In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
BUNUL IERI - SIMONA VASILACHE „Tot valul tinereţii noastre trecute s-a revărsat asupra mea, şi mi-am amintit despre atâtea, atâtea lucruri. Ce departe şi ce aproape, în acelaşi timp, îmi apar anii scurşi, pe care acum îi număr în mai multe decade şi care par a fi doar ieri. Poate pentru că atâtea prăpăstii ne despart de ei, au rămas intacţi, ca fosilele păstrate în stânci – fără punţi intermediare, pachete bine împăturite în sertarele vieţilor noastre, cu parfum amar şi dulce şi lumina piezişă, cu umbrele lungi ale apusurilor.” Sunt, căutând spre altădată, rânduri dintr-o scrisoare. A Piei Pillat, deja căsătorită Edwards, scriindu-i, din Wales, spre jumătatea deceniului şapte, fratelui Dinu. De nu s-ar bănui tristeţi adânci, asemeni cearcănelor îndărătul pălăriilor de seară, sub eleganţa câtorva regrete, am crede că nimic nu a trecut peste lumea din care aceşti oameni veneau, şi-n care nu s-au mai întâlnit niciodată. Disciplina sufletului, care nu s-a lăsat, a fost tot ce i-a putut uni. Sufletul nu cunoaşte distanţele (Humanitas, 2009), pagini de corespondenţă înspre şi dinspre Pia Pillat, îngrijite de Monica Pillat – anii lor sunt anii ei, ai speranţei cu care scrisorile se pun şi se primesc – e cronica unei rezistenţe. A omeniei luminoase, peste abrutizanta nevoie de supravieţuire.
Nu despre depărtări geografice – deşi scrisorile călătoresc, prin incredibile tertipuri, din capitală ori provincie spre Franţa sau Regatul Unit – e, în primul rând, vorba. Ci despre filtrele pe care teama, tristeţea, singurătatea le pun în faţa sentimentelor. Sufletele nu se mai potrivesc, trase pe tiparul unor lumi diferite. Şi orice juxtapunere doare, ascuţit, ca o frecătură de meninge. Nu şi în această familie care are, ca în bunul roman interbelic, un raisonneur la distanţă. Viaţa trecută în scrisori reface firele rupte la evadarea, ca-n filme, a soţilor Fărcăşanu (Mihai şi Pia), în 1946. Acasă rămân Maria Pillat-Brateş, soţia lui Ion Pillat (mort, spre fericirea lui, aproape că-ţi vine a spune, în primăvara lui 1945) şi mama Piei, Dinu, fratele, căsătorit cu Nelli (Cornelia) Filipescu. Din toamna lui ’47 întregeşte familia Monica, fiica lui Dinu şi a lui Nelli, în jurul căreia ajunge să se învârtă totul, ca în preajma unui cadou nesperat. Pe lângă aceştia, care primesc şi semnează scrisorile – deseori cu nume altădată de alint, devenite de necesitate, deturnând o „indiscreţie” oricum nedeturnabilă... – în lungile lor taifasuri, lungi pentru că rare, dar şi fiindcă lumea lor refuză să-şi lase tabieturile, aşezarea (Pia spune undeva că îi trebuie o stare anume ca să se-aştearnă paginii) retrăieşte o întreagă societate, unită prin rudenie şi prin prietenie. O clasă, mereu împuţinată, de scriitori, artişti, fruntaşi ai partidelor, domni de vază şi doamne bine.
Impresia, de-un calm trist, pe care ţi-o lasă actualităţile voalate pe care mamă, frate, cumnată le trimit, cu surdina istoriei şi cu cea a propriei delicateţi, spre Pia, mai cu seamă în prima parte a corespondenţei, până la începutul deceniului şapte, e-aceea a unei săli de bal din care invitaţii dispar unul câte unul. Ceilalţi, înţelegând, continuă, cu moartea în suflet, să danseze...
Arta de a trăi bine, les usages du monde, când lumea nu mai e, nici pe departe, ce-a fost, vine şi din această acomodare – încredinţarea că mai au ce vinde, că încă sunt în casa lor, de-un optimism până la lacrimi – din buna cumpănă între cele trecătoare, cât ar fi de dureroase, şi cele importante. Aparent, îşi spun nimicuri, genul de noutăţi cu care umpli jumătatea de ceas de seară cheltuită la telefon. Însă, învăluite de distanţe, sunt chiar bucuriile vieţii. Bucuria creşterii unui copil, de care Pia e privată, copila pentru care veghează Umbrele cărţilor nescrise (partea a doua a acestui volum de restituiri), bucuria recâştigării anevoioase a unui trai simplu, dar cât de cât nederanjat de vremuri, după anii ’60, bucuria, în fond, a supravieţuirii. Cu toate rănile, cu toate pierderile. Dovedind, în lumina blândă a iubirii care rabdă toate, că frumuseţea, împăcarea, tandreţea sunt unde pe care le prinzi prin reglarea fină a unei frecvenţe interioare, la care urgiile mari n-au a umbla. De bună seamă că, viaţa nefiind, cu nici una din jumătăţi, cea plecată şi cea rămasă, îngăduitoare, în comunicarea prin scrisori încape multă gentileţe, multă grijă de a nu-l împovăra pe cel care citeşte, de-a nu înrăutăţi, dacă nu poţi să alini. Aşa că nimic din aici şezum şi plânsem împreună, din slăbiciuni, din lovituri, din teribilele amputări sufleteşti nu trece în plicurile călătoare. Seninătatea, de care toţi au atâta nevoie, e apărată cu îndârjire. „Din nefericire, nu poţi face nimic pentru destinul şi viaţa nimănui”, scrie Nelli, martoră, ca ei toţi, a cumplitelor capricii ale sorţii, într-o epistolă de vară, de la jumătatea lui 1960. Înclin, totuşi, să cred că aceste scrisori, fără să fie literatură „mare”, comentând-o, însă, consolându-se cu frumosul, când adevărul li se refuza, au făcut enorm pentru bieţii oameni sub vremuri. Ca şi micile semne de afecţiune, o haină cadou, o fotografie, o binecuvântare. „Ar trebui să se întâmple cu mine minunea din Biblie, când Moise, în pustiu, a lovit în stâncă şi a ţâşnit izvorul. Vezi dar ce înseamnă pentru mine bunele tale scrisori”, îi scrie, învinsă de singurătate, de lipsa de veşti din puşcăria lui Dinu, Nelli Piei. Frunzele, ca în titlul lui Fărcăşanu-Villara, nu mai sunt aceleaşi. Sufletele, însă, da.
