In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Editorial
REVOLUTIA DE LA 1848 – CONFIRMARE A MODERNIZARII ROMÂNESTI SI TREPTELE PARCURSE (I) - ADRIAN NICULESCU Revolutia de la 1848 marcheaza un moment de cotitura în istoria Tarilor Române. Modernizarea societatii românesti, sinonim absolut cu notiunea de occidentalizare, începuse, în realitate, cu circa doua decenii mai înainte, odata cu ocupatia ruseasca (1828-1834) si cu introducerea « Regulamentelor Organice », în contextul razboiului anti-otoman din 1828-1829, încheiat prin Pacea de la Adrianopol. Tratatul semnat cu prilejul acestei paci consacrase, în sensul modern al termenului, autonomia Principatelor – reconfirmînd, de fapt, vechile drepturi consfintite prin « capitulatiile » medievale din traditia turceasca – dar introdusese si protectoratul Imperiului Rusiei. « Regulamentele Organice » au fost, astfel, prima forma de organizare constitutionala cunoscuta de români, o alcatuire, în terminologia epocii, « octroaiata » – adica « oferita » – , în numele tarului, în 1831, de catre delegatul sau unic în Principate, generalul, destul de filo-român, Pavel Kiseleff, si care aveau la baza, a spus acesta în discursul sau la inaugurarea primelor adunari legiuitoare alese – deci, în ciuda unui sistem electoral mai mult decît discutabil, inclusiv în epoca, totusi, cît de cît, reprezentative – din istoria Tarilor Române – « treizeci de ani de memorii si petitii adresate de români (în principal, de boierii români, am preciza noi !) Curtii de la Sankt-Petersburg ». Ritmul înnoirilor a devenit brusc sustinut, chiar ametitor, semn ca lumea româneasca se maturizase, ca, dupa secole de înapoiere, venise, în sfîrsit, cu nesat, vremea trecerii « Rubiconului » civilizational, a pasului decisiv în directia alaturarii – initial a copierii, ulterior a adoptarii si, în final, a integrarii – la cel mai performant tip de societate din istoria omenirii, societatea occidentala.
Lumea moldo-valaha realizase ca sosise momentul de a se delimita, în sfîrsit, de modelul, retrograd si stagnant, al culturii de gen oriental, perpetuat, în principal, prin apartenenta la spatiul confesional ortodox, si întarit, evident, de dominatia otomana. Aceasta zona, de la poalele Carpatilor, a si constituit cea mai la vest extensie a civilizatiilor traditionale, în sensul lui Claude Levi-Strauss, ce se întindeau pîna-n Japonia si pe tot mapamondul non-occidental, contrapus unicului spatiu evolutiv, al dialecticii si al progresului, ivit – si nu usor ! – exclusiv, pe fundalul si-n cadrul general constituit de spatiul crestinismului european apusean « de rit latin » – ulterior si al crestinismului reformat, dezvoltat pe o parte din acelasi areal, si aflat la baza unor societati înca si mai eficiente, precum Germania de Nord, Olanda, Anglia, Elvetia etc. – odata cu Renasterea, dupa « mileniul negru », medieval, ce, cîndva, fusese, si-n Occident, la fel de traditional.
