In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Editorial
LA PLECAREA LUI PETRE STOICA - NICOLAE PRELIPCEANU Dupa o baie de civilizatie si bun simt, revenit la Bucuresti cu tristetea vestii pe care mi-o daduse primarul Jimboliei, dl Kaba Gábor, înca de sâmbata dimineata, ca a murit poetul Petre Stoica, prietenul meu de o jumatate de viata (a lui), am vazut la televizor incredibilele scene de la Ateneu: funeraliile unui cântaret de muzica populara, Ion Dolanescu. Era duminica seara, 22 martie. Petre murise cu o zi înainte, pe la sapte fara ceva, dimineata. Luni aveam sa vad ceea ce, oricum, stiam: nici o stire, nicaieri, despre moartea marelui poet. Ce conta un poet, acum, când stiam ca poezia nici nu mai face parte din literatura. O sa ma întrebati pe ce ma bazez când afirm aceasta enormitate. O sa va si raspund: pe catalogul a patru edituri cu stand unic la Salon du livre de Paris, edition 65-ème, prima fiind chiar una foarte cunoscuta, Robert Laffont. Cum se specifica asa ceva într-un catalog? Simplu: printre capitolele catalogului exista si unul intitulat „Littérature et poésie”. Asta înseamna ca, înca, poezia se mai tine pe la marginile literaturii, de unde, cu siguranta, va putea fi alungata definitiv la momentul oportun. De altfel, nimeni care vorbea, nici român, nici francez, nici mexican, despre literatura nu se referea decât la proza. Mai precis la roman. Romanul a ajuns sa fie confundat cu literatura. De altfel, un singur stand, la renumitul Salon du livre, afisa carti de poezie, reunind toate editurile care publicau asa ceva. Pe vremuri, când mergeam pe la sezatori literare, în general prin satele din vecinatatea Clujului, dar si prin alte parti de tara, aveam un frison de neplacere când auzeam vreun activist, de partid sau cultural, salutând prezenta unor „scriitori si poeti” în localitatea lor. Nu voi fi stiut atunci de unde îmi vine. Era, poate, chiar groaza ca într-o zi chiar asa va si fi: vor exista scriitori si poeti. Poetii nu vor mai fi scriitori. Unora s-ar putea sa le placa acest soi de discriminare. Pozitiva ziceti? Nu prea-mi vine sa cred.
„Scriitor si poet” în acelasi timp, Petre Stoica a fost o viata întreaga un constructor. De carti, de imagini ale unor alte literaturi în româneste, al unei fundatii si al unui muzeu, spre sfârsitul vietii, la Jimbolia. De la Poeme, din 1957, trecând prin Pietre kilometrice, carti pe care le-am rasfoit cândva, acum aproape 40 de ani, în biblioteca taberei studentesti de la Costinesti, la O caseta cu serpi, la Un potop de simpatii, la Amintirile unui corector si la Piata Tien-An-Men doi, Petre Stoica si-a urmat calea scrisului fara sa se încurce în ce crede lumea despre el si despre scrisul sau. A fost recunoscut ca mare poet de Nicolae Manolescu, pe vremea când acesta dadea directia criticii românesti. L-am însotit de pe la Caseta cu serpi, titlu care-mi dadea fiori atunci, si pâna la ultima sa aparitie, din Editura Academiei Române. Am ascultat cum îsi povestea Petre necazurile cu cenzura sau cu editorii, am citit poezia sa si m-am încântat de felul sau simplu de a stralumina lumile marunte prin care trecea sau trecuse. Dar mai ales m-au încântat povestile sale despre oamenii de altadata pe care i-a cunoscut, poetul Adrian Maniu, Ion Vinea, Mihail Sadoveanu, si altii si altii. Veneratia pe care o avea pentru A.E. Baconsky, prietenia de tinerete cu oamenii de la Steaua clujeana, carora le fusese coleg, ramânând la Bucuresti: Aurel Rau, Aurel Gurghianu, Victor Felea, D.R. Popescu, Mircea Tomus, Virgil Ardeleanu. O lume despre care azi nu se mai vorbeste, desi ea a facut, în epoca, primele încercari de eliberare de sub jugul realismului socialist. „Poezia de notatie”, careia în fond Petre Stoica i-a dat conotatii complexe, a fost prima picatura care a lovit în monolitul nu chiar atât de tare pe cât zicea el însusi ca e, al proletcultismului. Ca redactor al revistei Steaua la Bucuresti, Petre Stoica a intrat în contact cu o seama de mari figuri, unele trase pe linii secundare de regim, pentru a le cere colaborari sau interviuri. Povestea cu mult haz si cu multa însufletire despre întâlnirile sale de atunci. Fuma tigara de la tigara, într-o vreme „legumeam” si câteva vodci mari într-o seara scurta, dar povestea nu sovaia, memoria nu slabea. A fost mai multi ani, datorita lui Dan Haulica, redactor pentru germana al revistei Secolul 20, timp în care a si publicat nenumarate traduceri din poetii acelei literaturi (înca erau în ea, sau, poate, cei vechi ramân înauntru?).
