In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
CARTEA PSALMILOR (SEMNE DE IUBIRE) - FLORIN CARAGIU Volumul Cartea Psalmilor de Paul Aretzu constituie un eveniment în spaţiul cultural românesc. Avem înainte o rugăciune textualizată, un text irigat de apa Cuvântului ce pătrunde seminal în interstiţiile gândirii şi o aduce în acea stare de linişte şi transparenţă favorabilă unei transmiteri operante în dinamica transfuziilor dintre text şi viaţă. Cuvântul devine atractorul stării poetice, care face viu trupul textual.
Autorul nu operează prin reducţii, ci prin amplificări scripturale, nu mizează pe o schematizare simbolică a realului, ci din angajarea totală a fiinţei iradiază acel atât de necesar câmp rezidual care creează atmosfera realului textual. Se pleacă din imediatul unei subiectivităţi încurcate în carceralitatea şi distructivitatea mundană: poetul se vede pe sine ca „prizonierul literaturii care aspiră realitatea strângând-o într-un burduf ca pe un gunoi preţios”. „copilul celor care scoteau ochii privighetorilor”, „o pasăre umană, o mumie cusută cu sârmă de aur, având unghii de aur şi faţă de aur, dăruind pâinişoare şi poeme scrise pe limbă, înrudit cu steaua din piaţă, cu umbra albinei înecată în ulcior” (Psalmul 29).
„Bolnav de realitate”, el îl „visează pe Domnul” aievea (Psalmul 1), şi de aici prizează moartea şi învierea în text, sau textul ca rescriere a realităţii-palimpsest ce germinează în taina lui Dumnezeu: „Domnul moare şi înviază în text. Scriu peste alt scris” (Psalmul 6). Dumnezeu Însuşi „a scris sufletul” (Psalmul 1). Complexul lui Oedip invocat aici este însuşi complexul omului urmărit de spectrul uciderii în sine a chipului lui Dumnezeu, chipul Tatălui şi a desfrâului cu propria natură creată, chipul mamei (Pr. Ghelasie Gheorghe).
Date fiind rupturile lapsariene între modurile de comunicare: „Eu nu scriu în limba în care vorbesc, eu nu vorbesc în limba în care gândesc”; se tinde spre acel regressus ad uterus ca „holocaust” în vederea epifaniei-rememorării originilor: „Eu mor în burta mamei, ca o pădure îndesată în sobă” (Psalmul 3). Nostalgia intensifică simţirea poetică până în pragul invocării: „Unde este fânul pe care l-am cosit acum zece ani? Unde este fratele meu din copilărie?” (Psalmul 54).
În bună tradiţie ioaneică, întreg fluxul istoric cu urma sa textuală sunt cuprinse în „supracorpul” tainei Cuvântului, chip de Dumnezeu şi chip de creaţie unite în Chipul Fiului întrupat: „Dumnezeu-Cuvântul este mamatata” (Psalmul 11). În saltul dat de atingerea Sa învietoare sunt transportate relaţia cu lucrurile şi fiinţele mărunte [„Acum e toamnă şi autorul are grijă de animale, iar acestea îl încălzesc cu respiraţia în mijlocul luminişului de ger” (Psalmul 1); „întreb spicele cum e să trăieşti o vară, întreb gâzele cum e să trăieşti o zi” (Psalmul 7); „Mie îmi pare rău şi de boaba de grâu şi de boaba de mei” (Psalmul 6)] , revelaţia „infinitezimală” [„mi-ai dat soare mic sub geană” (Psalmul 16)], şi convivialitatea ş„l-am invitat pe oaspetele meu călător măcar să ne rugăm împreună sau să plângem împreună sau să ne uităm împreună cum cade lumina pe frunze” (Psalmul 4)].
