In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
TERRITORIA – DREPTURI DE POSESIUNE LITERAR-IDENTITARA - VITALIE CIOBANU Până a comenta cartea, aş dori să spun câteva cuvinte despre autor. Întrucât Oleg Garaz, autorul, este în primul rând un personaj. Un personaj cu linii ferme, orgolioase, inconfundabile, al cărui izvoditor, s-ar zice, s-a săturat de ambiguitate. Nu îl cunosc pe Oleg Garaz în toate resorturile sale, ne vedem rar, la intervale de 4-5 ani, atunci când poposeşte în Basarabia sa natală, de care noi, fizic, nu reuşim să ne despărţim, trăind mental în dimensiuni cosmopolite, iar el, depeizându-se, i-a rămas fidel, consumându-şi obsesiile şi anxietăţile de la distanţă. Specializarea muzicală – este un foarte doct şi exigent critic şi muzicolog, absolvent al Academiei „Gh. Dima” din Cluj-Napoca –, l-a împins cumva înspre marginea discursului literar, în care a fost (este) perceput ca un novice sau, mai rău, considerat un element „din alt film”. O impresie greşită, datorată parcelării excesive în lumea artelor româneşti. O demonstrează chiar volumul de proză şi eseuri de care va fi vorba în cele ce urmează. Oleg Garaz este exemplul antologic a ceea ce face dintr-un basarabean cultura românească – un fel de „cocktail Molotov”, amestecând elevaţia estetică şi rafinamentul central-european (tot la Cluj locuieşte şi azi), altoind-o pe un filon zgrunţuros, de bazalt, al stâncilor de pe ţărmul oceanului (slav). La fel îi este şi limbajul: crud (nu în sensul precocităţii, ci al atitudinii vitaliste), sacadat ca un tunet. Omul parcă sculptează în aer când vorbeşte, ideile îi sunt agresive şi penetrante, umorul coroziv, ironia (şi implicit) autoironia – nimicitoare. Râsul, în momentele de convivialitate amicală, i se revarsă ca o cascadă, recuperator. Profilul acvilin, încondeiat de ochelari de universitar neamţ (specializat în Nietzsche), pe care soarta l-a aruncat pe frontul de Est în faza terminală a războiului. Născut la Soroca – român basarabean pursânge (o „puritate a rasei”, pe care o invoci fără a arunca o privire neliniştită înspre normele corectitudinii politice, nu e cazul), din familie bună – este nepotul marelui naist Vasile Iovu, el însuşi un exemplu convingător al capacităţii omului de a-şi învinge, prin talent, blestemul locului în care s-a născut. Pe scurt, avem în persoana lui Oleg Garaz un intelectual de clasă, unul din cei mai valoroşi pe care i-a dat generaţia „optzeci” dintre Prut şi Nistru, zăcământ preţios, ce nu trebuie risipit.