Câta Arheologie blânda a pus el în mine e greu sa spun, pentru ca mi se pare a fi foarte multa. A doua sau a treia zi dupa cutremur, dupa ce
ne-am luat curajul aferent de la „Doamna Candrea”, noaptea, ne-am dus sa-l caute pe A.E. Baconsky la morga. Nu-l vazusem, niciodata pe poetul plecat din Cluj înainte ca eu sa ajung acolo, dar l-am însotit. L-a gasit, undeva, pe jos, într-un sicriu de pfl, asa cum erau toate, alaturi de alte victime ale lui 4 martie 1977. A izbucnit în plâns si mai târziu, când s-a potolit, mi-a spus ce teribil e ca acest om, care fusese un om de gust, un dandy aproape, era acum îmbracat de mântuiala, în costum maro si pantofi negri sau invers. „Subtilitati” care astazi, când nici poezia nu mai e literatura, nu mai au nici o importanta. La Bulbucata nu am fost niciodata, desi tragea de mine sa vin sa-l vizitez acolo, unde era „riveran cu râul Neajlov”. Mai târziu, când treceam prin fata casei foste a lui, asteptam mereu sa iasa si sa ma cheme. La „revolutie” umblam ca bezmeticii pe strazi si-i înjuram pe comunisti si pe fesenisti. Pe urma el a revenit în PNTCD, fusese membru, înca de adolescent în PNT si voia sa lege un fir rupt. A combatut mult la Dreptatea, a fost chiar redactor sef, statea zile si uneori nopti acolo, nu mai avea timp de vodca, ziarul îl absorbise cu totul. S-a gasit cineva, vreun mititel sau vreo mititea, sa-l lucreze si a trebuit sa plece, scârbit. Din acel moment, pe la începutul, înca, al anilor nouazeci, a nutrit ideea sa se întoarca în Banatul copilariei lui, de unde parintii sai fusesera deportati în Baragan pe când era student si îi trebuisera mari acrobatii ca sa scape de executie la facultate, mai ales ca nu era nici utemist. Era un mare ziarist în sufletul lui, când facea o pagina literara pentru o revista scoasa de o mânastire de lânga Piatra Neamt, Boabe de grâu se intitula pagina, alegea cu o grija nesfârsita si ultimele ilustratii, cât de marunte si de neimportante pentru oricine altcineva. De altfel, acasa, avea o colectie de ziare vechi, iar de la revolutie pastra primele exemplare din ziarele acelor zile, de la Scânteia poporului la Libertatea si asa mai departe. A gasit în cele din urma adapost la Jimbolia, într-o casa nerevendicata, pe care un primar luminat, Mircea Românul, fost handbalist de performanta la Timisoara, i-a repartizat-o legal, pentru Fundatia româno-germana „Petre Stoica”, proaspat înfiintata. ßi-a dus acolo pretioasa biblioteca si colectiile diverse, a avut si o perioada mai grea, dupa ce înalta protectie a disparut, în urma alegerilor, dar dupa înca un mandat a aparut dl primar Kaba Gábor, un om luminat, care l-a sprijinit din toate puterile pe Petre Stoica în tentativele sale culturale. Astfel au aparut acolo, la marginea dinspre Kikinda a tarii, busturi ale unor poeti de seama, români si germani, pentru care Petre a militat pâna a reusit sa le vada puse