In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
PASTORALE MODERNE - ELISABETA LăSCONI O moştenire veche şi o întâlnire nouă
După două secole abia încheiate de la prima ficţiune de mare valoare artistică a prozei româneşti, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir (1705), Alexandru Macedonski este unul dintre puţinii autori care se avântă în larg, ieşind din graniţele ingrate şi strâmte ale propriei culturi, ca şi din graniţele încăpătoare şi generoase ale culturii europene. Proba ambiţiei sale o oferă singurul său roman, Thalassa, apărut în versiunea franceză în 1906, Le Calvaire du feu, în româneşte abia după un deceniu în revistă, abia în 1969 în volumul Opere V (E.P.L.) în ediţia îngrijită de Adrian Marino.
Subtitlul dat cărţii, Marea epopee, indică limpede intenţia unei opere care să recupereze formula originară ce topeşte genurile (epic şi liric), o reînviere în spirit modern a speciei atotcuprinzătoare, ce poate închide într-un univers o poveste de dragoste, unul sau mai multe scenarii mitice, eşafodaj de toposuri şi arhetipuri, subterană psihanalitică, încifrarea unei filosofii oculte ş.a. De aici provine şi dificultatea criticilor şi a istoricilor literari de a încadra Thalassa: roman psihologic, naraţiune filosofică, poem în proză.
Toţi comentatorii, cu puţine excepţii, cred că Marea epopee exprimă cel mai bine fiinţa macedonskiană, este aşadar un nucleu cu imensă densitate psihologică şi filosofică, având maximă încărcătură simbologică şi esoterică. Scriitorul însuşi explicita intenţia realizării formale a cărţii: “în ideea autorului fiece capitol al epopeii sale trebuie să dea senzaţia unei culori, prin imaginile întrebuinţate, şi fiecare capitol va fi tipărit pe o hârtie de o nuanţă corespondentă.”
Al doilea punct comun al comentariilor este apropierea de Daphnis şi Chloe, romanul lui Longos, pus în circulaţie în 1810 de către elenistul Paul-Louis Courier (deşi primele traduceri datau din secolul al XVI-lea), admirat de Goethe şi Anatole France. O asemenea apropiere probează îndrăzneala scriitorului, de regăsire a tradiţiei originare, mai mult chiar decât de Triumful morţii, romanul lui Gabrielle d’Annunzio, reper comparatist propus de Tudor Vianu, citat şi reluat de majoritatea exegezelor.
Acest “copil târziu al literaturii greceşti”, cum numeşte Erwin Rhode romanul lui Longos, îşi dovedeşte în timp forţa prolifică uluitoare, prin pastorale moderne ce exploatează una sau mai multe aspecte ale tradiţiei eline concentrate în Daphnis şi Chloe: jocul zeilor cu destinele muritorilor, elogiul adus corpului uman ca frumuseţe, descoperirea armoniei naturii şi traseul parcurs de fiinţa umană de a-şi desăvârşi propria armonie în relaţie cu ea, experienţa contemplării frumosului ca act de naştere a iubirii.
În secolul XX apar două pastorale moderne: Thalassa de Alexandru Macedonski, care are nevoie de un deceniu, din 1906 în 1916, pentru a-şi isprăvi călătoria dintr-o limbă în alta, dintr-o cultură în alta şi Tumultul valurilor de Yukio Mishima (în original Shiosai), roman apărut în 1954 în Japonia, tradus în engleză în 1956 de Meredith Weatherby, intrat în circuitul cultural european chiar după 50 de ani de la temerara năzuinţă a prozatorului român de a dobândi notorietate şi recunoaştere în cultura franceză.
Tumultul valurilor este mica bijuterie a prozei lui Mishima, preţuită în mod deosebit de Marguerite Yourcenar în cartea din 1980 dedicată scriitorului japonez (Mishima sau viziunea Vidului) şi ea are legătură cu călătoria lui Yukio Mishima în Grecia. De altfel, Marguerite Yourcenar se referă clar la Daphnis şi Chloe, ca reper pentru înţelegerea unei cărţi atipice în creaţia lui Mishima. Într-un asemenea context, ţine de stranietate alt fapt: fascinaţia lui Macedonski pentru universul nipon, din rondeluri.