Pe scurt, reusita acestei imense operatii de aculturatie – în care Franta, limba si cultura sa, au cântarit enorm – venite, doar aparent paradoxal, pe filiera ruseasca (la 1830, Rusia avea deja 130 de ani de istorie europeana la activ, de la Petru cel Mare, la marea Caterina a II-a, interlocutoarea lui Voltaire, la Lomonosov si la Puskin – fiind primul model de societate ortodoxa occidentalizata), spune multe despre « nevoia de Europa » si de modernizare pe care o resimteau românii. Aceasta cu atât mai mult cu cât modelul francez era, de departe, nu numai cel mai potrivit oricarei fiinte omenesti, din ratiuni, evidente, de calitate, de prosperitate si de eficacitate, dar, pentru români, în plus, si din cauza limbii lor neo-latine. Româna era singura limba romanica din Balcani si din tot Estul Europei ; pe cît de lesnicioasa si, pîna la urma, de capilara a fost pentru români asimilarea limbii franceze – vectorul principal pentru accesul si racordarea la civilizatia occidentala prin partile respective – sa ne gîndim la cît de anevoioasa, deci si de restrîns-elitara si de non-capilara, trebuie sa fi fost pentru rusi aceeasi operatie… Factorul lingvistic crea, în mod natural, o legatura în plus cu componenta latina a Occidentului, mai ales cu cea franco-belgo-italiana (cu observatia ca, spre deosebire de Franta, Italia, împartita în multe statulete, nu putea oferi decât un sprijin moral, în ciuda unor repere mari precum Mazzini sau Garibaldi!). Or, tocmai o tara latina, Franta, se afla, la mijlocul sec. XIX, în fruntea Occidentului, în ansamblul sau… Ce fericita coincidenta, ce sansa pentru români! Iata, în treacat fie amintit, o componenta – cea lingvistica – ce lipsea unor tari ca Serbia, Bulgaria Albania, sau chiar Grecia (în ciuda retoricii clasicizante !) si care a facut modernizarea acestora mult mai anevoioasa…
Asezarea geografica, relativ favorabila, a lumii românesti – de-a lungul unui autentic “prim cerc” al spatiului “extra-european”, înteles în sensul, amintit mai sus, de arie cultural-structurala non-occidentala, a constituit un alt factor favorizant de europenizare, deci, de modernizare. Aria româneasca se afla în contiguitate directa cu lumea occidentala prin Transilvania habsburgica, si nu numai – prin Polonia si, de la un anumit moment încolo, chiar si prin Rusia. Moldova se învecina cu Imperiul austriac la vest (iar, din 1774, si la nord-vest, prin Bucovina ocupata de austrieci), Muntenia avea granita cu Austria la nord si la vest (iar Oltenia fusese austriaca de la 1718 la 1739 !). Pâna la disparitia, prin împartire, la sfîrsitul sec XVIII, a Poloniei, Moldova avea o granita si cu aceasta tara, tot de factura occidentala, la care se adauga, dinspre Est, si Rusia, occidentalizata dupa 1700. Un avantaj pe care alte tari din regiune, cu exceptia Serbiei (careia însa îi lipsea factorul lingvistic enuntat mai sus), nu-l aveau.
La toate acestea, la capitolul occidentalizare, se adauga rolul major, direct, al populatiei preponderent românesti din Transilvania ocupata, de la 1686, de Austria, dar care deja, prin apartenenta sa trecuta la Regatul Ungariei, se aflase, de la întemeierea acestuia si pîna la prabusirea sa, dupa batalia de la Mohács (1526), vreme de mai multe secole, în cadrul – sau mai precis, în marginea ! – unei societati de tip occidental. In linii mari, situatia grea a românilor s-a perpetuat si în cadrul Principatului autonom al Transilvaniei (politicamente maghiar, confesional protestant, sub dominatia, mai degraba formala, a Imperiului Otoman), care a urmat de la disparitia regatului ungar pâna la ocupatia austriaca, în ciuda unor îmbunatatiri datorate Reformei, ce avea o pozitie condescendenta fata de ortodocsi, în vederea unei posibile convertiri a acestora.
Pîna la venirea austriecilor, populatia româneasca, majoritara, din Transilvania fusese discriminata dar se si auto-izola, prin apartenenta la ortodoxie. Din dorinta de a avea un imperiu omogen catolic, Habsburgii au impus unirea confesionala a ortodocsilor cu Roma, începînd cu 1697. Astfel, cei care au acceptat greco-catolicismul si-au cîstigat dreptul de cetate în statul austriac si, implicit, accesul la civilizatia occidentala, net superioara celei traditionale în care traisera românii ortodocsi, si, pîna atunci, inaccesibila lor. In felul acesta, abia spre sfîrsitul secolului al XVIII-lea (însusi faptul ca a fost nevoie de atîtea acumulari, si ca a trebuit sa curga atîta timp, în ciuda accelerarilor oficiale, pîna la primele închegari si rezultate, spune multe despre arierarea societatii românesti în ansamblul sau, chiar si a segmentului sau celui mai favorizat, cel transilvanean unit cu Roma…), si numai ca efect colateral, va aparea, în cele din urma, si iluminismul românesc, prin Scoala Ardeleana, în cadrul careia avea sa se formeze însasi constiinta nationala româneasca, manifestata rasunator pentru întîia oara prin Supplex-ul din 1791.