Chemarea dumnezeiască presupune o întretăiere cruciformă a miracolului cu firescul: „Azi sunt din şirul celor chemaţi. Ei duc lumânări de zăpadă în mijlocul arşiţei, ei spun rugăciunea în timp ce îşi beau cana cu lapte” (Psalmul 2). Cuvântul este „o ţară” (Psalmul 4), „cămaşa sufletului” (Psalmul 19), mugurul sufletului” (Psalmul 32), „mijlocul cosmosului, locul în care se întâlneşte iubirea care pleacă din mine cu iubirea care vine spre mine” (Psalmul 67). Invers, poetul este „viermele, cariul cuvântului” (Psalmul 34), „un fetus în interiorul cuvântului” (Psalmul 67), „cuiul care se înfige în carnea” Cuvântului (Psalmul 69).
Sub straturile de depunere/acoperire a realului pulsează inima: „Doamne, înăuntrul tuturor mizeriilor, sub jeguri, sub cicatrice, sub lavele infernale ale creierului, sub toate, este sfioasă inima”. (Psalmul 11), pe care rostirea poetică o întoarce „spre scheletul în zbor al păsărilor” (Psalmul 14), învelind-o cu „biserici” (Psalmul 50). În faţa acestei incomprehensibile convecţii care gestează formele resurecţionale ale realului, psalmul devine „un bâlbâit albastru” (Psalmul 6), iar poetul, „dumicatul cerşetorului” (Psalmul 72), un „sânge rănit” (Psalmul 71) ce se transformă în „ghemotocul uimirilor” (Psalmul 50), vrând să „aiureze în Dumnezeu” (Psalmul 20).
Relaţia dintre suflet şi trup este surprinsă şi ea în „mandilionul” textual-iconic: „Arta trebuie să-şi hirotonisească ţara sa... Am sufletul moale şi nescris” (Psalmul 5). Sufletul este „o metaforă vie” (Psalmul 37).
Apropierea de Dumnezeu se face „cu trupul jupuit de pe suflet” (Psalmul 56), iar „după moarte, trupul rămâne în suflet ca o carte” (Psalmul 68).
Pe de o parte, trupul „îndesat cu ceasuri” (Psalmul 14) descrie relaţia cu temporalitatea, corp al răstignirii continue aureolate de urmele menzice ale genezei: „a fi trup înseamnă a fi supus răstignirii continuu. A fi trup înseamnă a-ţi aminti, în momentele de singurătate, atingerile genetice ale lui Dumnezeu” (Psalmul 72).
Pe de altă parte se reliefează forţa de transmutare a rostirii liturgice, care poate dona trupului interioritatea cuvenită împărtăşirii: „în zori mi-am acoperit trupul cu vocea” (Psalmul 29). Într-un act de dublă pătrundere, Domnul este „cruce vie” (Psalmul 10), iar poetul mănâncă „pâine răstignită” (Psalmul 75), „crucea este o pasăre sub formă de corabie lopătând, sub formă de clepsidră curgând” (Psalmul 23).
Crucea transpare totodată ca intersubiectivitate şi ca intertextualitate: „Fă-mă din cruce să vorbesc” (Psalmul 60), „răstignit nu pe cruce, Doamne, ci pe carte” (Psalmul 49). Forţa de penetrare a Cuvântului produce o trecere la limită şi irumpere a filonului magmar afectiv: „sunt îmbrăţişat continuu cu Dumnezeu intrat în mine ca un vultur” (Psalmul 5); „Dumnezeu mi-a intrat prin buze, prin nări. Dumnezeu stă ca leul în mine. Domnul este Cuvântul” (Psalmul 60). Moartea e un punct critic, chenotic: „Eu sunt încoronat cu piroane şi cu spini ca un arici. Sunt acoperit de bube, de scuipat şi de lacrimi. Om în pustiu” (Psalmul 2), însă în acelaşi timp punctul de întoarcere al unui grafic modelat de atracţia infinitului.
