In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
IOAN MOLDOVAN ŞI „INTERIOARELE” SUSPENDATE - VIORICA RăDUţă Între optzecişti, Ioan Moldovan se distinge prin discursul calm, stăpânit, lucid, „îmbătrânit”, altfel spus înţelept, în cele din urmă monoton ca lumea care se fixează încă de la începuturi, limpede. Dacă adăugăm scepticismul faţă de propria creaţie („scrisul cărunt”) avem un vizionar pe linia bacoviană, poemele sale fiind note suspendate, stranii în oboseala lor, despre lumea în care se trăieşte livresc, inutilă, eşuată în „interioare”, acele stări grele, exilate, mocnite, închise în afara unei apartenenţe din ce în ce mai difuze, mai ambiguizate. Momentele rememorate, momentele-martori nu sunt locuite, doar de-scrise, notate, stenografiate banal, într-o concreteţe a stării de suspensie care te închide în labirintul ei de căderi, melancolii, lehamite, tăceri mecanizate, spunere diformă, încremeniri, ameţeli ş. a. m. d.
I. M. construieşte un univers al pustiirii şi oboselii între postmoderni, cu semne şi simboluri pe tema scriiturii ca vieţuire goală, în ciuda aerului de real pe care-l afişează poemele. Mainimicul (vocabulă recurentă), anonimatul existenţial, dacă pot spune astfel, este de „hârtie”, orice fărâmă de actualitate sau biografie fiind translată în toposul scriptural (una dintre puţinele constante de „generaţie”, aş zice). Papir(us)ul ca „viaţă”/ realitate e letal, însă, cum devin toate elementele sau scurtele momente evenimenţiale, reţinute drept „vorbe” – adiţiuni, notări („necesităţi”) ascetice (şi) în sinteza poematică Interioarele nebune, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 20002. Deşi nu e singura antologie I.M. o semnalez tocmai pentru că volumul face parte din remarcabila colecţie Poeţii Urbei, de nostalgia căreia nu ne apără nici, era să spun gândul, râul/ ramul, nici târgurile de carte actuale.
Metatextura, intertextul sau parafraza, procedee de postmodernitate ale scriiturii I. M., nu au vitalitatea tipului Muşina, Cărtărescu, spectaculoşi în preluări, prelucrări, parodie, ci o linie mai apropiată lui Ion Stratan, cu expresiile mecanice ale suspensiei vieţii noastre tot mai „nebune”, mai eronate/ eşuate. Drama nu stă în naraţiunile cotidiene, ci în astă şoptire grea, controlată tocmai în metrica târâtoare, în „avatarul” s(u)punerii de către un alter, multiplicare, prin urmare, datorată discursului, aleatorie. Autorul aproprie totdeauna expresia, lumea cea de „hârtie”, a mainimicului (introdus şi în toposul rădăcinii/ copilăriei, familiei, oraşului), de personajul cheie, moartea. Iată un exemplu: „printre găini prapuri ţuică pomana mortului/ totul în notaţii simple în jurul lumii simple/ şi moartea atotprezentă/ scâncind sub scară”. Un loc al absenţelor, ca hanul bacovian, e activat, în ciuda tiparului postmodern, tot ca „decor” al vidului, cu elementele anonime, inutile, trase în mica apocalipsă, deodată perpetuă, iarăşi bacoviană prin inexistenţa oricărei dimensiuni, ca reper: „Acolo/ o masă de lemn udă şi ea/ dar mult-mult mai pustie// Străzile grădinile pârâul şi graba mea în golul totemic”. Lipsa punctuaţiei, în dezacord cu poezia bacoviană, are, totuşi, cunoscutul efect de viscozitate a versificaţiei şi a lumii. Curgerea notărilor merge lent, mocnit, fără stridenţe, traducând starea de oboseală şi cărunteţe a discursului, de la primul până la ultimul volum. De remarcat, tonul acesta cenuşiu, atât de bun traducător al plictisului, a fost găsit tot de la primul volum.
Automatismele de limbaj traduc stereotipia vieţii, celei mutate în scris, adevărata şi acuta post-modernitate I. M., care devine tot mai reflexiv, tot mai sceptic, mai surprins de inutil şi greşeală în rostul/ chipul poeziei şi vieţuirii împreună. Gesturile devin groteşti, oximoronul slujeşte stările duble („biata, fericita realitate”), elementele reale ţin de imaginar, a se traduce în eroare, vorbele sunt „grele”, inutil ultimative, spunerile ating verosimilul pur, pilduitor, întocmai ca la predecesorul Bacovia, dar luciditatea omoară apartenenţa la viu: „Nici eu, dragă domnule Vincent,
n-am dificultăţi/ cu exprimarea singurătăţii, tristeţii şi absurdului/ Mai ales vineri seara când scribul a fugit în lume/ şi uit tot ce n-am vrut să uit/ sau tot ce n-am vrut să nu uit”.