Aceasta constiinta nationala, o noutate absoluta si vestitoare de vremuri noi, nascuta în sânul Scolii Ardelene, va fi exportata si implantata, mai târziu, dupa încheierea epocii de extraordinare transformari cuprinse între Marea Revolutie Franceza si Napoleon, la începutul sufocantei restauratii metternich-iene, peste munti, la Bucuresti, de catre Gheorghe Lazar. La Bucuresti, Lazar, ortodox din Avrig (dovada a iradierii Scolii Ardelene si-n afara mediilor greco-catolice), din sudul Transilvaniei, exponent al unei a doua generatii a Scolii Ardelene, doctor în filosofie, dar si în matematici, al Universitatii din Viena a devenit, aici, maestrul lui Ion Heliade Radulescu si, deci, « bunicul » miscarii pasoptiste.
Lumea româneasca se afla – caz oarecum unic, daca exceptam situatia sârbo-croata, mult mai complicata – « calare » la propriu, peste linia imaginara despartitoare traditionala Orient-Occident, recte crestinism bizantin versus latin. Un fel de Cortina de Fier mentala, fara miradoare si sîrma ghimpata, dar la fel de reala. Moldova si Tara Româneasca în zona crestinismului oriental, Transilvania, Banatul si, ulterior, Bucovina, apartinînd politicamente unor state de tip occidental, deci, în sens direct, parti ale Occidentului, în ciuda unor majoritati clare de populatie româneasca si ortodoxa, aflata, cum am aratat, într-un regim de simili-apartheid, dar volens-nolens, mult mai deschise influentei occidentale – pâna când, odata cu unirea cu Roma, o buna parte a populatiei românesti transilvanene a trecut nemijlocit în jurisdictie canonica occidentala, fie si de un fel special, prin « ritul oriental »...
çn acceptiunea clasica, Europa se opreste acolo unde se gaseste ultima catedrala gotica. Sa nu uitam ca Biserica Neagra din Brasov, ce sute de ani a marcat, istoriceste, avanpostul cel mai înaintat, catre Sud-Est, al Occidentului, se afla la mai putin de 150 de km. de Bucuresti… Iata ceea ce întelegem prin conceptul de « prim cerc ». Un avantaj fundamental fata, spre exemplu, de Bulgaria, situata mult mai la sud, mult mai departe, deci si cu o modernizare mult mai întârziata… Pentru a-si vedea depasit principiul, deloc schematic si plin de continut, al « ultimei catedrale gotice », Europa a trebuit sa astepte Revolutia de la 1848, care a extins frontierele sale dincolo de limitele traditionale si a integrat în ea tarile aflate în spatele acelei cortine de fier imaginare « de dupa ultima catedrala gotica ». Asemanarea cu ceea ce s-a petrecut dupa revolutiile din 1989, nu întâmplator numit de noi « noul 1848 », este izbitoare.
