In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
PENTRU O MAI DREAPTĂ CINSTIRE A LUI GRIGORE VIERU - EMANUELA ILIE In memoriam
Greu de configurat portretul unui creator care “s-a dus”, fie şi în cîteva tuşe excesiv de subiective, cum sfîrşeşte a fi, indiferent de intenţie, orice necrolog deghizat, scris în circumstanţele nefericite ale morţii subite a unei personalităţi. Trebuie să mărturisesc, oricum, că în cazul de faţă orice încercare de obiectivare mi-a fost în definitiv compromisă de o altă, la fel de tragică, circumstanţă: exact în ziua (fatalul 18 ianuarie 2009!) morţii lui Grigore Vieru am pierdut, eu însămi, un om foarte drag, şi tot în urma unui accident stupid, urmat de comă profundă. Despre moartea ei şi a mea nu pot vorbi, încă, şi nu este locul, oricum, în rîndurile de faţă. Despre moartea lui şi a altora, însă, voi încerca să scriu acum, mai ales din convingerea că a sosit timpul dacă nu al marii obiectivări, măcar al unei drepte judecăţi – a scriitorului Grigore Vieru şi, în consecinţă, a operei sale. Pe omul Grigore Vieru nu l-am cunoscut, în orice caz, şi multe detalii biografice m-ar fi îndreptăţit să cred că această “necunoaştere” este o pierdere paradoxal necesară. Cu atît mai mult cu cît ceea ce ar fi fost, cu certitudine, de ştiut despre bărbatul firav, hipersensibil, bolnăvicios, onest şi generos cu cei dragi, a fost suficient de îngroşat, în unele cazuri pînă la caricatură, de portretiştii de ocazie, prieteni sau doar simple cunoştinţe ocazionale ale defunctului.
Condeierii grăbiţi a-i smulge laude ori, dimpotrivă, invective nu l-au iertat, de altfel, nici în viaţă. Grigore Vieru a fost una dintre cele mai controversate personalităţi de pe ambele maluri ale Prutului, care nu a dus lipsă, cu nici o ocazie, de adulatori fanatici ori de detractori furibunzi, care s-au întrecut a-i supralicita fie biografia, fie opera. Luptătorul de drept pentru cauza românismului şi a intelectualităţii româneşti din Basarabia s-a trezit, într-un context socio-politic pe care îl cunoaştem, vînat fie de unii, fie de ceilalţi, pentru că a avut (ne)şansa de a încarna perfect un ideal şi de a fi confundat cu un destin – s-a spus despre el, între altele, că “e mai mult decît un poet, e un destin” (Nicolae Dabija), că, graţie felului în care “s-a lăsat invadat, personant, de inconştientul colectiv”, a devenit reprezentativ pentru întregul neam românesc (Theodor Codreanu). Cel ce a fost, în definitiv, “mesagerul Basarabiei victimizate”, şi-a văzut prin urmare întreaga biografie de-formată, citită în fel şi chip doar pentru că ea ar fi ilustrat, la modul emblematic, viaţa unui anume tip de intelectualitate formată într-un mediu vitregit de soartă. Aceasta deşi s-a chinuit, nu o dată, să şi-o povestească, în interviurile date în România şi Basarabia sau în paginile confesive adunate în antologia de autor Strigat-am către Tine, insistînd pe faptul că a trăit “un infern, dincolo de bucuriile pe care le-am trăit în urma ostenelii mele poetice şi obşteşti. N-am avut pace sufletească nicicînd şi n-o mai am nici azi”. (În treacăt fie spus, nu a avut-o nici după moartea care a suscitat imaginaţia indivizilor bolnavi de scenarită cronică, ale căror suspiciuni merg, fireşte, pînă la bănuirea unui complot abil pentru lichidarea fruntaşilor mişcării de identitate naţională din Basarabia).
Adulat sau detestat pînă la fanatism, omul, în orice caz, şi-a dus luptele cu stoicism, cu o forţă pe care nimeni nu i-ar fi bănuit-o la vederea corpului maladiv, vulnerabil, dar şi cu luciditatea celui ce a înţeles că nu îşi poate ierta duşmanii (“Iartă-mă, Doamne, nu pot întoarce şi celălalt obraz. Îl întorc numai dacă mă loveşti Tu”) – mai ales atunci cînd îi credea înzestraţi cu “cei trei ‘p’ naţionali din care vin cele trei mari nenorociri ale românilor: pizma, pîra şi ploconirea în faţa străinului” (subl. aut.), şi pe care i-a înfierat şi în publicistică, şi în texte versificate precum cele Treisprezece strofe despre mancurţi sau Glontele internaţionalist. Bătălia cea mai grea, fireşte, şi-a dus-o pentru supravieţuirea, apoi pentru dreapta cinstire a limbii române, pentru care a avut un adevărat cult, considerînd-o forma supremă de supravieţuire ori miracol al firii. A pus, de altfel, ecuaţia poet-limbă în termenii unei adevărate epifanii: “Suflu în jăratecul Limbii Române./ Atent mereu/ Să nu moară/ Focul cel sacru.”