Oleg Garaz şi-a făcut un nume printr-o intensă activitate publicistică în domeniul său de specialitate – critica şi teoria muzicală –, reunindu-şi studiile, cronicile, articolele şi eseurile de până acum în trei volume: Contraideologii muzicale (Ed. Limes, Cluj, 2003), Poetica muzicală în convorbiri (Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2003) şi Muziconautice (Ed. Tribuna, 2006). I-am publicat în Contrafort de-a lungul anilor eseuri docte, înglobând mai multe sfere ale cunoaşterii: muzică şi filozofie, psihanaliză şi hermeneutică, literatură şi mitologie, filmografie şi IT. Cel mai recent dintre ele, Despre filozofie, muzică şi orbi (Contrafort nr. 11-12/2008) examinează, de pildă, mitul sacrificiului biblic în conexiune cu Platon, Sabbato, Beethoven, Alanis Morissette şi mulţi alţii, reprezentând, în cele din urmă, o metodă ingenioasă de a face comestibilă cultura „înaltă” publicului care şi-a blindat urechile cu iPod. Decizia lui Oleg Garaz de a se dedica, între atâtea preocupări, unei cărţi de literatură, de fapt de memorii, intitulată Territoria (Ed. Limes, Cluj, 2007), ţine de aceeaşi natură plurimorfă, multidisciplinară a fiinţei sale culturale, dar şi de un legământ cu propriul destin: e basarabean şi are de comunicat, inexorabil, o problemă de identitate. Cartea sa, prefaţată de Ovidiu Mircean şi prezentată, inspirat, pe ultima copertă de Ruxandra Cesereanu, are o densitate a ideilor şi un patos al ecorşeului pe care nimeni din emulii săi inter-riverani, mai tineri sau mai vârstnici, nu le-au atins. Este un volum compozit, însumând patru istorii sau, dacă vreţi, patru „studii de caz”: experienţa autorului în Armata Sovietică, o relectură a mitologiei naţionale combinată cu „epopeea” autoafirmării basarabenilor în România după 1989, apoi o imersiune în adâncurile psihologice şi formative ale autorului şi, în sfârşit, o radiografie a relaţiei sale cu propriul tată, reconstruită din memorie.
„Territoria” desemnează în ruseşte aria unei unităţi militare cu regim special, o unitate în care Oleg Garaz şi-a făcut stagiul la aeropurtate, pe timpul URSS, undeva în regiunea Nicolaev (Ucraina de azi), dar nu ca „înger” cu paraşută, ci ca paznic al unor imense cantităţi de armament, menite să servească unei rapide desfăşurări a Armatei Roşii în regiunea Balcanilor până la Marea Adriatică – posibilitate care, din fericire, nu s-a mai concretizat în anii Războiului Rece, dar n-a fost nici o clipă exclusă. „Zona”, „Territoria” şi „Perimetrul” sunt cele trei cercuri ale acestui infern cazon, din care un tânăr recrut nu ar fi reuşit să evadeze decât în trei feluri: fie ca soldat mobilizat în Afganistan (pe Oleg Garaz l-a salvat de „datoria internaţionalistă”, o spune, calificarea sa de profesor de muzică – de bună seamă, ce-ar fi făcut cu o asemenea meserie: să dirijeze „fanfara” şrapnelelor, să îngâne „corul” salvelor de Katiuşa, să exerseze „arpegii” din elicopter, lansând proiectile asupra satelor paşnice sau a taberelor de mujahedini?), fie trimis într-o unitate disciplinară cu regim sever sau de-a dreptul în puşcărie, ca urmare a unor insubordonări cronice, fie… sigilat într-un sicriu de zinc, cum au păţit mulţi basarabeni din acea vreme, luaţi „la armată” şi băgaţi în cele mai întunecate şi mai îndepărtate cotloane ale imperiului. Naraţiunea autobiografică, Territoria, prima parte a cărţii, mixează pasaje de viaţă propriu-zisă cu fragmente cvasi-onirice şi reflexive, marcând o numărătoare inversă a zilelor rămase până la demobilizare, un fel de existenţă paralelă, sustrasă pe largi porţiuni regulamentelor militare, asupra căreia Şumeiko şi alte brute cu epoleţi, care-i terorizau pe soldaţi, nu aveau nici o putere.