Daca începutul modernizarii românesti se situeaza în perioada Regulamentelor Organice, în jur de 1830, confirmarea acestei tendinte se va produce de-abia începînd cu Revolutia de la 1848. Facînd abstractie de revolta lui Tudor Vladimirescu, din 1821, care, totusi, în ciuda ne-modernitatii ei funciare, a fost prima miscare româneasca în acord cu ceea ce se petrecea si pe alte meleaguri europene, revolutia de la 1848 din Principate a constituit primul fenomen de autentica sincronizare europeana produs de societatea româneasca. Cu numai 27 de ani mai devreme, miscarea lui Tudor, stârnita, mai degraba, de Eterie, dar, evident, pe fondul unor grave nemultumiri, dezechilibre, inclusiv frustrari atavice endogene, fusese, în limbaj, în stil, chiar si-n obiective, înca una arhaica, pre-moderna si prea putin legata, decât doar prin actiunea în sine, de marile fluxuri de idei ce agitau Europa evoluata, occidentala si centrala. Putem defini ridicarea lui Tudor Vladimirescu drept un fel de « nivel zero » al modernitatii românesti, pe palierul actiunii politice practice, tot asa cum Însemnarile calatoriei mele, de Dinicu Golescu, marcheaza acelasi « nivel zero », pe palierul descriptiv… Sa ne gândim ca arhaica revolta a lui Tudor a avut ca echivalent în Spania bogatia de idei novatoare a Constitutiei de la Cadix si a guvernarilor liberale din 1820-23, tip Raul Riego, miscarile carbonare din Italia – constitutia de la Napoli, insurectia de la Torino, reaparitia Tricolorului italian si prima implicare politica, în sens liberal, a tînarului Carlo Alberto, viitorul prim rege al Risorgimento-ului… Desi paralele cronologic, ani lumina, pe tarîm mental, desparteau, de fapt, evenimentele de la Madrid, Torino sau Napoli, de cele de la Bucuresti, unde apar formulari greoaie de tip « patria este norodul, nu tagma jefuitorilor » ori sunt invitati taranii la « ocolirea », în razmerita, a boierilor « noua fagaduiti »…
A fost, în schimb, extrem de asemanatoare, sociologic, cu rascoala sârbilor lui Karagheorghevici si, precum am amintit, cu Eteria din Grecia; alaturi de Eterie a început lupta Tudor Vladimirescu, pâna când a înteles, dar cam târziu, ca, pentru români, spre deosebire de greci, inamicul principal nu mai erau turcii, ci, de la raptul Basarabiei, din 1812, încoace, însusi teribilul « aliat » rus, un aliat care, conditionat cum era de angajamentele sale din cadrul Sfintei Aliante, luate la Congresul de la Viena (1814-15), nici nu îndraznea sa se afiseze ca atare. Vladimirescu a platit cu capul aceasta revelatie...
Iata de ce am aratat ca va trebui sa asteptam abia Revolutia de la 1848 pentru a gasi primul fenomen real de sincronizare, si în idei, nu numai în actiunea directa, cu ceea ce se vehicula si agita spiritele în Europa, produs, în mod constient, de catre mediul social românesc…
Într-o maniera mai sugestiva, se poate spune ca lumea româneasca, spre 1821, era aidoma unui avion iesit din hangar care, numai dupa 1830, a început sa « ruleze pe pista », racordându-se, deci, accelerând treptat, la lumea din Occident, la stilul si la valorile sale. Însa « decolarea » nu avea sa survina decât în 1848. Atunci apare un adevarat program care cuprinde, în special, sarcina grea a învatarii democratiei. « Altitudinea optimala » si « viteza de croaziera » nu vor fi atinse decât odata cu Unirea Principatelor, în 1859, si, într-un fel si mai concludent, în 1866, adica în momentul introducerii Constitutiei liberal-radicale si apoi al instalarii pe tron a principelui Carol I (1866-1914), rege al României abia dupa cucerirea independentei de Stat, în 1877-78. Procesul a continuat si dupa încheierea dificilelor demersuri de recunoastere a Independentei (amânat pîna la abrogarea, prin tergiversata revizuire constitutionala, a nefericitului articol 7 din Constitutie, ce interzicea « ne-crestinilor », recte evreilor, accesul la cetatenia româna), eveniment ce se petrece doar în 1881.
