|
| Poezii |
POEME - CALISTRAT COSTIN
PASTEL…
E frig, si-ar trebui sa fie arsita, Doamne,
suntem în luna lui cuptor,
s-ar cuveni ca pamântul sa arda ca buretii
pe plite încinse,
dar anotimpurile-si dau de-o vreme-ncoace
în petice (vine sfârsitul oare?!),
la munte ninge de mai mare dragul
(om fi intrat în proorocita “era nocturna”
si nimeni n-are habar!),
e-ntuneric bezna când ar trebui sa fie
soare si lumina,
un ciot de soare totusi se-ntrevede
dar e negru si fumega,
razele-s de culoarea pacurii si se târasc
precum viermii în sicriul unui mort
pretimpuriu,
da, ceva se întâmpla cu pamântul, cu soarele,
cu luna, cu stelele,
pe mine unul ma dor himerele,
sau ele ma dor pe mine,
nici în vis nu mai pot zbura,
spre seara, în zori, la miez de noapte,
dintr-un senin murdar, apasator,
ploua bulbuci cu plumb topit, bizar,
e tot frig,
si-ar trebui sa fie arsita, Doamne,
pesemne era noastra, nocturna, diurna
se pregateste de uitare…
O CALATORIE…
Vrând a simti la sânge rostul prafului si pulberii
am sarutat imense, batrâne catedrale, tainuitoare,
se zice, de duh sfânt,
piatra avea un gust salciu –
gustul Atotputernicului, poate –
fericiti pelerini, în lacrimi, erau numai genunchi,
din altar, din strane, din orga, din vitralii
siroia neant,
si ma miram cât e de frumos si pur,
dar n-am gasit în mine puterea sa îngenunchez
alaturea de ceilalti
când s-a rostit Cuvântul de învatatura,
demult, demult nu mai credeam în basme,
am ramas drept, stana de piatra, neclintit,
taciune, totusi fumegând…
Când pelerinii în tacere dureroasa s-au ridicat
spre-a parasi locul de vis,
miracol: genunchii mi s-au umezit ca iarba,
si ochii, plecati a rusine, au îngenuncheat
în sinea lor adânca
si…
si am reînceput, parca altfel, istovitorul drum
prin lume, prin istorie,
în alt timp,
oarecum credincios, în sfârsit, în moartea de apoi.
|
|
|
|
|
|
|