Unitatea militară la ruşi – un teatru al imbecilizării. Alcoolism generalizat în rândurile ofiţerilor şi subofiţerilor. Scrisorile se ard, şosetele se confiscă. Sunt interzise izmenele civile, pachetele primite de acasă sunt făcute ferfeniţă. Din cauza lipsei de igienă printre soldaţi bântuie hepatita, focarul îl reprezintă uzbecii. După stingere, începe reeducarea „tinerilor”, când sălbăticia sergenţilor se manifestă în voie, prin complicitatea ofiţerilor care închid ochii. E cea mai eficientă metodă de menţinere a disciplinei. O primă experienţă de acest fel a autorului este evocată cu o minuţie a detaliului tehnic, pe care ţi-o motivează doar un coşmar depăşit, transformat în plăcere descriptivă: „Pumnii sergentului Balgujinov au ceva aparte (…). Contactul cu pumnii lui mă face să simt ceva iniţiatic, chiar prin faptul că lovitura porneşte direct din irişii ochilor lui mijiţi, intenşi, sfredelitori şi atât de expresivi, încât impactul pumnului lui osos cu maxilarul meu mă surprinde prin acurateţea chirurgicală a spontaneităţii unui calcul balistic realizat perfect şi în perfectă concordanţă cu energia pornită din ochi, a plasării punctului de „sprijin” al întregului lui corp direct în falca mea, o anumită estetică a atingerii care convinge corpul meu să cedeze şi care mă aruncă într-o plutire lentă, încetinită, direct în continuarea vectorului de impact, luându-mă de pe picioare. (p. 22)
Armata Sovietică este un Turn Babel populat cu seminţii selectate după o logică perversă: să nu aibă nimic în comun cu populaţiile locale, pentru a nu pactiza cu ele şi a nu ezita, în caz de nevoie, să apese pe trăgaci. În interiorul unităţii izbucnesc numeroase conflicte interetnice: „albii” contra asiaticilor, balticii contra ruşilor, moldovenii – puţini la număr –, aderă, de regulă, la câte un grup de „albi”, pentru a nu fi striviţi. Cei mai feroce sunt caucazienii şi între ei se disting de departe cecenii. Violenţa este negociată, stimulată, provocată cu sistem. Somnul – o altă obsesie generală, din cauza epuizării permanente. Se doarme peste tot: la post, în cantină, în sala de cinematograf mai ales. Prostituatele aduse în „perimetru” fac parte din programul de re-tensionare hormonală, doar pentru a îndepărta spectrul homosexualităţii – spaima comandamentului. Plutonul este un corp unic, care dizolvă indivizii într-o identitate colectivă, ca într-un scenariu horror. Una din puţinele modalităţi de relaxare, în genul sporturilor extreme, este arestul: o celulă de doi metri pătraţi cu un pat pe toată suprafaţa podelei, unde poţi avea norocul să găseşti o carte ascunsă de un camarad, încarcerat înaintea ta. În acest caz, recluziunea devine concediu, iar o spitalizare de două săptămâni, cauzată, spre exemplu, de o infecţie la picior – o adevărată fericire, pentru că te scapă de viaţa de cazarmă. În unitate, educaţia şi cunoştinţele tale din „civilie” nu te ajută cu nimic, doar îţi amplifică suferinţa. Cu toate acestea, cititul apare ca o foame nesăţioasă, dovadă că omul nu încetează a fi o fiinţă duală, trup şi spirit, chiar şi în armată: „Amândouă plutoanele sunt străbătute de frisonul cititului. Ziarele sunt răsfoite continuu până la terfelire completă. Nu există cărţi şi de-abia aici, în Zonă, cătanele trăiesc revelaţia Cărţii, pasiunea lecturii şi o incipientă şi atât de candidă voluptate a Imaginării…” (p.49). Ce bizar e să citeşti Shakespeare, Zamiatin sau Platonov în „Caraul”, sau la bucătărie, în timp ce la câteva zeci de metri de tine un tânăr soldat este bătut, violat sau pus să vomite tot ce mâncase la prânz de către proprii săi colegi, obligat să le spele lenjeria – reunind astfel toate premisele care l-ar împinge la sinucidere, cum se şi întâmpla frecvent.