În momentul izbucnirii Revolutiei pasoptiste, Tara Româneasca si Moldova se gaseau sub regimul Regulamentelor Organice, introdus la 1831. Am vazut ca initiatorul acestor prime reglementari de tip constitutional a fost, în numele tarului, generalul rus Pavel Kiseleff, comandantul militar rus de ocupatie si guvernatorul celor doua Provincii, pâna în 1834. Ca persoana, el era un liberal moderat (a ramas asa chiar în momentele de vârf ale Revolutiei, când, ca « expert » în problemele românesti, a sugerat, contra curentului oficial, tarului, care conducea represiunea, sa aplece urechea si la revendicarile patriotilor români ; pe unii dintre acestia, în frunte cu Ion Heliade Radulescu, pe care-l însarcinase cu editarea Buletinului Oficial, îi cunoscuse personal ; din toate aceste motive, inclusiv unul din registrul « cherchez la femme », Kiseleff era destul de filo-român. La un moment dat, se pare ca el se visa deja regele unui « Regat al Daciei » (vechi proiect rusesc de pe timpul Caterinei a II-a !), reunind Moldova si Valahia, în cadrul Imperiului Rus – de unde a si aparut ideea pozitiva, prezenta în Regulamente, a unificarii celor doua principate…
Regulamentele Organice fusesera elaborate sub autoritatea lui Kiseleff, dupa ce acesta tinuse seama, în cadrul unui comitet de redactare (un fel de « constituanta » avant la lettre, în care figura si un patriot precum Dinicu Golescu, dar si, ca secretari, viitorii domni Gh. Bibescu si Barbu Dimitrie Stirbei, aflati, la vremea aceea, printre putinii vorbitori de franceza – limba impusa de rusi la dezbateri, dar înca insuficient cunoscuta în Principate! – ambii cu studii juridice la Paris, efectuate curînd dupa încheierea « parantezei » Revolutie-Napoleon), de doleantele boierilor locali precum si de petitiile si memoriile trimise de români, de-a lungul ultimelor trei decenii, curtii imperiale ruse (multe dintre acestea au fost editate si studiate de catre regretatul istoric Vlad Georgescu, în teza sa de doctorat publicata în cele doua volume1).
Din acest efort conjugat, va rezulta un produs hibrid care, pe de o parte, va stabili, în aceste regiuni de traditie bizantino-orientala, bazele institutiilor moderne ale unui stat de tip occidental – în special separarea puterilor, organizarea interna si un embrion, chiar daca foarte rudimentar, de sistem reprezentativ, despre care în Rusia autocratica nici nu putea fi vorba, dar de care Rusia avea nevoie în efortul sau de propaganda, în scop expansionist, în Balcani (cu institutiile lor noi, Principatele erau destinate sa constituie o veritabila vitrina a bunei guvernari europene rusesti fata cu cea înapoiata, non-europeana, otomana) si care, obiectiv, a facut bine lumii românesti, aducînd un imens suflu de înnoire. Pe de alta parte, va consacra si regimul de privilegii, transformînd vechiul tip de posesiune funciara de tip feudal în proprietate deplina, de tip capitalist, ceea ce a avut consecinte nefaste asupra taranilor, determinînd exploatarea crâncena a acestora ca simpli muncitori agricoli. Marx, privind numai din acest singur unghi, va defini Regulamentele Organice doar drept « cod al muncii de claca », o celebra formula, poate cam reductiva, care a intrat în istorie (Marx, ca « vechi » european, era insensibil, probabil ca nici nu se gîndea, la latura civilizatoare si « europenizatoare » a Regulamentelor si cam de la ce nivel catastrofal au pornit Principatele pe drumul modernitatii, la 1830…). çn realitate, însa, rolul si locul Regulamentelor în istoria României este cu mult mai complex. Putem vorbi, în mod clar, despre o autentica dubla valenta, una negativa, alta pozitiva a Regulamentelor…
Aceste legiuiri au pus bazele modernizarii societatii românesti si chiar, putem spune, au contribuit esential la pregatirea acesteia pentru Revolutia de la 1848, în sensul ca, în cei mai putin de 17 ani ce au premers Revolutiei, Regulamentele au adus, cu extrema rapiditate, lumea româneasca la un nivel cât de cât compatibil, cel putin la nivelul elitelor, cu nivelul mediu european, la care Revolutia sa fie posibila. Desi este stiut ca ridicarea de la 1848 a constituit negatia însasi a Regulamentelor (Regulamentele au ajuns sa fie arse la propriu, în piata publica, într-un moment de vârf al revolutiei!), aceasta negatie s-a referit nu la latura lor reformatoare, ci doar la componenta lor de « cod al muncii de claca », de pastratoare ale privilegiilor feudale, si la periculosul tobogan implicit, de alunecare în orbita Rusiei… Paradoxal, fara Regulamentele Organice, care sa europenizeze si sa deschida catre exterior îmbâcsita si înapoiata societate româneasca, revolutia nu ar fi fost de conceput, nu ar fi avut nici un sens, pur si simplu nu s-ar fi putut petrece...