pe socluri. Astfel a aparut, în urma cu vreo doi ani, si Muzeul Presei „Sever Bocu”, al carui nucleu este chiar colectia de ziare vechi a lui Petre Stoica. A fost o satisfactie târzie, din cauza unui tratament contra cancerului de plamâni care-l lovise, Petre si-a pierdut treptat vederea si asta l-a necajit enorm. Fiul sau mi-a spus, dupa ce ireparabilul se petrecuse, ca nu mai avea dorinta de a trai, daca nu-si vedea nici cartile care-l însotisera toata viata... Am fost, în ultimii ani, de câteva ori la el, la Jimbolia, era mereu mai departat de lumea aceasta, nu-l mai preocupau, ca altadata, miscarile politice, nu mai tuna si nu mai fulgera împotriva micimii si ticalosiei omenesti ajunse pe la guvernari. Ultima oara, toamna trecuta, am fost de fata când un transport masiv de reviste si ziare, de la Asezamântul cultural „Astra” de la Sibiu, i-a fost descarcat si le-am ajutat o clipa pe fetele care, la rândul lor, îl ajutau pe el, sa le claseze, mai ales pe cele germane, cu titluri mai greu de citit pentru cineva nepregatit pentru asta. Petre statea, acolo, în sala plina de publicatii, dar nu le vedea, le simtea însa, era aferat, avea atâta de lucru, cu asta începea de câte ori îl sunam sau ma suna el, în vremea când mai vedea cifrele. De fiecare data când plecam, iesea în poarta casei lui cu o gradina mirifica acum, în locul desertului de la început, si îmi facea cu mâna, de departe. De foarte departe. Cel fata de care am fost atât de apropiat o mare parte din viata mea era acum, parca, foarte departe, pregatit pentru saltul în vazduh, cum, aproximativ, îmi scrisese „batrânul Petre” pe ultima carte pe care mi-a daruit-o. Se pregatea sa-l întâlneasca pe prietenul lui Modest Moraru, si pe altii, poate pe Nichita, pe Ion Draganoiu, pe Virgil Mazilescu, pe toti aceia care îi fusesera prieteni dar se grabisera sa plece, lasându-l pe el aici, cu constructiile lui, de banatean serios si harnic pâna la moarte. M-am gândit, imediat dupa ce m-am desteptat din lovitura pe care mi-a dat-o telefonul de sâmbata aceea, de la Paris, la prietenul lui vienez Peyfuss, cel pe care l-am întâlnit acolo, la Jimbolia, la inaugurarea muzeului presei, la durerea pe care o va resimti si acesta. Poate ca sa o împart pe a mea cu altcineva? Poate...
N-am mai ajuns sa-i comunic lui Petre ca poezia nu mai e literatura. Oricum n-ar fi crezut, caci ratacirile epocii îl lasau rece sau îl faceau cel mult sa dea din mâna. Eh, o lume nebuna, adica. Una în care Ion Dolanescu e depus la Ateneul Român, iar televiziunile se îndeasa sa faca pe plac prostului gust, filmând si repetând imagini din sicriu, plus indecentele aplauze de la intrarea în groapa a artistilor sau sportivilor. O lume mai jegoasa, în fond, aceasta a fugii dupa bani cu pretul oricarei mizerii, decât aceea în care el traise, Petre Stoica, marele poet, fara sa se murdareasca, fara sa faca vreun compromis.
