Viaţa Românească 3-4 / 2009 - EUROPENITATEA ROMÂNIEI VA SALVA ŞI BASARABIA

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93

Ancheta VR

EUROPENITATEA ROMÂNIEI VA SALVA ŞI BASARABIA - VASILE G&ACIRC;RNEţ
Mai întâi o mărturisire: mă bucur mult când observ la confraţii mei din România un interes cât de mic faţă de Basarabia. Această curiozitate a lor, formulată în diverse registre – de la cel jucăuş la unul grav şi angajant – , mi se pare un semn de maturitate şi împlinire intelectuală într-o societate evoluată, o societate care îşi refuză suficienţa şi priveşte dincolo, spre celălalt. Aşa că le mulţumesc colegilor de la „Viaţa Românească” că au abordat acest subiect – unul, să recunoaştem, deloc interesant (adică vandabil) pentru mass-media românească. Şi tot aici, în acest mic preambul, mă grăbesc să afirm că nu mă supăr pe acei conaţionali ai mei din România care se arată mai refractari, obosiţi şi plictisiţi când aud de Basarabia. Încerc să-i înţeleg, să mă pun în locul lor şi le găsesc destule motive pentru această atitudine. Prea numeroase au fost decepţiile şi stuporile care au curs în aceşti ani, de după 1990, dinspre Republica Moldova, pentru a fi păstrat nişte rezerve notabile de entuziasm. De aceea, voi încerca să răspund cât se poate de scurt şi concret la întrebările anchetei Dumneavoastră, poate îi conving pe cititorii mai scepticii că lucrurile nu sunt chiar atât de disperate cum ar părea la o privire grăbită.

1. Cel mai mare atu al Basarabiei în acest moment, pentru că şi într-un teritoriu aparent pârjolit se găsesc uneori firicele de iarbă care vor exploda, nu-i aşa, într-o vegetaţie luxuriantă, sunt tinerii basarabeni – şcoliţi, proeuropeni (mulţi dintre ei cu studii făcute în România) – care se implică în politică şi dislocă grupările comunisto-nomenklaturiste de esenţă sovietică şi prorusească. Vezi cazul eclatant şi foarte elocvent din acest punct de vedere al tânărului primar liberal de Chişinău, Dorin Chirtoacă, binecunoscut în România. Şi el, din fericire, nu e singurul. Cel mai nou partid de pe scena politică basarabeană, Partidul Liberal-Democrat (PLDM), condus de Vlad Filat (şi el cu studii în România), expune, după părerea mea, cea mai completă şi mai profesionistă echipă de partid din câte există în acest moment în Moldova transpruteană, o garnitură de specialişti – jurişti, profesori universitari, experţi în politici publice, diplomaţi cu experienţă internaţională, economişti şi oameni de afaceri ambiţioşi, hotărâţi să curme dominaţia sufocantă, de tip mafiot, instaurată de Voronin şi de clanul său în cei 8 ani de guvernare PCRM-istă. Dacă această echipă, augmentată cu alte cadre de valoare furnizate de formaţiunile aliate şi de societatea civilă ar ajunge să compună nucleul viitoarei puteri, rezultate în urma scrutinului parlamentar din 5 aprilie curent, Moldova ar putea recupera, rapid, handicapul care o desparte de ţările baltice, de exemplu, trecute, ca şi noi, prin calvarul deznaţionalizării declanşat de sovietici în aceste teritorii după război.
Un alt atu al Basarabiei este, fireşte, vecinătatea cu România europeană, o Românie împinsă, obligată de partenerii occidentali să ridice standardele. O europenizare asumată integral, cu bună-credinţă, ca un necesar şi inevitabil proces de refacere tehnică, morală şi instituţională a ţării, nu de dragul unor dări de seamă bifate în grabă către Bruxelles. Cu alte cuvinte, europenizarea, transformarea profundă a României, în aceşti ani, va încuraja evoluţiile democratice în Moldova dintre Prut şi Nistru. Fenomenul atracţiei, gravitaţia pe care o exercită un model superior şi performant va funcţiona, sunt sigur, şi în cazul nostru. E nevoie doar ca lucrurile să aibă o anumită cadenţă şi continuitate, să excludem „spaţiile oarbe”, reculurile de circumstanţă, dilemele bizantine şi coteriile de tip balcanic – şi ele constituie un model, dar unul pe care am dori să-l evităm.
Aş mai evidenţia un al treilea atu al basarabenilor. Este dreptul de a circula prin Europa, pe care ei şi-l cuceresc aproape prin lupte de gherilă. Ştiţi, probabil, multiplele „filtre” instalate de comunişti, pentru a-i ţine „grămăjoară” acasă, umiliţi, timoraţi, uşor de manipulat. Şi aici roadele încep să se vadă, în pofida monopolului cvasi-total impus de guvernanţi asupra informaţiei. Circulaţia prin ţările Uniunii Europene, chiar dacă obstrucţionată de vize şi sărăcie, îi „desfundă” la cap pe moldoveni, le oferă posibilitatea să compare, să facă un pas pe calea cunoaşterii, cum se spune, să-şi confrunte universul reperelor lor rustice şi patriarhale cu fruntariile largi şi dinamice ale lumii civilizate, să descopere spiritul civic ca pe o realitate pe care o poţi trăi zi de zi în Europa. Aceşti oameni revin în Moldova şi nu mai acceptă, ca altă dată, obiceiurile sovietico-asiatice, de răbdare şi supunere necondiţionată. Pentru că au înţeles pe ce lume trăiesc, n-au ascultat doar discursuri iluministe despre „Europa” şi „democraţie”, s-au convins pe pielea lor că se poate şi altfel, că bunăstarea europenilor se bazează pe libertate şi responsabilitate. Că statul e făcut
să-i servească pe cetăţeni, nu cetăţenii un stat – arbitrar şi poliţienesc, cum este Republica Moldova. Tot mai mulţi dintre ei vor să voteze, presa publică în aceste zile ce preced startul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 5 aprilie zeci de mesaje din Italia, Irlanda, Portugalia, Grecia, cu basarabeni care cer autorităţilor de la Chişinău să deschidă secţii de votare nu numai la ambasadele Republicii Moldova din diverse capitale, ci şi în alte oraşe unde locuiesc comunităţi importante de conaţionali de-ai lor.