Regulamentele au introdus institutiile necesare functionarii unui stat viabil : un guvern în adevaratul sens al cuvîntului, separarea puterilor, organizarea unei administratii demne de acest nume, la nivel central si local, departajarea sarcinilor statului pe ministere (departamente- despartaminte), împartirea administrativa a tarii pe judete si comune, înfiintarea administratiei locale (primarii, consilii comunale etc.), pandant al celei centrale, separarea vistieriei statului de finantele personale ale domnului, reînfiintarea unei armate (militia nationala), ce fusese desfiintata înca de la începutul epocii fanariote (inutila, în contextul subordonarii totale catre Poarta…), crearea unui început de stat de drept, a unei organizari judecatoresti (tribunale, un barou de avocati – la originea caruia s-a aflat si marele Mitica Filipescu, primul român doctor în drept si revolutionarul-martir de mai tîrziu, pe care-l putem considera si ca primul democrat român, deoarece « vazuse idei » în zilele insurectiei pariziene din iulie 1830, si dorea sa le aplice si la noi…) si chiar introducerea unui rudiment de sistem reprezentativ, important nu ca transpunere în practica (mai degraba caricaturala decât grav gaunoasa, cu 500 de alegatori – boieri în quasi-totalitate – si 42 de alesi în Adunarea Obsteasca a Tarii Românesti, si înca si mai putini, vreo 350 la 35, în Moldova ; un pic mai bine era la alegerea domnului, cu 190, respectiv 132 de deputati… ) ci ca fapt în sine si, mai ales, ca lansare a unui principiu, noutate absoluta în istoria noastra. çn sfîrsit, ideea unirii Principatelor, care si aceasta apare pentru prima oara înscrisa ca tel oficial în însasi Legea fundamentala a statului…
Regulamentele au introdus, oficial, si cenzura – practic inutila înainte, întrucât se scria si se publica mult prea putin (prima tipografie non-ecleziastica a aparut de-abia la 1817, cea a doctorului Caracas si a asociatilor sai!), într-o tara cu un analfabetism quasi-generalizat, desi domnul pamîntean precedent – Grigore Ghica IV – si nu autoritatile rusesti de ocupatie, fusese cel care-l refuzase pe marele Dinicu Golescu, în 1827, cînd acesta, dupa ce vazuse în periplul sau european ca “în Svitera pîna si taranii citeau gazeturi”, solicitase autorizatia pentru a scoate primul periodic românesc! Dimpotriva, doar un an mai tîrziu, exact ocupantii rusi vor admite oficial aparitia acestei prime publicatii, Curierul Românesc ! Un periodic, fie spus într-o paranteza, preconizat, de fapt, ca un veritabil ziar, cu aparitie de doua sau trei ori pe saptamîna – în lipsa posibilitatilor tehnice de editare a unui cotidian! – si, logic, destinat, în viziunea lui Golescu, sa fie o emanatie a proaspat de el înfiintatei, în acelasi an, Societati literare, prima de acest gen din lumea moldo-valaha, si tot de el încredintata unuia dintre foarte putinii tineri cultivati existenti, atunci, pe “piata intelectuala” bucuresteana, Ion Heliade Radulescu. Numai ca, acesta, în vîrsta de abia 25 de ani, era, din pacate, un om vanitos, care, ulterior, a dorit – si a si reusit, în ochii posteritatii dezinformate –, sa-si aroge el tot meritul operatiei finalizate prin aparitia Curierului Românesc, si tot ceea ce a urmat, ca prima aventura publicistica româneasca, în tara, uitînd, deliberat, ca fara numele, banii si, mai ales, vointa de otel inoxidabil a lui Dinicu Golescu, nimic nu ar fi fost posibil…