Şi încă o coincidenţă interesantă. Traducerea franceză a romanului nipon Le tumulte des flots a fost publicată de prestigioasa editură Gallimard, în 1969. În acelaşi an, apărea la noi Thalassa pentru prima oară în volum – ediţia Opere V, datorată lui Adrian Marino. Cât despre traducerea în limba română a cărţii lui Yukio Mishima, se baza pe versiunea franceză de la Gallimard, semnată de Ana Maria Năvodaru (Univers, 1975).
Afinităţile şi similitudinile celor două romane sunt uimitoare, într-o investigare ce pleacă de la învelişul epic şi explorează structura de profunzime. Toposurile sacrului conturează geografia fiecărui univers înfăţişat: insula (fie Leuke – Insula Şerpilor şi Utajima – “Insula Cântării”), farul, templul, peştera. Personajele celor două romane sunt ipostaze variate ale aceloraşi arhetipuri (orfani sau semiorfani, bătrânul înţelept), ca şi abundenţa simbolurilor şi a aluziilor mitice.
Or, apropierea celor doi autori prin “arhistrămoşul” Longos este doar punct de pornire în aventura unei interpretări ce investighează întâlnirea fascinantă a celor două mici romane, cu un cod aproape esoteric. Punerea lor în relaţie cere alt tip de comparatism decât cel practicat până acum şi la alte niveluri ale operei: structuri ale imaginarului colectiv şi ale psihismului individual. Este, de altfel, cel mai spectaculos şi ispititor exerciţiu comparatist – să captezi dialogul cărţilor peste barierele timpului, ale culturilor şi ale civilizaţiilor, şi mai ales peste intenţiile ori ştiinţa autorilor.
Reinventând un subiect cunoscut
Romanul Daphnis şi Chloe e povestea a doi copii adoptaţi de familii de păstori. Păstorul Lamon găseşte un copilaş alăptat de o capră şi îl creşte, împreună cu soţia lui, Myrtale, îi dă numele Daphnis. Alt păstor, Dryras, găseşte o fetiţă alăptată de o oaie, o creşte cu soţia lui Nape şi îi dă numele Chloe. Cei doi copii cresc şi învaţă meseriile părinţilor. Păstorii visează că zeul Eros i-a săgetat pe cei doi şi a poruncit ca Daphnis să fie păstor de capre iar Chloe păstoriţă de oi. Acţiunea principală a scrierii o formează descoperirea iubirii: Chloe admiră frumuseţea trupească a lui Daphnis, tânărul experimentează rivalitatea, victoria şi plăcerea sărutului. Experienţa amoroasă se petrece primăvara şi vara, anotimpurile propice iniţierii, iar cei doi au drept călăuză pe bătrânul Filetas, un păstor înţelept care îi instruieşte istorisindu-le despre Eros, zeul cel mare, căruia i se supune până şi Zeus.
Bătrânul Filetas le dezvăluie celor doi tineri că remediile suferinţei din iubire nu sunt nici băutura, nici mâncarea sau descântecele, ci sărutul, îmbrăţişarea şi împreunarea. Etapele iubirii sunt împletite, uneori disimulate de peripeţiile celor doi, un şir de aventuri în urma cărora Daphnis şi Chloe îşi regăsesc părinţii adevăraţi, căsătoria le aduce atât împlinirea iubirii, cât şi deplina integrare în lumea pastorală.
Şi Thalassa, eroul lui Macedonski, este orfan şi pribeag în lume. A copilărit în Smirna, crescut de un preot cucernic, a rătăcit prin multe locuri până ce soseşte la Sulina, unde o pedeapsă pentru o greşeală devine privilegiu: ia locul bătrânului paznic de far din Insula Şerpilor, ca neînsemnat slujbaş al Comisiei europene la gurile Dunării. În singurătate, el parcurge experienţa unei recluziuni şi a unei metamorfoze.
Trei zei îl iau în stăpânire, pe rând: Apollo, relevându-i forţa vizionară, Eros îl sileşte să-şi recunoască natura instinctuală, Priap care trezeşte bestia adormită. Şirul de prefaceri este proiectat pe succesiunea lunilor, cu toată bogăţia florilor şi în gama cromatică trecând de la argintiul selenar la aurul solar, de la trandafiriu la roşul sângeriu şi la negrul tenebrelor.