Dau mărturie, scrisorile care umplu patruzeci de ani, în care oameni mor şi se nasc, în aroma unui trecut adiind din fiecare filă, despre puterea incredibilă, măgulitoare pentru toţi câţi le iubesc, a cuvintelor. Cuvinte înaripate, în care deopotrivă aceia care păstrează scrisorile, departe, şi aceia care, rămaşi în ţară, le distrug, depunându-le în suflet cenuşa, cred cu tărie, folosindu-le ca pe o magie bună. Scrisorile uzuale (e-mail-urile, dacă preferaţi... ) sunt pline de probleme, de supărări punctuale, de nervi care ar trece la prima respiraţie îndeajuns de adâncă. Nu şi aceste scrisori, martore ale unor probleme insolubile, încercând să taie drum pe lângă ele. Par fericiţi, aceşti oameni care nu se au decât unii pe alţii. La capătul fiecărei zile a lor e gândul că trebuie să-i dea celuilalt putere, e rezerva vorbelor bune puse pe foi şi trimise, cu nesiguranţă şi nădejde, peste distanţe: „Caut să fiu calmă în şirul zilelor mele, mereu aceleaşi, uneori mă străfulgeră câte un gând rău, care îmi paralizează sufletul, şi mă zbat să ies la suprafaţa existenţei mele liniştite. Uneori o carte deschisă la o imagine sau o vorbă fără nici o legătură cu mine poate să-mi tulbure încrederea. Iartă-mă, te rog, pentru această scrisoare atât de neliniştită. Singura mea mângâiere este că la capătul tuturor acestor frământări eşti tu, pe care te iubesc atât de mult.” (Nelli, Piei, la cumpăna lui ’62 cu ’63). „Puţină fericire şi linişte” e limanul speranţelor unei familii care merita altă istorie. Aceea pe care începuseră să o scrie.
Deodată cu istoria, nescrise rămân şi cărţile. Moştenirea pentru Monica, o carte vorbită în gând, şi pusă, retrospectiv, pe hârtie de nepoata care i-a primit scrisorile Piei, e strânsă în această carte de încurajări şi vise. Misionară pentru părăsiţii sorţii, departe de ţară, vocaţie prin care îşi alină chinurile scrisului întrerupt, nu altceva, din cuvinte, face Pia pentru ai ei: „Am mereu impresia că sunt pe o insulă îndepărtată şi că-mi petrec cea mai mare parte din viaţă cu ochii şi sufletul atârnate de zări, peste ape, ca să văd, măcar ca prin ceaţă, mersul vapoarelor nepreţuite ce sunt vieţile voastre pentru mine. Dar de cele mai multe ori nu văd decât, dacă am noroc, un vârf de catarg – restul e dincolo de orizont. Nu-l pot decât ghici, şi de cele mai multe ori ghicesc greşit.” (p. 239). Ceva din panica celui care scrie şi nu primeşte răspuns decât, poate, la luni distanţă, care nu ştie dacă mai poate citi bine ce i se spune, care se teme de veşti tot atât pe cât le aşteaptă e în această sticlă plutind pe o mare neliniştită. Fără să treacă, am mai spus-o, în scrisoarea din ea. Acolo trăieşte altă lume, căreia recitirile îi descoperă omenia suferitoare: „Dar ce poezie, ce nostalgică spiţă s-a dus cu ei. Atunci nu ştiam să-mi fie milă, dar acum îmi dau seama ce frig trebuie să le fi fost în nopţile de crivăţ, prin îngheţul zăpezilor, birjarilor mei minunaţi.” (p. 240). Şi acasă e frig...
Frig pe care-l înfruntă sufletele împreună: „Asta este una din marile binecuvântări ale sufletelor, că pot fi pretutindeni în acelaşi timp.” (p. 257). Sunt, aşadar, neştiutoare de distanţe. Călătoresc, libere de moarte şi de viaţă, de pragurile micilor supărări şi ale marilor drame. Câştigând frumuseţea biruitoare şi mersul drept al celor trecuţi prin infern. „Ce poţi răspunde când te apleci să priveşti în apele fără fund? – şi când se dedublează şi în tine fâşiile de lumină care ating în trecere misterele păstrate în adâncuri?”, întreabă, puţin înaintea retragerii ei în marginea de lume a unui sanatoriu (murise Anthony Edwards, medicul, al doilea soţ), Pia. Speră, speră că din bunătatea infinită a lui ieri va răzbate, cu legămintele pe totdeauna, puterea de-a-l răbda pe mâine. Spre ruşinea vremurilor şi onoarea oamenilor.
