In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Viaţa literaturii
PE CINE, CUM, CÎND „CANONIZĂM”? - ION BOGDAN LEFTER „CLASICI” FRECVENTAŢI, „CLASICI” ABANDONAŢI
Sînt printre „clasici” şi autori foarte frecventaţi, dar şi nume practic abandonate. Însă înainte de a da exemple, ar trebui să ne punem întrebarea – fără prejudecăţi şi fără menajamente – dacă e musai ca ei, „clasicii”, să fie mereu citiţi! Pare o blasfemie: cum să nu ne onorăm marii autori, cum să lăsăm să se-adune praful pe cărţilor lor?! Şi totuşi, lectura, lectura de plăcere, a publicului larg, nu e singurul criteriu al valorii şi al prestigiului, ba chiar – se ştie – popularitatea poate fi irelevantă pentru calitatea reală şi rezistentă a unui text literar.
Procesul de „canonizare” a anumitor scriitori, a artiştilor în genere, e mult mai complicat, presupunînd selecţii graduale, în timp, exegeze succesive, preluări în programele şcolare şi aşa mai departe. Odată „clasicizate”, marile opere reţinute de istoriile culturale şi de manuale se menţin în conştiinţa publicului graţie sistemului de educaţie, care ne impune mai degrabă să învăţăm despre ele (prin intermediul celebrelor „comentarii literare” etc.) decît să le citim. Cîţi mai apucă să descopere la maturitate rafinamentul Amintirilor din copilărie (din care şcoala reţine doar episoadele cu întîmplări „năstruşnice”), soliditatea şi profunzimea prozei lui Slavici (greoaie, plictisitoare pentru cititorii imberbi), seducţia formidabilă a stilisticii lui Sadoveanu (adormitoare pentru cine n-a acumulat o bogată experienţă de lectură)?
Nici întîmplătoare, nici foarte subiectivă. Anumite criterii sînt decisive şi nu pot fi „bătute” de nici un autor, oricît de valoros, oricît de genial. E o regulă – de pildă – că se citesc mai degrabă opere din epoci mai recente decît mai îndepărtate. Limbajele şi formulele literare „depăşite”, mentalităţile „învechite” n-au cum să mai fie atractive. Sînt – apoi – genuri şi specii mai citite decît altele. Poezia interesează mult mai puţin decît proza, romanul e mai căutat decît nuvela. În consecinţă, autorii de texte narative, de preferinţă ample, au şanse mai mari de a rămîne în circuit decît cei de versuri. Contează – fireşte – şi formulele: cine e mai simplu în formă e mai accesibil, în timp ce complicaţii, rafinaţii, experimentaliştii, avangardiştii pierd sistematic partida. Iar din generaţiile cele mai recente, ies temporar din atenţie defuncţii, intraţi după dispariţia fizică într-un „con de umbră” (cum se spune). Cei mai prozatori, mai „simpli” etc. vor reveni după o vreme.
Drept care putem da cu uşurinţă exemple numeroase: cu toate că sînt predaţi în şcoală, măcar la liceu, dacă nu şi mai devreme, e practic necitită de marele public literatura noastră de secol XIX (care s-ar fi „salvat” dacă am fi avut atunci o producţie de romane profesionalizată, dovadă că, în alte culturi, Balzac, Dickens & comp. continuă să facă vînzări bune), iar din secolul XX sînt ocoliţi de cititori poeţi sau prozatori precum Urmuz şi alţi avangardişti. „Proustienii” autohtoni – Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban – se mai reeditează datorită subiectelor amoroase, însă niciodată în tiraje comparabile cu ale „realiştilor”. Nu e nici o nenorocire: generaţiile succesive de cititori specializaţi, recte critici şi istorici literari, îşi vor face datoria şi marile valori vor rămîne, mai mult ori mai puţin frecventate de public...
Nimeni nu poate dicta
Problema principală, de principiu, pe care o pune ideea filtrării numelor, a prestigiilor şi a valorilor literare, culturale în genere, e aceea a subiectului: cine „dictează” succesul unora şi eşecul altora, notorietăţile şi marginalizările?
Sînt – evident – procese complexe, cu participare multiplă: publicul selectează cumpărînd cărţi sau intrînd în sălile de teatru şi de cinema, piaţa se conformează, multiplicînd doar ceea ce se cere, dar contează şi opiniile mai specializate, ale profesioniştilor, ale artiştilor şi ale criticilor, care menţin la cote ridicate de prestigiu nume şi opere „nevandabile”. Finalmente, în urma decantărilor, a „canonizărilor”, autorii şi titlurile cu adevărat valoroase rămîn în istoriile culturale, în dicţionare şi – cel mai important – intră în manualele şcolare, ceea ce le va asigura şi succesul comercial, întîrziat dar meritat. Oamenii îi cumpără pe clasici, capodoperele, chiar dacă mai degrabă pentru a le avea în bibiliotecă decît pentru a le citi sau reciti.
Pe scurt: dacă evaluăm lucrurile în ansamblu şi dintr-o perspectivă istorică, atunci e limpede că nimeni nu poate proclama ce literatură să citim sau ce muzică să ascultăm, iar valorile marginalizate de regulile economice ale pieţei îşi pot lua revanşa, mai devreme ori mai tîrziu. E multă producţie artistică de proastă calitate în jurul nostru, indiferent dacă e intens multiplicată sau dacă se pierde în umbra marginalităţii. Oricum, există şi modalităţi de compensare a „consumismului”: editurile „de nişă”, cultura de club, canalele radio şi de televiziune cu profil mai „artistic” (cele specializate în muzică sau general-culturale). Pieţele artistice mature au la acest capitol o remarcabilă diversitate, pînă la care e adevărat că cea românească mai are de făcut paşi înainte...