Din naufragiul vaporului, ce se petrece într-o noapte infernală, Thalassa izbuteşte să o salveze pe Caliope. Cei doi, tânărul de optsprezece ani şi Caliope de treisprezece ani duc o existenţă paradisiacă, viaţa lor zilnică este un joc până când se petrece ispitirea: Caliope admiră trupul bărbătesc, ea inventează jocul de-a calul şi călăreţul, ea crede că-l salvează pe Thalassa adormit de “şarpele” (sexul) ce-i zăcea pe trup şi declanşează violul.
Izolaţi de semeni, cei doi cunosc unirea trupurilor, încearcă să-şi ridice singuri obstacole ca să-şi salveze iubirea de căderea în omenesc şi în derizoriu, fără să reuşească. Perechea originară nu-şi găseşte starea de fericire, pentru că în lupta dintre Eros şi Priap, biruitor se arată ultimul. Eros nu reuşeşte să refacă androginul prin unirea celor doi, Thalassa caută atunci o altă cale de contopire a sufletelor: uciderea Caliopei. Sforţarea priapică provoacă sângerarea şi duce la stingerea lentă a eroului în apele mării. Pe valuri, aripi de lebede îl îmbrăţişează pe Thalassa, îl înalţă ameţitor spre cer, pe când un cutremur zguduie adâncurile insulei şi un stei de piatră acoperă intrarea peşterii în care zăcea Caliope şi o transformă în mormânt. Dispariţia lui Thalassa are toate atributele unei apoteoze tutelate de Apollo, pe când stingerea fetei şi îngroparea ei sugerează intervenţia altui zeu, Thanatos.
Tumultul valurilor are ca subiect tot o iniţiere erotică, tot într-o lume închisă: o insulă din sudul Japoniei. Shinji şi Hatsue au aproape aceeaşi vârstă ca personajele din Thalassa dar ei trec prin altfel de iniţiere erotică, marcată de codul altei culturi tradiţionale. Iubirea lor cunoaşte obstacole şi încercări, chiar de la primele ei semne provoacă invidii şi rivalităţi. Nu lipsesc nici de aici scenele erotice: primul sărut pe plajă, descoperirea trupurilor goale şi a dorinţei. Shinji este un tânăr ucenic pe un vas de pescuit, sărac şi modest. Hatsue însă face parte din familia celui mai înstărit locuitor al insulei. Pe măsură ce se înfiripă iubirea celor doi, apar şi piedicile. Yasuo, un rival îndrăzneţ şi ticălos, şi Chiyoko, fiica paznicului de far, cea venită în vacanţă de la Tokio pun în circulaţie zvonuri murdare despre cei doi şi îl silesc pe tatăl fetei să intervină, interzicându-le întâlnirile. Rivalii ajung pe mare pe un vas de pescuit unde îşi dezvăluie caracterul, puşi la încercare fără să ştie. Tot o întrecere are loc şi în grupul scufundătoarelor, în care Hatsue o învinge pe mama lui Shinji, cea mai pricepută culegătoare de bureţi, dar fata cea isteaţă şi onestă transformă victoria ei într-o cale de împăcare plină de respect cu femeia pe care tatăl ei o jignise, când ea făcuse o tentativă de a lămuri situaţia îndrăgostiţilor. Povestea lor de dragoste prefigurează viaţa fericită: tatăl fetei, Myata, a luat hotărârea să i-o dea în căsătorie pe Hatsue lui Shinji, aşteptând ca tinerii să ajungă la vârsta potrivită. Dar ritmul narativ este cu totul altul faţă de “epopeea” lui Macedonski: derularea înceată a faptelor, intervenţiile diferitelor personaje complică intriga prin uneltiri şi dezvăluiri, pe când cei doi tineri acceptă despărţirea impusă şi aleg calea scrisorilor, a întâlnirilor mute.