Trupul, cotidianul, e chipul cuvântului, mainimicul. I. M. îl face, însă, apt de fantasmă, de coşmar, prin stările negative care devin personaje într-o gestică de epopee minoră, grotescă. Aceste interioare ucigaşe sunt lipsite de elementul orfic, obiectivarea le face mai apăsătoare, utilul şi apartenenţa sunt distruse. Acasa unui Nichita Stănescu e des-figurată prin lipsă, nu mai funcţionează refugiul, locul dintâi, „camera încălzită” din primele poeme: „Deja nu mai are nici un sens-/ mi-am fumat fumul, mi-am cheltuit viptul (…) Ajung acasă cu-aceeaşi umbră/ pe care o sălbatică voce-o descântă/ fără răgaz”. Funcţia limbii de la toposul „acasă” nichitastănescian nu mai este benefică, întrele dintre „propoziţii”, poeme-scurte proze, nu atinge starea ontică, ci doar pe cea livrescă, şi ea în suspensie, monotonie, lipsă de sens. Cu cât actantul, poetul stărilor obosite, e mai sceptic, cu atât pildele au mai mult dramatism. Aserţiunile capătă aură ultimativă, imaginile şi reflecţiile au impactul adevărului, sunt crezute prin notaţiile complet neutre, murinde: „Nu vă îmbrăţişez, sporovăiesc doar: linii/ subţiri frugale în timp ce bălăngăne deasupra amintirile/ letale”. În asemenea ton, care (se) neutralizează pentru a se plia pe anonimatul vieţii fără viaţă, constă fineţea şi supliciul scrisului I. M. O „Scurtă proză” (titlul repetat sugerează prozaismul voit al poemelor, fireşte, şi el cu răceală placat la cotidian) vizează chiar „automatismul” care este „un vechi obicei, doar un vechi obicei: viaţa”. Personajele, inclusiv stările numite, ocupă non-locul. Există chiar o pildă a „Ocupantului”, personaj tipic care de-posedează realitatea („Domnul acesta fără grabă/ în parc, pe puntea subţire, la cafenea/ cu capul său masiv cioplit cam din topor/ înghite timpul din preajmă şi lasă goluri care înverzesc/ ca-n luna iulie/ Pe buzele lui scârba şi mila / în ochii lui bulele gălbui ale somnului răutăcios/ Din când în când pufneşte spre victimă/ îl urmez şi azi la Târguieli, îl părăsesc apoi, îl reîntâlnesc/ Domnul-făr’-de-grabă/ Domnul de fontă”. Totul pare loc comun, un „interior” echipat de corpuri şi „spuneri”, cu momente ale închiderii, cu timpul anulat. O „după-amiază” e decor, gestica- anonimă: „Peste umărul tău se întinde degetul mainimicului/ şi se hrăneşte”. Parabole uşor kafkiene îşi fac loc în spaţiul constrângerii multiple, sub semnul scriiturii groteşti. Aş cita altă „Scurtă proză” pentru metamorfoza livrescă din „epicul” ei: „I-am dat drumul pe fereastră, uşa de metal era închisă/ Nici o cheie nu s-a potrivit. Ceaiul, călduţ: El îl bea/ gândind orice. Dar când vede/ oamenii venind de la lucru/ la fiinţă, trăgând sănii pitice, i se răcesc mâinile, i se subţiază/ hârtia, îngheaţă. Se sminteşte, cedând. Capul său e un glob/ de sticlă verde simplă/ Piţigoii suie din copilărie, de-acolo, se-agaţă, alunecă/ în zăpadă/ Poţi scrie pe el cuvintele tribului, unu, două/ acum ridicole/ sub cerul liber”.