Doi ani şi nouăsprezece zile, sau şapte sute patruzeci şi nouă de zile, numărate pe muchie – atâta a petrecut în Armata Roşie autorul Territoriei şi mărturiile sale reprezintă o părticică dintr-un continent sălbatic, necunoscut, numit „cătănia la ruşi”, ce nu a fost încă trecut pe hărţile de navigaţie ale literaturii române. Oleg Garaz este unul dintre primii „columbi” ai acestor expediţii halucinante: „După demobilizare, ieşind pe poarta KPP-ului, aveam sentimentul că unitatea nr. 40541 se dizolva chiar acolo, imediat în spatele meu, iar dacă aş fi privit înapoi, mă tem că aş fi văzut doar întinderea imensă şi plată, ca o tavă, a stepei. Era suficient să ies de sub jurisdicţia Ministerului Apărării al Uniunii Sovietice, să nu mai port uniforma şi să-mi fi rezolvat datoria faţă de Patria-mamă. Atâta timp cât îmi dădusem trupul în chirie, realitatea din interiorul gardurilor de sârmă ghimpată era cât se poate de tangibilă în concreteţea şi chiar palpabilitatea ei şi aşa s-a şi menţinut pe parcursul celor doi ani de zile. Chiar mai mult, era ca o imensă anomalie spaţio-temporală care absorbea pe oricine şi orice ajungea să-i accepte codurile.” (p.33).
Trilogia scarabeului, cel de-al doilea capitol al cărţii, continuă traseul biografic al autorului, dar ne mută pe un alt versant, al dilemelor şi recuperărilor identitare, urcând foarte rapid discursul către un nivel de exemplaritate şi generalitate, unde îi are drept „colegi de catedră” pe Mihai Ralea, D. Drăghicescu, Cioran, Octavian Paler, Sorin Alexandrescu, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici, Lucian Boia, Ciprian Şiulea ş.a. Adică intră în mainstream-ul intelectual al anilor ‘90. Scriitura pendulează între note de jurnal şi incursiuni psiho-sociologice, ca să atingă grotescul, să „degradeze” în pamflet cultural. Este şi partea cea mai polemică a Territoriei, însă autorul şi-a asumat riscurile interpretării cu o descătuşare frenetică, aş spune.
Declicul identitar al tânărului O.G. s-a produs, precum în cazul multor tineri basarabeni izolaţi complet de România în perioada sovietică, la cinematograful de vară din Soroca, acolo unde la un moment dat a vizionat filmul „Ultimul cartuş” de Sergiu Nicolaescu – o pastişă după filmele americane despre prohibiţia din anii ’30, când a fost surprins să descopere că nu avea nevoie să citească titrele în rusă, întrucât personajele vorbeau într-un fel de limbă moldovenească, fără ca adolescentul din Soroca să aibă habar că mai există pe undeva, în afara Uniunii Sovietice, oameni care vorbeau aceeaşi limbă cu el. Deodată, conştiinţa de sine a tânărului se dilată într-un mod spectaculos. Românii sunt despărţiţi de un râu aidoma Stixului, pe care autorul încearcă să-l traverseze cu un ponton… de sicrie, adăpostind „morţii noştri comuni”, ardeleni, regăţeni şi basarabeni – „veriga lipsă”, cum o numeşte Oleg Garaz, cei care au trăit în România interbelică şi pot reface legătura pierdută dintre generaţiile înstrăinate după război – o soluţie simbolică înduioşătoare. Tot în această parte a eseului el îşi scrutează genealogia propriei familii: destinul bunicilor, foarte diferiţi între ei – Gavril, dinspre mamă, un anticomunist convins, şi Sava, dinspre tată – un fost activist, implicat în deportările sătenilor, de unde şi-a extras o funestă autoritate. Oleg Garaz vorbeşte emoţionant despre evreii de la Soroca (oraş cunoscut drept un cuib al ilegaliştilor comunişti în perioada interbelică) şi despre profesorii săi evrei de la Liceul de Muzică din Chişinău, oameni care i-au influenţat într-un mod fericit educaţia. Oleg Garaz este, cred, primul intelectual basarabean care abordează „problema evreităţii” fără inhibiţii, subliniind modelul de cumsecădenie şi toleranţă, de onestitate şi integritate indus de această comunitate, emigrată în cea mai mare parte a ei după 1989. De la evrei, spune autorul, a învăţat să nu urască alteritatea.