Omul posedat de un zeu
Ce semnificaţie are dragostea în cele două romane şi care este condiţia omului? Autorul român a construit un erou posedat de zei. Thalassa este însetat de absolut, încearcă să-şi depăşească propria condiţie, într-un efort de transcendere a limitelor. De altfel, el este orfan, nu-şi aminteşte de existenţa nici unui părinte, se crede fiul soarelui: “Soarele, el singur, fusese cel care-l crescuse şi-l iubise, care îi fusese sănătatea şi viaţa.” (pag. 19) Înfăţişarea lui indică în toate împrejurările şi prin toate detaliile o făptură solară. Pasaje întregi pot fi citate ilustrând solaritatea eroului: “Fiu al soarelui, el se afla, în aurul fluidic al verii tropicale, în propriul său element. La namiazi, ierburile şi stânca vâlvorau, iar jarul ce ruginea zilnic ierburile, îl copleşea. Şi în adevăr, bolta cerului înecată în aur era străvezie ca pereţii unei răsturnate cupe de zircon galben.” (pag. 21)
Primul zeu care îl stăpâneşte este Apollo. Retras în peşteră, Thalassa are viziunea vârstei de aur: un pământ-rai, cu arbori urcând până la nori ca nişte coloane ridicate ca să sprijine cerul, cu râuri ce rostogoleau aur, oameni-Apolloni care trăiau eternităţi, în anotimpul veşnicei veri. Îi ia locul apoi timpul războiului între titani şi dumnezeire şi altă rânduială a pământului: zilei i se alătură noaptea, luminii – întunericul, binelui – răul, iar căldurii – frigul.
Cea de-a treia vârstă aduce discordia: omenirea se desparte în tabere, în triburi, trăind sub trâmbiţele războiului. Vedeniile îi trădează natura de poet, doar poetul poate să-şi creeze propriul regat, doar lui i se revelează vârstele omenirii: de aur, de argint, de aramă. Toată constelaţia de simboluri etalate (soarele şi focul, harul vizionar), îl arată luat în stăpânire de Apollo cel cu numeroase puteri şi atribute.
Ca zeu profetic, Apollo avea capacitatea de a transmite darul profeţiei zeilor şi oamenilor şi orice profet, prezicător sau clarvăzător avea legături cu el. Viziunile avute de Thalassa indică posedarea lui de către zeu. Apollo are şi supranumele Musagetas, datorită legăturii cu muzele al căror cor îl diriguia şi datorită condiţiei de zeu al cântecului şi al muzicii. Şi în roman, fata adusă de furtuna marină are numele Caliope, acelaşi cu al uneia dintre cele nouă muze, pe care Hesiod o considera cea mai ilustră, iar în epoca alexandrină ocrotea poezia lirică şi epica. Posedat de Apollo, eroul şi-ar fi împlinit destinul de poet. Intrat sub stăpânirea lui Eros, ar putea, prin iubirea deplină, să regăsească starea originară de androgin. Dominat apoi de Priap, decade în starea inferioară, cea instinctuală. Şi totuşi, finalul îi aduce eroului salvarea prin cele două experienţe: instinctul erotic este biruit de cel thanatic în fiinţa Caliopei (ea este dusă într-un soare alb, unde nu mai fusese, care în loc s-o ardă, o îngheaţă, şi sufletul îşi urmează viaţa, revărsat în Thalassa). Moartea Caliopei înseamnă ieşirea de sub domnia lui Eros, iar sângerarea – de sub cea a lui Priap. Eroul se stinge îmbrăţişat de valurile mării şi acoperit de aripile de lebede ce îl înalţă. Aici apare semnul pregnant al lui Apollo: lebăda este pasărea sacră a zeului, dragă muzelor, încarnează poezia şi dulceaţa cântecului. Sugestia indusă este cea a carului tras de lebede, aceleaşi care au făcut un ocol larg ca să-l ducă pe zeu în ţinutul hiperboreenilor înainte de a se îndrepta spre Delfi.
Thalassa ar reuni astfel cele trei paliere ale sufletului uman, fiecare din el fiind deschis spre un zeu: Priap domneşte peste partea instinctuală, inconştientă, iar Eros – peste partea conştientă, ce îl îndeamnă la întregire, la armonie şi echilibru, Apollo stăpâneşte partea luminoasă, supraconştiinţa, ce îl trage spre înălţimi spirituale. Cel posedat de zei are astfel privilegiul unei cunoaşteri de sine şi explorări lăuntrice, introspecţie desfăşurată în spaţiul închis al insulei.