Stenograf al momentelor înţepenite, Ioan Moldovan face personaje din stări şi momente neutre, goale. Iată un exemplu „Cel mai adevărat lucru de aici (e vorba de „începutul toamnei astronomice”, n. n) e tăcerea/ adevărata, marea paiaţă”. Animaţia vine dinspre lucruri, fiinţa e doar agăţată într-o stare incertă: „Parc-aş fi viu”. Interioarele, înstrăinările, sunt monotonii discursive, recital/ exerciţiu de oboseală. Şi învăţăturile către fii se fac în proximitatea morţii „comune”, personaj creat din absenţe, dar permanentizat în gestica, diurnă sau nocturnă, oricum stinsă, a cotidianului. O autoironie dureroasă divulgă osificările curente, cum este până şi „viaţa de familie”, dulcele ei citindu-se antifrazic din moment ce starea de vid e acordată cu „noi”: „ În timp ce noi n-avem viaţă, nici nu dormim, nici nu visăm/ noi suntem grătărelul mainimicului/ noi nu căutăm, nu petrecem, nu ne înţelegem/ nu presărăm cenuşă în urmă, nici nu plângem/ stăm în tufa de sânger şi ascultăm norul căzând, atât”. Enumeraţiile aduc mulţimi vide într-un univers în care lucrează distanţările, singurătatea, plictisul. Însemnările, reflecţiile se sufocă, locurile şi timpul sunt pustiite de sens, trăire, sunt neutralizate, stările devin cantitative: „Pretutindeni ajung târziu şi tu de oriunde lipseşti, toate-s/ închise şi închise/ rămână/ cu tristeţea la loc, plină de viclenii, însă foarte bătrână”.
Omogenizarea timpului şi spaţiului se realizează printr-o meşteră alăturare de banalităţi cu revelaţii atât de mocnite, încât sastisirea, stare existenţială, are efect pe dos, dramatic, prin urmare. Lucrătura aceasta inversă îi e specifică lui Ioan Moldovan, care scrie despre limita omenească, „toamna finală” cu repetiţie („de-atâtea ori”), ca despre un al cincilea anotimp, dar intravital, într-un stil la fel de neutru ca murirea asta din viaţă, angoasantă tocmai prin prezenţa continuă, suportabilă, „trăită” în registrul minor, „în comun”. Totul se pe-trece în locuri nesemnificative şi în goluri de timp, nu rezistă decât notaţia, această supra-vieţuire de-scris: „Cui să dictez fericirile mele?/ Nu-i nici târziu nici devreme/ E timpul”. În volumul Tratat de oboseală din 1999 există titluri anume de poeme cu accent asupra datării prin două elemente de timp, dar, la fel ca în cazul localizărilor, toate fac o arie a „locului comun”. Mecanizarea timpului are asupra insului acelaşi efect de „nebunie”, derută existenţială: „ameţelile duminicale şi ameţeala de-acum se împreună”. Nu există distincţie, datorită stării comune, între „sâmbăta de februarie”, „miercuri de ianuarie”, „luni de noiembrie”, duminică de ianuarie”, „duminică de februarie”, „luni de martie” fiindcă devenirea s-a pierdut, doar îmbătrânirea, cu acordul versurilor „necesare”, este o evidenţă. Tot în acest volum mi se pare definitorie pentru I. M. aşa numitul „poem în oglindă”, fireşte, după maestru, Nervi de nuntă. Titlul e o revoltă postbacoviană la anonimul vieţii. Intertextul, însă, nu aduce parodia, ci o mai acută criză a poeziei, duritatea lui I. M. demontând mai puţin livrescul, în linia postmodernă din proximitatea sa literară, şi mai mult o stare limită, lepădarea în mecanism a „nunţii” (versus amurgul bacovian), cutumă blocată de grotesc. „Maşina de lux” ca stridenţă comportamentală ia chiar locul evenimentului: „Tenebroasă, nunta nuntea înainte// Instrumentiştii instrumentau o horă de cantină (…) Şi nici nu m-am mai dus acasă/ nici de scris nu mi s-a dat// Eram plin de Plictis/ Eram gata/ De groază eram (…) Dar cea mai nervoasă era maşina de lux”. Existenţa din absenţe, personajele „concrete”, cum e Plictisul, mai sus citat, sunt adevăraţii locuitori ai „interioarelor nebune”, spaţiu împietrit, împotmolit, etc., „loc contondent” unde nu se mai petrece viul, ci neschimbarea, bocetul stins: „Odinioară tot astfel stăteam să ascult coşmarurile rasei/ Azi o sărăcie înmuiată în limfe…”.
Se pare că I. M., alături de mai vechii sau actualii postbacovieni, are o contribuţie distinctă, clasicizată, aş spune, la fixarea unei linii poematice costiniene, scrisul ca stare de suspensie (existenţială) mereu „supt vremi”, a se înţelege limita noastră cea comună, însă.