2. Înainte de a răspunde la această întrebare, vreau să spun că Basarabia este prea puţin cunoscută în realităţile ei nemijlocite. Există în România mai degrabă o proiecţie retrospectivă asupra Basarabiei „clasice”, interbelice, şi se cunosc prea puţine lucruri despre prezentul acestui ţinut. Or, în perioada postbelică, viaţa a continuat şi aici, oamenii au scris literatură, au compus muzică, au pictat tablouri, au montat spectacole de teatru. S-au făcut chiar şi filme (amintiţi-vă de Emil Loteanu).

Avem, cred, o bună cohortă de muzicieni şi teoreticieni ai domeniului, care au ştiut să fructifice influenţa şcolii ruseşti de muzică, apreciată în toată lumea, altoind-o, cumva, pe un trunchi autohton. Nu sunt specialist în materie, dar oricine este interesat poate descoperi în Moldova compozitori şi interpreţi foarte dotaţi (unii, din păcate, plecaţi dintre noi): Eugen Doga, Alexandru Samoilă, fraţii Vasile şi Dumitru Goia, Maria Bieşu, Vasile Iovu, Mihai Dolgan, Olga Ciolacu, Doina şi Ion-Aldea Teodorovici, Ana Strezev ş.a. Cunosc câţiva violonişti de mare talent, între care un tânăr care poartă acelaşi nume de familie cu mine – Ilian Gârneţ –, multiplu premiat şi aplaudat pe scenele lumii. Şi ca să schimbăm registrul muzical clasic, aş aminti excelenta şi faimoasa deja trupă de etno-jazz TRIGON, condusă de violonistul Anatol Ştefăneţ, care organizează cu regularitate, de câţiva ani, la Chişinău, festivaluri internaţionale de jazz. Succesul acestor manifestaţii este cu totul excepţional (sălile sunt arhipline), reuşind să fixeze capitala basarabeană pe harta europeană a genului. Invitatul permanent al festivalului, tot el şi teoretician şi comentator al fenomenului jazz-istic, este bunul nostru prieten, poetul polivalent şi poliglot Virgil Mihaiu – actualmente director al Institutului Cultural Român de la Lisabona.
O tradiţie importantă este de observat şi analizat în domeniul teatrului. Teatrul basarabean, cel dinainte de 1989, format/alimentat la şcoala rusească (cu reperul său de bază Stanislavski), a dat spectacole memorabile şi nume care au rămas în istoria artei dramatice basarabene şi nu numai: Dumitru Caraciobanu, Domnica Darienco, Constanţa Târţău, Valeriu Cupcea, regizorul Ion Ungureanu, Victor Ciutac, Sandri Ion Şcurea, Grigore Grigoriu, Svetlana Toma, Veniamin Apostol, Ninela Caranfil, Paulina Zavtoni, Mihai Volontir, Constantin Constantinov... După 1989, remarcăm valul de actori şi regizori care s-a coagulat în jurul teatrului „Eugene Ionesco”, formând ulterior şi alte colective artistice. Această generaţie, formată în mare parte la celebrele instituţii moscovite de teatru MHAT şi Şciukin, a revigorat teatrul basarabean, deschizându-l către alte dimensiuni – curentul „teatrului absurd” fiind unul preferat de „ionescieni”. Câteva nume de reţinut: Mihai Fusu, Petru Vutcărău, Alexandru Vasilache, Vlad Ciobanu, Silvia Luca, Ala Menşicov, Lucia Pogor, Boris Cremene, Petru Oistrih, George Pietraru, Igor Chistol, Igor Caras ş.a.