Tânărul Shinji din Tumultul valurilor ajunge deseori, dus de melancolie în sudul insulei, la mormântul prinţului Deki: un tumulus ce avea în vârf şapte pini bătrâni ce înconjurau un mic torii şi un templu. Legenda prinţului este nebuloasă: o veche ceremonie de Anul Nou, ţinută după calendarul vechi, la care luau parte perechi trecute de şaizeci de ani, în faţa lor se deschidea un sipet ca să vadă un sceptru. Nimeni nu ştia nici povestea prinţului şi nici misterul comorii arătate. Povestea sugerează o zeitate deghizată, poate solară: “Legenda spune că, demult, demult de tot, prinţul venise dintr-o ţară îndepărtată, într-o barcă de aur care-şi pierduse cârma şi plutise în voia valurilor, dar coborâse pe această insulă de unde îşi luase nevastă o fată de prin partea locului; după ce murise fusese îngropat sub tumulusul imperial. Nici o tradiţie nu consemnase vreun amănunt în legătură cu viaţa lui. [... ] Poate că prinţul Deki fusese o fiinţă celestă, coborâtă de pe un tărâm necunoscut. Poate că-şi trăise viaţa pe pământ, fără să fie recunoscut şi, cu trecerea anilor, nu dusese niciodată lipsă, nici de fericire, nici de binecuvântările cerului. Poate de aceea rămăşiţele sale fuseseră înmormântate sub tumulusul imperial ce domina minunata plajă a celor Cinci Leghe şi insula Hachijo, nelăsând posterităţii nici un basm de depănat.” (pag. 100)
A doua zi după ce tânărul a fost la mormântul prinţului Deki şi a contemplat îndelung marea luminată de lună a primit un mesaj straniu de la iubita lui care n-avea de unde şti de vizita lui nocturnă: fata îi scria că în aceeaşi noapte avusese un vis prevestitor de bine în care un zeu îi spusese că Shinji este o reîncarnare a prinţului Deki, că o să se mărite cu el, că o să fie fericiţi împreună şi că or să aibă un copil frumos ca o perlă.
Toposuri, simboluri şi arhetipuri
Acţiunea din Daphnis şi Chloe se petrece pe insula Lesbos, cea din Thalassa pe Insula Şerpilor, iar cea din Tumultul valurilor pe insula Utajima (ce înseamnă Insula Cântecului sau a Cântării). Simbologic, insula este o reducere la scară mică, imagine a cosmosului completă şi perfectă, o utopie şi o ucronie pentru că realizează o sustragere de sub legile implacabile ale timpului şi ale spaţiului. (după Ivan Evseev, Enciclopedia de semne şi simboluri culturale, Amarcord, 1999. Ambivalenţa ei defineşte ambele romane: loc de refugiu, asigură păstrarea inocenţei; loc al izolării, al abandonului, iar uneori chiar al penitenţei provoacă alienare şi frustrări. Şi, mai ales, natura ei esenţială este una sacră, de Centru Primordial, apropiată de templu sau de sanctuar. Insula Şerpilor, numită şi Leuke, Insula Albă, are o încărcătură de istorie şi tradiţie ocultă uriaşă: ipostază a Insulei Fericiţilor unde zeiţa Thetis a dus corpul lui Ahile după moarte, obârşie a lui Apollo, centru spiritual esenţial în Dacia hiperboreană.
Utajimi ar putea avea o valoare similară, prin nume este destinată muzicii. Şi, într-adevăr, la plecarea de pe insulă, Chiyoko aude un cântec straniu pe valuri şi ajutorul căpitanului o lămureşte că de multe ori apele din jur răsună de cântece venite de pe vasele de pescuit ce duc pelerini la templele din Ise, având numele înscris pe stindarde roşii. Shinji dezvăluie iubitei imaginea unei Insule a Fericiţilor: “Oriunde mă vor duce drumurile, n-o să uit insula. Insula noastră e cea mai frumoasă din întreaga Japonie. (Toată lumea, în Utajima, avea aceeaşi convingere.) Am de gând să fac tot ce-mi va sta în putere pentru ca viaţa pe insula noastră să fie cât mai uşoară şi mai fericită... Dacă n-o să facem noi acest lucru, nimeni altul n-o să se gândească la insulă, orice progres ar mai aduce timpul. Obiceiurile rele or să se spulbere înainte de a ajunge până la insula noastră. Singură marea aduce insulei lucrurile bune de care are ea nevoie; ea apără lucrurile bune pe care le păstrăm în insulă.” (pag. 44)
Marea îndeplineşte aceleaşi funcţii pentru cei doi eroi. Copil fiind, eroul macedonskian preferă să contemple valurile în loc să se joace, iar strigătul Thalassa ştiut din Xenofon se preschimbă în nume. Marea se dovedeşte în final mama în braţele căreia îşi află pacea. Şi Shinji simte că tumultul valurilor se potriveşte cu bătaia sângelui său tânăr, cântecul lor îi îndestulează nevoia muzicii.Tot marea îi este confidentă şi sfătuitoare, singura ce acceptă să stea de vorbă cu el fără cuvinte. Marea cere dăruire totală, în lumea pescarilor persistă interdicţia imixtiunii altor puteri (“Să nu iei pe bord nici femeie, nici preot.”), încălcarea ei aduce moartea, cum s-a întâmplat cu tatăl lui Shinji.