Dar înverşunarea lui pentru alte cauze, extraliterare, i-a determinat, din păcate, pe alţii să ducă o luptă necinstită pentru deformarea operei sale, scrise în atît de iubita limbă română. Inclusiv majoritatea criticilor i-au comis, în cele din urmă, nedreptăţi uriaşe. Detractorii s-au limitat la a i-o anula; critici dintre cei mai avizaţi preferă să o ocolească ori să o expedieze în cîteva cuvinte. În recenta, mult şi pe drept comentata Istorie critică…, Nicolae Manolescu este, spre exemplu, categoric: Grigore Vieru e unul dintre basarabenii “depăşiţi cu totul”; judecată blîndă, în fond, faţă de cea a unui Marius Chivu, care într-un număr mai vechi din România literară îi considera poezia “idioată”. La celălalt capăt, exegeţii admiratori se întrec în a-i scrie monografii (şase, din cîte ştiu, i-au apărut doar antum!) sau a-i compune, în fraze ditirambice, veritabile encomioane. Lirica “vieristă” merită aşezată alături de a marilor poeţi români, Grigore Vieru însuşi este asemănat mai frecvent cu Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Ion Alexandru sau Marin Sorescu; dintre cei mai reţinuţi sînt Gh. Grigurcu, care îl consideră un “Goga basarabean”, sau Th. Codreanu, care îl decretează, într-un studiu extins, un “Bacovia à rebours”. Dintre cei mai exaltaţi, nu poate fi omis Alex. Ştefănescu, autorul Istoriei literaturii contemporane, 1941-2000 nesfiindu-se, cu temeraritatea-i cunoscută, a declara că “Grigore Vieru ar merita Premiul Nobel pentru poezia dragostei filiale”. Şi nici Dan Zamfirescu, din ale cărui consideraţii intitulate Simbolul unui miracol merită citat un fragment absolut halucinant: “Grigore Vieru este o apariţie cu nimic mai puţin paradoxală şi semnificativă decît Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, prin care ignoratul şi batjocoritul Dumnezeu i-a dat răspuns lui Stalin, făcîndu-i ţăndări cel mai întins imperiu şi cea mai teribilă maşină opresivă. Cu acea ‘sabie a Duhului’, cu care odinioară Sfîntul Pavel dărîmase Imperiul păgîn al Romei şi pusese bazele unei întregi civilizaţii – civilizaţia creştină” etc. etc.
Asemenea exagerări, deloc singulare, nu aduc decît prejudicii unui scriitor citit şi aşa prea puţin mai ales în România, deşi cultivat cu asupra de măsură, pentru motivaţii excedentare esteticului, în anumite medii. Opera însăşi, scrisă în versuri de o indiscutabilă limpiditate structurală şi lingvistică (unul dintre idealurile mărturisite de Grigore Vieru a fost, de altfel, simplitatea: “a fi zilnic frumos şi simplu”, mai exact) merită citită sau re-citită pentru ea însăşi, pentru reconfortantul elogiu al oţiului, adus într-o limbă românească dintre cele mai simple, mai curate. De un poet care, într-adevăr, a avut o adevărată obsesie pentru ceea ce considera o “sfîntă treime: mama, iubirea şi limba română”, dar care a turnat-o în stihuri de o duioşie mişcătoare: “Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu drag şi cu mirare/ Ascultă limba noastră.// De-ar spune şi cuvinte/ Cînd cîntă la fereastră,/ Ea le-ar lua, ştiu bine,/ Din sfîntă, limba noastră.” (Frumoasă-i limba noastră). O lirică în întregime construită pe tiparul “întoarcerii la izvoare”, la esenţele pierdute ale cosmosului, şi grefată, e adevărat, pe o pronunţată etică mesianică (“Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc şi sabie,/ Bătută ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strîmbate,/ Cu lanţul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!”), dar care poate oferi surprize şi, în consecinţă, merită revizuită critic.
Să îi citim opera, aşadar, înainte să i-o supra- sau subevaluăm. Fără mînie şi fără extază, cu simplitatea pe care ar fi dorit-o chiar poetul care, cu ani înainte de fatidicul 18 ianuarie 2009, nu a ezitat să-şi scrijelească pe piatra tombală un epitaf semnificativ: “Sînt iarbă, mai simplu nu pot fi”…
