu-te să fii mai puţin fericit,
devii tot mai păcătos.
e drept însă, acest păcat care te face
de la zi la zi mai neînsemnat şi mai
doldora de nefericire,
după ce te umileşte treizeci-patruzeci de ani,
s-ar putea să-ţi dea şi o mână de ajutor,
însă nu ca să te salveze:
oricând eşti pe cale să devii fericit,
ştii că nu-i bine să ţi se întâmple asta
ca să nu-ţi distrugi adevărara fericire –
aceea de a fi un păcătos
care-şi poate controla păcatul
şi care l-ar putea chiar şi vinde acum,
pentru că o groază de fericiţi care nu l-au
avut niciodată vor să-l cumpere,
arşi de amărăciunea că fără el
adevărata fericire nu există.
acesta e al doilea motiv
pentru care oamenii se roagă.
campanie
primăvara devreme, oamenii dorm mai mult.
după atâta iarnă, calciul din oase s-a dus
şi nici războaiele nu pot începe acum,
pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală.
abia din aprilie dac-o mai fi să pornească
o nouă campanie, cu mai mulţi morţi.
altfel de ce s-o porneşti?
nici la marea neagră nu e altfel,
deşi războaie nu mai sunt de şaizeci de ani
şi chiar dacă acum primăvara a
venit mai devreme, iar oamenii
s-au trezit mai din timp,
armele-s ruginite, iar cei care s-au trezit
nu ştiu împotriva cui să le îndrepte:
e o mare linişte peste tot.
şi nu te bagi în război dacă nu ştii
de partea cui pierzi.
cartea rece
atunci când îţi vei toci toate simţurile, vei scrie cartea rece. din care nu vor adia efluvii, nu vor răzbate zgomote, nu va licări lumina, nu se va exfolia pipăitul, nu vor sfârâi ca arse dulcele, acrul, amarul. cartea rece, după care umbli cu simţurile făcute ferfeniţă şi care nu ţâşneşte din energiile intacte, ci dintr-un puţ din care au fost supte toate materiile potrivite extazului, necesităţii, forţei, derutei, eşecului. în cartea rece sunt spectre care se adună pe câmpul de bătălie mult după ce bătălia s-a sfârşit. şobolani de pâslă care nu vânează şi nu sunt vânaţi. preoţi de gheaţă care nu mai trebuie să predice. anesteziaţi care subţiază şi ultima realitate. o lungă pânză cu stafii ordonate şi hieratice, dar care nu se roagă, ci pur şi simplu se odihnesc.
până atunci, însă, ai de tocit tot ce mai e de tocit. simţuri mai mici, organe mai mici. şi deci hrană mai puţină pentru fiecare dintre ele. până atunci, însă, ochii să nu mai vadă, fără să devină orbi, pielea să nu mai simtă căldura şi îngheţul, timpanele să atârne blege ca nişte scorburi puse la muiat, limba să se cureţe de orişice gust, nasul să ajungă ca un grătar de fontă prin care intră, albe, terne, fără nuanţă, şi miasmele, şi miresmele. o făptură fără simţuri în vârful unui deal fără verdeaţă. soarele privit cu tecile urechii. vântul ascultat cu pupilele bulbucate. un miros ca un val de nisip în pustiul limbii. şi odihna, da, odihna simţurilor până mai ieri atât de ostenite.
vioara
Ienoşel din Valea Rea a fost primul om altfel pe care l-am cunoscut. Iar la vremea când l-am cunoscut, adică pe la nouă ani, măsura cam tot atâţia centimetri ca şi mine, doar că avea cu vreo treizeci de ani mai mult.
Pizmaşi pe Ionică de peste vale, vecinul nostru, care era de-o vârstă cu mine, dar cânta deja la vioară ca un muzician adevărat şi convinşi că trebuie să-mi concurez vecinul cu acelaşi instrument, mama, blestemul vieţii mele, a decis că voi fi şi eu în curând un cântăreţ la vioară. Unul la fel de bun ca Ionică de peste vale.
Aşa că l-a chemat la noi pe Ienoşel din Valea Rea, care făcea tot felul de meştereli din lemn, şi Ienoşel a lucrat la vioara mea viitoare zile, săptămâni la rând. Vioara făcuse deja burtă şi începusem şi eu să cred că, odată ce ai vioară, apoi musai să poţi cânta la ea din prima şi a fost într-o marţi când a fost vioara gata, numai că, în clipa când mi-a încăput pe mână, numai sunet de vioară n-a ieşit din ea.
Jur că era proastă şi că nimeni altcineva n-ar fi putut scoate din pântecele ei vreo melodie, dar pentru că ea a zis că-i numai vina mea şi pentru că Ienoşel a dispărut şi pentru că mi-am dat seama că de cântat nu voi cânta vreodată, m-am făcut mic, chiar foarte mic, pentru ca atunci când urma să mă bată, să n-aibă mare lucru de bătut.
clope
Clope ţine musca asta într-o sticluţă de parfum de vreo şase luni. Dragoste? În nici un caz. Clope, care e ciuca bătăilor încă de mic, visează acum, în prag de optsprezece ani, că, de îndată ce îşi va obţine majoratul, va dovedi că de fapt este un bărbat puternic, foarte puternic.