Furtuna ca dezlănţuire a stihiilor perturbă ordinea lumii, declanşează haosul şi în timpul ei cei doi eroi trăiesc o experienţă crucială. Furtuna poruncită şi dirijată de Eol produce naufragiul vasului şi i-o aduce lui Thalassa pe Caliope. Tot în timpul furtunii ce zguduie Pacificul se întâlnesc cei doi îndrăgostiţi în clădirea părăginită a observatorului: la focul din vreascuri de pin cei doi se văd unul pe celălalt goi.
Geografia Insulei Şerpilor cuprinde trei locuri cu funcţie simbolică: farul (ghid, lumină călăuzitoare a navelor pe ape), casa paznicului de far (refugiu pentru Thalassa), peştera a cărei intrare se deschide şi la sfârşit se închide miraculos adăposteşte un soi de templu cu un stei de onix de culoarea lunii drept altar. Cele trei spaţii compun o trecere din exterior spre interior, iar al treilea are multiple valenţe simbolice: subterană, pântec matern etc.
Începutul romanului japonez prefigurează locurile însemnate pe insulă: templul shintoist Yashiro, înălţat în cinstea zeului mării căruia pescarii i se închină, adăpostind o comoară de 70 de oglinzi de bronz, farul învecinat cu vârful muntelui Higashi. Li se adaugă mai târziu observatorul în ruină (unde îşi dau întâlnire cei doi tineri) şi mormântul prinţului Deki din partea sudică, unde se retrage Shinji, peştera unde copiii se joacă de-a ofrandele aduse zeului ca şi “Colina Femeii”, un reper în preajma căruia se ţese povestea de iubire.
Dincolo de reţeaua simetrică de simboluri, universul fiecărui roman capătă unicitate prin codul simbologic al culturii căreia îi aparţine. Romanul Thalassa are 12 capitole, primele şase înţesate de simboluri, aluzii şi trimiteri explicite la mitologia greacă, celelalte şase au trimiteri la tradiţia creştină, au tonalitate întunecată, uneori sugerând blasfemia. Tumultul valurilor este saturat de elemente ale mitologiei japoneze.
Se poate urmări în Thalassa construcţia unui impresionant eşafodaj simbologic, compus din trei sau patru serii simbolice: anotimpuri şi luni ale anului, cu sugestia constelaţiilor care le guvernează; hrana ca stimul al senzaţiilor şi al stărilor eroului; pietre preţioase şi florile însoţite de arome şi culori. Ambiţia scriitorului de a-şi vedea tipărite capitolele în diferite culori nu este decât calea de a semnala printr-un mijloc exterior, vizibil, structura interioară aproape halucinantă.