Pierderea iluziilor „paşoptiste”, în primii ani în care se află la studii în România, îmbibă paginile acestui jurnal sui generis cu o ironie amară: „Totul se potrivea de minune cu naraţiunea biblică şi mai ales cu cartea Exodului. Existasem în Babilonul popoarelor, în care aveam Mesopotamia noastră moldoveană, cea dintre două râuri şi care încet-încet se „egiptizase” până într-atâta încât am pornit într-un Exod doar al nostru, al „paleoromânilor” basarabeni, pentru a ajunge în Palestina românească, ţara noastră făgăduită din care bunicii noştri s-au lăsat răpiţi cu atâta uşurinţă. Rămânea o ultimă contradicţie între cele două grile constitutive ale identităţii noastre – superioritatea şi un anumit cosmopolitism internaţionalist imperial şi provincialismul moldovenismului nostru mononaţionalist, inferior şi frustrat în marginalitatea puţinătăţii lui. Şi nu rareori, deja fiind în România, resimţeam nevoia de a-mi activa grila imperială, oarecum nostalgică şi puţin anacronică, pentru a contracara o anumită frustrare provocată de acea paleoromânitate stângace şi greoaie care aducea pe buzele oricărui român autohton, adică recent, un zâmbet condescendent şi întrebarea spontană: „Sunteţi din Moldova?”, imediat urmată de o alta: „Şi când vă întoarceţi acasă?” (pag. 105).
Oleg Garaz schiţează o savuroasă şi acidă anamneză a naţionalismului românesc, mai vechi şi mai nou, aşa cum l-a perceput şi l-a asimilat el, aglutinând experienţe de viaţă, lecturi, prejudecăţi şi stereotipuri, pe care le deconstruieşte cu o irepresibilă voluptate. Iată un fragment caracteristic: „Atunci când mor, americanii se transformă în automobile, spune Viktor Erofeev în cartea sa Cinci fluvii ale vieţii. În ce se transformă însă românii, mă întreb eu? Cred că fiecare se transformă într-o oaie, şi nu într-un lup, cum o făceau dacii, deoarece, după cum bine se ştie, între daci şi români există totuşi o oarecare diferenţă şi nu-i văd pe „recenţii” urmaşi ai geto-dacilor zbierând extatic şi aruncându-se de pe vârful unui bloc într-o suliţă înfiptă undeva printre tomberoane.” (p. 106).
Cuprins de aceeaşi patimă a deconstrucţiei, autorul răstălmăceşte semnificaţiile Mioriţei – marele mit fondator al românilor – într-o parabolă a harţei dintre moldoveni, ardeleni şi munteni, conectându-l la proverbul despre capra vecinului, pe care o vrem, neapărat, moartă, sau îl adoptă pe Harap-Alb pe post de proto-părinte al moldovenilor spoliaţi de moscali (agenţii „spânului”) şi deveniţi „baseri” în raport cu conaţionalii de peste Prut, adică nişte „mauri” dezmoşteniţi, marcaţi de stigmatul rusofoniei practicate. Până la urmă, tot ca efect al unei hiperbolizări răsturnate în derizoriu, autorul se vede pe sine însuşi drept un scarabeu, un gândac negru, cetăţean al unui fost imperiu, „suflet slav în trup de tuareg, pretinzând a fi norvegian”.