Vreau să menţionez emulaţia din domeniul filmului documentar, care contrastează cu ariditatea cinematografiei artistice basarabene (lipsită de fonduri), unde singura realizare din ultimii ani – ce-i drept una de răsunet naţional şi internaţional – rămâne filmul Patul lui Procust (ecranizare după romanul lui Camil Petrescu), al regizorului Sergiu Prodan, film cu mari vedete în distribuţie, precum românca Maia Morgenstern şi rusul Oleg Iankovski. Producătorul Virgiliu Mărgineanu, director al OWH Studio, reuşeşte deja 7 ani la rând să organizeze la Chişinău festivalul filmului documentar CRONOGRAF, cu participare şi cu un juriu internaţionale. La ultima ediţie, în 2008, unul din premiile festivalului a fost obţinut de Thomas Ciulei cu filmul Podul de flori, consacrat dramei familiilor din Moldova, destrămate sub presiunea exodului forţei de muncă.
În pictură, aş remarca pentru publicul cititor din România câteva nume dintre cei bătrâni şi mai tineri, care pot constitui o şcoală de pictură basarabeană: Mihai Grecu, Valentina Rusu-Ciobanu, Glebus Sainciuc, Igor Vieru, Gheorghe Vrabie, Eleonora Romanescu, Isai Cârmu, Elena Bontea, Andrei Sârbu, Mihai Ţăruş, Tudor Zbârnea, Iurie Matei, Iurie Platon, Ion Severin, Simion Zamşa...
O personalitate fascinantă pentru mine, un mare intelectual pe care am avut fericirea să-l cunosc personal şi să realizez cu el un interviu pentru „Contrafort”, a fost (şi a rămas prin opera sa) marele lingvist Eugeniu Coşeriu. Acest om a dat măsura maximă până în acest moment a performanţei pe care o poate atinge un savant, un om de cultură născut în Basarabia şi recunoscut pe plan mondial. Este singura persoană pe care am cunoscut-o în viaţa mea, căreia îi pot atribui fără ezitare calificativul de geniu. E cu atât mai de neînţeles, din punctul meu de vedere, reticenţa unor foruri ştiinţifice din România (pentru că Basarabia oficioasă, deocamdată, îi este ostilă) de a-i propaga şi valorifica opera. Academia Română n-a elaborat un plan de traducere şi editare în română a studiilor lui Coşeriu, scrise de autor în mai multe limbi – cel puţin eu nu am cunoştinţă să fi demarat un asemenea proiect – şi acest dezinteres (ca să nu spun boicot) este cu atât mai regretabil, cu c~t Academia Română a avut grijă să dea patalama de academicieni atâtor impostori şi amatori din Basarabia.
Basarabia nu putea să lipsească din ceea ce numim kitsch-ul european al zilelor noastre. Aşa că am produs, cu ajutorul fraţilor români, cel puţin două asemenea apariţii notabile, de „respiraţie continentală”: „O-Zone” (cu dragostea urcată în tei) şi „Zdob şi Zdub” (cu toba Bunicăi).

3. Prima instituţie pe care trebuie să o numesc, răspunzând la această întrebare, este Institutul Cultural Român, care susţine publicaţii şi activităţi culturale în Republica Moldova. O susţinere consecventă, clară, transparentă, şi cu un efect cuantificabil, pentru că permite unor grupuri de intelectuali creativi de la noi să-şi facă meseria, să scrie, să realizeze proiecte literare, să asigure o continuitate a generaţiilor cultural-artistice, să propage cultura română contemporană într-un spaţiu vitregit. În Republica Moldova instituţiile de stat sunt profund politizate, înregimentate ideologic şi, ca urmare, îi sabotează pe intelectualii care afirmă comunitatea culturii române de o parte şi alta a Prutului. Avem şi o Filială la Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România, există şi o filială basarabeană a UNITER-ului (aflată în raporturi nu tocmai armonioase cu oficiosul UNITEM de la Chişinău). Ar trebui, de asemenea, să menţionez şi turneele reciproce ale trupelor de teatru în Moldova şi România, vernisajele de artă contemporană şi alte expoziţii şi festivaluri muzicale. Numai că aceste evenimente sunt prea puţine şi accidentale pentru a putea vorbi de un „ţesut cultural”, consolidat în ultimii 20 de ani. Din păcate, creatorii din cele două state româneşti trăiesc, majoritatea dintre ei, şi la 2009, în lumi paralele.
Relaţiile s-au dezvoltat mai mult la nivel individual, interesul fiind mai mare (lucru explicabil) din partea basarabenilor, care au de cucerit – trebuie să recunoaştem – un loc în cultura română. Dacă redacţiile unor reviste de cultură româneşti pot fi numite „instituţii”, atunci trebuie să spun că avem relaţii fructuoase cu mai multe asemenea instituţii: „România literară”, „Observator cultural”, „Dilema veche”, „Viaţa Românească”, „Timpul”, „Convorbiri literare”, „Apostrof”, „Vatra”, „Orizont”, „Ramuri”, „Steaua” ş.a. Cu scriitorii care redactează aceste publicaţii – nu dau niciun nume, pentru că m-aş vedea nevoit să înşir o listă foarte lungă, fără să reuşesc să evit nişte scăpări regretabile – avem o relaţie de prietenie şi susţinere reciprocă. Aş mai face doar o mărturisire personală: adesea, mă simt mai bine, mai confortabil şi mai confirmat în ideile mele, printre confraţii din România decât în mediile de la Chişinău.