Un mic inventar al simbolurilor recurente în Tumultul valurilor pune în lumină tradiţia niponă. Pinii ce au înconjurat templul şi acum mormântul prinţului au conotaţii multiple: noroc şi longevitate, semn al forţei vitale pentru natură şi bun augur pentru oameni, acele alungă spiritele malefice. Ei formează torii, portalul, arcada templelor şintoiste, deschid calea spre lumina Soarelui şi a spiritului divin. Templul de pe insulă adăposteşte 70 de oglinzi: oglinda într-un templu şintoist vesteşte prezenţa zeiţei Amaterasu în apropiere şi ea îi învaţă pe oameni să-şi păstreze sufletele curate. Pe muntele Higashi cresc tufişuri de eleagne şi sakaki – arbust din familia cameliilor, este copac sfânt, simbol al zeilor, prima plantă apărută în haosul primordial. Aproape fiecare personaj apare însoţit de un simbol: Chiyoki vede un pescăruş (pasăre ce vesteşte destrămarea întunericului şi ivirea zorilor, aşadar pasăre a luminii şi alegorie a sufletului omului plutind peste abisurile şi pericolele vieţii), Shinji găseşte o scoică foarte frumoasă şi o dăruie fetei (conotaţiile ei se nasc din asocierea cu noaptea şi apa, cu luna şi perla), mama lui Shinji admiră un fluture în zbor (întruparea spiritelor călătoare, vestitor al morţii cuiva). Când Shinji vorbeşte prima oară cu Hatsue, un şoim-călător îşi aruncă umbra asupra lor şi crede că-i un semn bun. În absenţa lui, pe insulă a eşuat o imensă broască-ţestoasă, ale cărei ouă au adus prosperitate locuitorilor. Peştera are şi ea o legendă pe care copiii o ştiu foarte bine: între noaptea a şaisprezecea şi a optsprezecea, după calendarul vechi, şapte rechini albi veniţi nu se ştie de unde, ieşeau în largul mării prin puţul din partea de răsărit a peşterii.
Arhetipul orfanului sau a perechii de orfani se află în centrul fiecărei cărţi. Thalassa nu-şi aminteşte figura vreunui părinte, este orfanul absolut, pe Caliope o înstrăinează propriii părinţi hotărându-i plecarea la Odesa. Shinji este orfan de tată, Hatsue şi-a pierdut mama de timpuriu, tatăl ei a dat-o spre adopţie altei familii, doar când rămâne fără urmaş îşi recuperează fiica înstrăinată, iar căsătoria ei înseamnă, prin înfierea ginerelui, păstrarea neamului. În toate spaţiile culturale, orfanii sunt aleşi ai zeilor, fiinţe superioare, hărăzite unui destin excepţional.
Viziuni şi spirite creatoare
Comentariile critice au legat atât epopeea macedonskiană cât şi micul roman japonez de modelul grecesc. Longos însuşi absoarbe în roman tradiţii foarte vechi perpetuate pe cale orală, consemnate în Idile de Teocrit. La început şi mijloc de secol XX, un scriitor român format în orizontul culturii franceze, şi altul japonez, familiarizat de timpuriu cu literatura europeană, citind nu doar clasicii japonezi, ci şi Oscar Wilde sau Rainer Maria Rilke. În mod paradoxal, deşi cosmopoliţi, au conştiinţa bogăţiei propriei tradiţii, încifrată perfect în cele două romane ce pot fi considerate “mini capodopere esoterice”.
Analogiile izbitoare nu anulează aşadar viziunile diferite asupra fiinţei, şi nici imaginarul propriu sau filosofia şi tradiţia căreia îi aparţine fiecare autor. Epopeea lui Macedonski merită repusă în discuţie, ca depozit unde sălăşluiesc într-un amalgam ciudat cele două mitologii, grecească şi creştină, cărora le conferă coloratură proprie. Romanul nipon este în mod evident, ca şi Thalassa, o scriere iniţiatică, nu doar în sensul de scenariu erotic sau de traseu al unui tânăr spre ordinea profundă a lumii. În centrul epopeii se află aventura omului, tentat de a-şi depăşi limitele, pe căi felurite, pe rând posedat de cei trei zei. Omul este aşadar o jucărie a zeilor, într-un spaţiu închis, din care evadarea nu este posibilă. În centrul pastoralei nipone se află omul dornic să atingă o plenitudine dată doar de armonia cu familia, cu lumea socială, umanitatea insulei, cu zeii şi natura.
Şi totuşi, cum se explică similitudinile, analogiile, simetriile între două cărţi, exclusă fiind orice influenţă? Numai printr-o afinitate profundă a spiritelor creatoare contradictorii şi cu totul neobişnuite care au fost Alexandru Macedonski în lumea românească şi Yukio Mishima în cea japoneză. O simplă paralelă a biografiilor se transformă într-un exerciţiu de-a dreptul tulburător.
Amândoi autorii au conştiinţa unei descendenţe ilustre. Alexandru Macedonski descindea pe linia bunicului patern, Dimitrie Macedonski, din spiţa voievodului sârb Ştefan Mincio, aromâni sau macedoneni, cum semnalează şi numele pe care şi l-au luat. Celălalt bunic patern, Ignatie Paznanski, este ofiţer în armata rusă, înrudit cu marile familii poloneze ce aparţin de Stema Regală de care va face atâta caz poetul.