Tremurând, îşi fixează gâza cu o severitate aproape duioasă. Mâine va face primul său gest de maturitate: îşi va executa gâza după toate aceste luni chinuitoare în care a ţinut-o captivă, pregătind-o cumva zi de zi pentru această ultimă zi mare. Mare.
La douăsprezece noaptea, după nici cincisprezece minute de somn, Clope se trezeşte ud-leoarcă. Va mai dormi? Poate cel mult între cinci şi şase, până vor începe să sfârâie zorile, dar nici atunci nu va dormi ca tatăl care grohăie în patul de alături.
Şi de la şase la zece, când a programat execuţia, ce va face? Pentru că e duminică şi duminica, da, ce altceva poţi face decât să trândăveşti în pat?
Dumnezeule, este nouă şi un sfert, în sticluţa de parfum gâza pare că doarme surâzătoare, cu burta în sus, pe când Clope dârdâie sub plapumă ca zgâlţâit de friguri. Tatăl a plecat demult la treabă, pereţii ţiuie, cine de fapt e captivul?
Zece fără un sfert. Fără zece. Fără cinci. O muscă se aşază pe nasul viitorului călău. Care nu tresare. Nu tresare. Va fi duminică până la noapte. Până mâine.
locul unde a încremenit marea
În valea noastră din Vărai, care vara asta stă să sece, niciodată n-au fost peşti mai mari de-un lat de palmă. Ce să-i faci, noi suntem oameni de pământ, care n-au văzut niciodată marea, Dunărea, ba cei mai mulţi nici măcar Someşul Rece.
Totuşi, în seara aceea de octombrie 1968, pe când desfăceam de zor porumb, la uşa noastră a bătut un străin care, chiar înainte să ne dăm noi seama, a răsturnat de pe umeri drept în mijlocul antreului un peşte cum nu se mai văzuse prin părţile noastre până atunci.
Era o namilă lungă de doi metri, alunecoasă şi rece, pe burta căreia cealaltă namilă, cu două picioare, s-a aşezat să-şi tragă sufletul.
Nu ştiu ce-au vorbit ai mei vreme de un ceas cu străinul, dar până la urmă rumoarea s-a potolit, iar străinului i s-a dat voie să înnopteze în antreul nostru. Am putut să-l văd, în timp ce mă duceau la culcare, cum îşi dă jos căciula, se lungeşte pe duşumea şi-şi aşază capul ca pe-o pernă pe pântecele namilei cu solzi.
A doua zi dimineaţa, când m-au trezit să merg la şcoală, în antreu nu se mai aflau nici namila cu două picioare, nici peştele lui cât covata în care puneam la saramură doi porci odată. Mirosul de peşte rămăsese însă şi a continuat să adie săptămâni întregi, iar după o lună, în spatele măturii, am descoperit un solz sticlos şi rece, mare cât copita de capră, pe care l-am ascuns sub perna mea ani de zile.
Dumnezeule, dar şi când l-a găsit mama, ce bătaie am încasat!
Nu un peşte ca ăla, dar măcar un solz să fi avut vreodată satul nostru şi poate astăzi pământul de pe oamenii noştri de pământ s-ar mai fi şters, în aşa fel încât copiii lor să arate un pic mai puţin greoi şi un pic mai luminoşi ca ei. Şi atunci poate că oamenii noştri de pământ n-ar mai ara şi astăzi pământul ăsta bolovănos cu pluguri trase de câte doi boi de parcă ar despica valurile unei mări încremenite, care demult, pe vremea când Pământul plutea pe sub ape, şi-a legănat peştii printre dealurile din Vărai.
americanii
Pe când aveam nouă-zece ani, în satul cu nume de paradis scufundat Vărai, eu şi cu Teo Văscan ne băteam în bunici.
Amândoi bunicii noştri fuseseră în America în anii când toţi bunicii adevăraţi plecau în America, amândoi se întorseseră şi îşi făcuseră o situaţie în sat. Al meu fusese chiar de două ori în America, însă al lui îl bătea pe al meu pentru că încă trăia şi, mai ales, pentru că avea ceva fabulos, ceva ce al meu nu avusese niciodată: o lupă.
Bătrânul Văscan – al lui –, care adusese din America acel ceva pe care bătrânul meu nu-l adusese, se uita toată ziua prin lupa cu pricina şi repara ceasuri şi era un fapt uluitor pe la anul 1968 ca un om din Vărai să aibă nu căruţă şi vite cu care să-şi chinuie nepoţii la cărat lemne şi porumb şi paie şi fân şi toate cele, ci o lupă, deasupra căreia stătea aplecat mai tot timpul, reparând ceasuri.
A devenit o obsesie pentru mine nemişcarea bătrânului Văscan şi răbdarea cu care repara ceasuri. Poate şi graţie lui, am devenit o făptură contemplativă.
Sunt o groază de ani de când şi americanul lui Teo, şi americanul meu au devenit amintire. Eu însă n-am încetat nici astăzi să mă holbez prin lupa bătrânului Văscan, doar-doar am să văd ce vedea el.
IOAN ES. POP