Refuzul din 1827 nu l-a descurajat pe îndraznetul boier ot Golesti. În îndârjirea sa ireductibila pe ideea de a-i da si napastuitului popor român o sansa de luminare printr-o gazeta care sa-i deschida capul si sa-i fie fereastra spre exterior, spre lumea civilizata, Golescu se lanseaza în ceea ce parea o întreprindere disperata, sublima tocmai prin gradul mare de efort si de risc, prin volumul mare de investitie, prin bagajul de idealism: publicarea unei foi în limba româna acolo unde s-o putea, daca în patria sa nu i se permitea: la mii de kilometri distanta, la Leipzig, si care sa fie adusa si introdusa în tara cu caruta, dupa saptamâni de drum istovitor… Asa s-a nascut Fama Lipskii pentru Dachia, o experienta extraordinara de crestomatiere si de sintetizare – ce daca “la mâna a doua”! – a stirilor culese din gazetele straine, accesibile la Leipzig, sub redactia a doi dintre rarii, în epoca, studenti români în Occident, medicinistii Matei T. Rosetti, din Muntenia, si Anastasie I. Lascar, din Moldova. Chiar si la câteva saptamâni distanta, vestile si informatiile selectate si antologate de catre cei doi români erau importante si-si pastrau interesul pentru nefericitul cititor valah, lipsit de orice fel de informatie…
Cum am aratat, tocmai autoritatile rusesti de ocupatie de dupa 1828 vor autoriza, în decembrie al aceluiasi an, aparitia primului jurnal românesc, Curierul Românesc (care, printr-un mic record de longevitate publicistica, va iesi vreme de fix 19 ani sub redactia lui Heliade-Radulescu, de unde pretentiile sale de mai sus), atunci cînd Dinicu, cel inflexibil în determinarea sa, va reveni cu o cerere în acest sens adresata sefului administratiei tariste, Minciacki, efemerul predecesor al lui Kiseleff. Este usor de recunoscut în acest gest, la antipozii obtuzitatii ignorantei ocârmuiri valahe pamîntene, cei 130 de ani de istorie europeana ce-i parcursese Rusia, de la Petru cel Mare încoace… Evident, si rusii îsi gasisera avantajele lor în redactarea acestei dintâi gazete românesti (difuzarea si popularizarea propriilor masuri, comunicate oficiale diverse etc.). De notat este si faptul ca rusii sfârsesc prin a accepta si titlul amintit, aproape subversiv la vremea aceea, în locul unuia mult mai « cuminte » si mai aseptic de Curierul Bucurestilor, convenit initial… Inutil de precizat ca ziarul va fi finantat de acelasi zelos mecena-filantrop, Dinicu Golescu, veritabila personalitate solara la capatâiul nasterii României moderne…
Din nou si din nou trebuie însa retinut ca Regulamentele Organice fusesera concepute, de la început, de catre rusi – ajutati si de catre acolitii lor locali – cu acel rol de « tobogan », pentru ca Tarile Române sa alunece în orbita Imperiului tarist… Ca sa fie eficient, toboganul trebuia sa fie si atragator – de unde aspectele pozitive ale legislatiilor respective. De elementul « tobogan », ca si de « baterea în cuie » a privilegiilor celor putini, în detrimentul celor multi, îsi vor aminti, înainte de toate, democratii pasoptisti, în aversiunea lor funciara, poate exacerbata, poate usor exagerata, împotriva acestor acte normative, desi, totusi, ele au jucat, incontestabil, un rol primordial în demararea modernitatii în lumea româneasca…
« Radacinile Revolutiei se afunda în negura vremurilor, în cele 18 secole de împilare suferite de poporul român » arata, într-un citat celebru, dintr-o scriere de analiza post-factum, din anii de exil, Mersul Revolutiei la Români, Nicolae Balcescu (1819-1852), probabil cel mai de seama doctrinar al ‘48-ului românesc. El continua cu o alta formula ce a facut epoca : « Revolutia europeana a fost ocazia si nu cauza Revolutiei române »…