4. Există nişte cărţi importante care spun ceva despre Basarabia, despre drama şi istoria acestui colţ de pământ românesc. Nu cred că le putem califica drept „valori europene”, întrucât nu s-au tradus în limbi de circulaţie internaţională, n-au fost omologate pe piaţa bunurilor culturale europene. Dar la acest capitol, al traducerilor certificate pe plan european, nici literatura română nu a avut prea multe realizări până în anii din urmă. Totuşi, voi cita nişte nume demne de atenţia celor interesaţi de cultura basarabeană. Câţiva prozatori de certă valoare, prea puţin cunoscuţi în România: Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Serafim Saka, Aureliu Busuioc, Ion Druţă (dincolo de aberaţiile politice pe care le promovează). Câţiva poeţi: Grigore Vieru, Marcela Benea, Vasile Romanciuc, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Ion Hadârcă, Călina Trifan, Maria Şleahtiţchi, Emilian Galaicu-Păun, Irina Nechit, Nicolae Leahu, Nicolae Popa, Grigore Chiper, Ghenadie Nicu. În dramaturgie (chiar cu unele traduceri în limbi străine) aş remarca pe Val Butnaru, Nicolae Negru, Constantin Cheianu şi omniprezenta Nicoleta Esinencu, care, deşi şochează Basarabia prin limbaj şi tematică, este destul de apreciată în Europa şi constat că şi în România.

5. Este o întrebare delicată, la care se pot oferi mai multe răspunsuri: în registru melodramatico-patriotic, aşa cum de regulă se procedează, sau în termeni realişti, luând lucrurile aşa cum sunt. Atitudinea multor români şi a mediilor de informare din ţară faţă de Basarabia este una de observaţie pasageră, accidentală, încărcată de suspiciuni şi prejudecăţi, care – trebuie s-o spun – funcţionează bine din ambele părţi. Această rezervă cred că vine din necunoaştere, dintr-o lipsă de interes pe care viaţa, grijile, necazurile cotidiene, o tot adânceşte.
Faptul că trăim în două state separate printr-o frontieră, căreia i s-a mai adăugat de doi ani încoace şi un sistem de vize, nu are cum să schimbe foarte repede această realitate.
Şi o ultimă observaţie. Stau şi mă gândesc la un lucru: dacă românii din ţară cu origini basarabene (atât de numeroşi) ar fi avut curajul şi curiozitatea să vină după 1989 în Basarabia, să-şi descopere „rădăcinile”, locurile de unde au pornit părinţii şi buneii lor, oraşe şi sate unde au avut proprietăţi – case şi moşii –, şi să stabilească o minimă relaţie cu oamenii care trăiesc acolo, poate că tabloul relaţiilor româno-basarabene ar fi fost, azi, mai optimist. Dar eu îi înţeleg pe aceşti ex-basarabeni care au ezitat să „treacă Prutul”, şi cu asta revin la gândurile mele de la începutul anchetei. Acelaşi dezinteres, spre regret, se manifestă şi la Chişinău în raport cu zone mai dezavantajate decât actuala Republică Moldova – mă refer la nordul Bucovinei şi la sudul Basarabiei, de unde primim veşti tot mai puţine şi mai triste... Noi, românii, părem tot mai centraţi pe propriile probleme: într-o lume globalizată, am îmbrăţişat mai degrabă „parohialismul”, individualismul, suficienţa de sine, decât deschiderea şi solidaritatea cu „ai noştri”, cei rămaşi peste hotare, într-un exil care le-a fost impus de istorie.

(Vasile GÂRNEŢ este poet, prozator, eseist, director al revistei „Contrafort“ din Chişinău)