Yukio Mishima provine dintr-o veche familie de samurai, pe linia bunicii sale Natsu, strănepoata unui mare senior (daimyo), înrudită cu puternicul clan Tokugawa, ai cărui membri au condus ca şoguni Japonia din 1600 până în 1868. Bunicul este un birocrat care s-a îmbogăţit substanţial în contextul schimbărilor aduse de era Meiji. Scriitorul a avut acut conştiinţa apartenenţei la o castă şi respect absolut faţă de codul samurailor, ambele dovedite şi de moartea spectaculoasă, săvârşită ritualic prin sepukku.
Tatăl scriitorului român, de la care a primit şi prenumele, a făcut studii militare în Rusia, urmate de o carieră militară strălucită (general şi ministru de război). Şi-a plăsmuit un arbore genealogic fantast, descendent al casei Biberstein, domnitoare în Lituania. Iubea fastul şi ducea o viaţă de mare senior. Şi, în mod similar, tatăl prozatorului japonez era brutal, milităros, admirând într-atât Germania nazistă, încât şi-a obligat fiul să urmeze Dreptul German.
Figurile materne se încadrează într-un tipar opus. Maria Macedonski este fiica pitarului Dimitrie Pârâianu, din viţă de boieri olteni. Femeie fină şi educată, cunoaşte bine cultura franceză, are dar de povestitor, imaginaţie bogată şi o fire înclinată spre fatalism şi spirit romantic. Mai mult ca sigur că ea a încurajat şi a catalizat sensibilitatea artistică a fiului.
Yukio Mishima a ieşit de sub tutela bunicii abia la 12 ani şi, întors în familie, s-a ataşat de mamă. Născută şi crescută într-o familie de pedagogi confucieni, exprimă spiritualitatea japoneză în esenţa ei. Ea citeşte lucrările fiului, ea îl încurajează, ea îi corectează creaţiile adolescenţei.
Amândoi scriitorii au o neobişnuită fragilitate şi sensibilitate fizică, totodată manifestă de timpuriu atracţia scrisului, au o precocitate uluitoare. Macedonski a publicat una dintre poeziile scrise la 12 ani, lăsând intacte stângăciile, ca să nu fie suspectat de rescriere ulterioară. Mishima a scris, tot la 12 ani, primele povestiri. Şi venind din familii înstărite, au şansa unei instrucţii superioare, călătoriile şi studiile oferă accesul la marea cultură europeană. În cazul amândurora se pot bănui mai multe sciziuni lăuntrice ale personalităţii. Mai întâi o sciziune între figuri modelatoare ale părinţilor: cei doi taţi cer fiilor asprime şi vigoare, le pretind virilitate şi ambiţie, mamele însă le impregnează imaginaţia şi sensibilitatea, le cultivă spiritul creaţiei şi gustul scrisului. Acestei scindări i se adaugă alta: cultul faţă de trecut, cu o lume veche, eroizată şi înnobilată prin înaintaşi iluştri, şi repulsia faţă de prezentul dominat de o burghezie tot mai rapace, dispreţuită pentru obtuzitatea şi dorinţa acaparării constante de bunuri materiale. În fine, a treia sciziune ţine de obsesia unei tradiţii autohtone, de mândria vechimii care legitimează şi occidentalizarea precipitată ce implică numeroase abdicări de la valorile străvechi. Tensiunea lor fecundă îi apropie şi îi face fraţi de suflet prin mândria de castă, conştiinţa de aristocraţi ca sânge şi spirit, orgoliul creaţiei care sparge prejudecăţi, încalcă tabuuri, fără să uite o clipă că toate îi sortesc să fie peste măsura vremii lor, să-şi accepte damnarea, în toate formele ei.
Întâlnirea lor peste numeroase bariere poate fi un consolator omagiu, semn că eternitatea nu este vidul sau golul care soarbe fără cruţare, definitiv, ci plinul din bogăţia căruia pot ţâşni surpriza unor întâlniri neobişnuite. Cum este cea dintre micile romane, cărora li s-au atribuit paradoxal aceleaşi calificative – “poem în proză”, creaţie lirică, poem filosofic, pe care le-am considerat pastorale moderne.