Problema identitară este o realitate dureroasă în Basarabia, chiar şi după 20 de ani câţi au trecut de la redobândirea grafiei latine şi proclamarea limbii române ca limbă de stat. Dar la nivel intelectual cred că sensibilitatea pentru abordările de acest fel s-a mai tocit între timp, întrucât a trebuit să facem faţă altor revelaţii ale cunoaşterii. Până la urmă orice basarabean (dar nu oricine, totuşi!) ar putea scrie o poveste personală, pigmentată cu dezamăgiri şi momente extatice, ale căutării „tărâmului promis”, niciodată redobândit pe de-a întregul. „Impuritatea” care le era (le mai este?) reproşată în România basarabenilor le-a întreţinut multora dintre ei – cum o declară şi Oleg Garaz – un moldovenism radical, altoit pe un imaginar specific. E sursa unor cărţi de felul Născut în URSS, doar că paradoxul constă în faptul că cei ce le-au scris au trebuit să susţină mai întâi, simbolic vorbind, examenul la integrare în cultura română. Diferenţa, pentru a deveni discurs intelectual, a avut nevoie de o prealabilă afirmare a conştiinţei româneşti. De certitudinea unităţii naţionale. Sfâşierile identitare, dedublarea, schizofrenia raportării la modele formative contradictorii, inegal de legitime, rămân apanajul generaţiei optzeciste (şi, eventual, al izotopilor ei „nouăzecişti”), dar nu şi preocuparea tinerilor născuţi în libertate, după 1989. Actualul regim din Basarabia – anacronic şi muribund – nu mai are cum să menţină segregarea acestora faţă de România şi Occident. Cred că marile provocări analitice ni le oferă azi europenizarea şi problemele globale, cărora noi, românii, ar trebui să le livrăm răspunsurile potrivite. Iar problemele identitare generate de urmările celui de-al doilea război mondial e timpul să intre în „alambicurile” literaturii. Nu panoramele critice şi eseurile de antropologie culturală (deşi, un demers original şi novator, fireşte, întotdeauna va fi aplaudat!), ci nişte opere de ficţiune ar mai reuşi să spună ceva esenţial pe această temă, topind într-o formă inedită, validă estetic, drama unei colectivităţi exilate la marginea Europei, atribuindu-i forţa unui document uman ireductibil şi exemplaritate universală.
Oleg Gazar, pesemne, nu a vrut să fie prizonierul unei tematici „de nişă”, de aceea şi-a augmentat volumul, cum aminteam la începutul acestei cronici, cu alte două texte, Totem şi Tatuajele tatălui meu, păstrând acelaşi substrat autobiografic, dar „crescute”, cultivate pe un spalier intimist. În primul caz, autorul valorifică într-un mod foarte subtil meandrele conştiinţei sale de adolescent – un alter ego prezentat în chip de simbiot, adăpostit de „gazda” unui trup hipersensibil –, pentru care sunetele muzicii constituie o formă de individualizare orgolioasă în raport cu verbiajul cotidian, găunos şi cacofonic al oamenilor din jurul lui. În cel de-al doilea caz, prezintă istoria tulburătoare a sentimentelor faţă de propriul tată – cel mai adesea absent din familie, rămas un personaj enigmatic şi abscons, reinventat, re-motivat în pornirile-i nonconformiste de fiul său dornic să realizeze o recuperare postumă.
Disproporţia comentariului meu consacrat tribulaţiilor exterioare ale lui Oleg Garaz – în calitate de soldat sovietic şi de „baser” mistuit de incertitudini, aciuat la sânul patriei române –, plăteşte la rândul său tribut acestui dezechilibru tematic impus de evoluţiile de mentalitate din anii din urmă, dar sper ca strategia cronicarului să nu conteze prea mult în decizia celor care vor căuta Territoria în librării, ca şi viitoarele cărţi ale lui Oleg Garaz – acest confrate al meu născut la Soroca şi afirmat în inima Transilvaniei. Mai ales acum, după ce şi-a anunţat ritos nişte „drepturi de posesiune” literară imposibil de contestat.
____________________
Oleg Garaz, Territoria. Postfaţă de Ovidiu Mircean. Prezentare pe coperta a IV-a de Ruxandra Cesereanu. Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007