Pe de o parte infinitul mic, al clipei şi al textului, „am murit atâţia ani şi nu trăiesc decât linguriţa clipei” (Psalmul 24), „respiram într-un coşciug de hârtie”. (Psalmul 11), „Doamne, îmi este frică de moartea de-o clipă, de pânza de păianjen în care sunt prinse portocale amărui”. (Psalmul 11). Pe de alta, infinitul veşniciei care porunceşte o „desfăşare a limbii” înviate (Psalmul 21) din mormântul temporal-textual: „Suntem închişi în timp, Doamne, ca într-o sticluţă. Eu sunt închis în scris” (Psalmul 20); „sunt o carne semantică şi aştept venirea Mirelui” (Psalmul 31).
Prin forţa resurecţională a cuvântului/trupului Său, Domnul descoperă „splendoarea” pascală a morţii. (Psalmul 11), cenuşa este „fragilă lumină” (Psalmul 33), iar învierea înseamnă „jupuirea de moarte” (Psalmul 44). Moartea pătrunsă de erosul cuvântului – „Doamne, vorbirea este erotică” (Psalmul 57) – învăluie existenţa într-o tăcere care este punctul apoteotic al unei schimbări la faţă: „ca un evantai, ni se schimbau feţele” (Psalmul 32), expresie a prefacerii celular-lăuntrice: „o icoană a lui Dumnezeu am în fiecare picătură de sânge” (Psalmul 26). Cerul însuşi cade în mormântul gol (Psalmul 36), deasupra căruia străluceşte „galaxia cuvintelor” (Psalmul 54). De aceea, „adevăratul amant este martirul” (Psalmul 53).
Dragostea dă porţilor rostirii culoarea învierii: „Dumnezeu stă pe buzele mele ca un ruj al dragostei” (Psalmul 67), a veşniciei ce-L arată a fi singurul contemporan al omului (Psalmul 33). Relaţia cu femeia, supusă aceluiaşi vertij eshatologic, pivotează în jurul misterului naşterii spirituale: „Eu nu pot să văd în femei. Trăiesc între ceruri şi între pământuri. Eu nu pot să văd în fecioară. Nu am ochiul pregătit” (Psalmul 21); „îmi este mare teamă că femeia mea, lângă care adorm, să nu intre din nou în toracele meu, în coasta mea şi să rămân singur” (Psalmul 69); „stăm înveşmântaţi în maicile noastre” (Psalmul 63).
În acest traseu epectatic, poetul „urmărit de un munte de pământ şi de nume” (Psalmul 1) nu este singur, căci „îngerii se îngrămădesc pe fiinţele omeneşti” (Psalmul 75), şi „iubirea de Dumnezeu scoate sufletul din mine” (Psalmul 24).
Iconomia Cuvântului este reliefată prin imagini vizionare ce desfăşoară o apocaliptică a textului: „Doamne, cuibărit în laptele sugarilor, Scriptura se întinde de la o margine la alta a lumii în jurul limbii Tale, că o citim zi şi noapte, că Domnul ne-o silabiseşte, dându-ne târcoale” (Psalmul 11); „Mă chircesc într-un clopot, ca un ochi într-o orbită, încercând să-şi învingă propria pleoapă, având cuvântul Dumnezeu în mine ca o limbă a timpului” (Psalmul 67); „şi s-a încins faţa mea, prin zăpadă înotau peşti din piatră şlefuită iar Apostolul pescuia oameni de apă dulce într-o undiţă de sânge” (Psalmul 43); „Ce caut eu în ceruri, Doamne, ca un rătăcit. Nu vedere: năpustirea lucrurilor peste mine. Nu vorbire: năpustirea cuvintelor, a sensurilor peste mine. Sunt un centru al gravitaţiei Tale. O ţărână de călcat în picioare, Mângâietorule” (Psalmul 74); „Am văzut boala năpădindu-mi gura. Ochiul, ca un semn de carte, văzând cuvinte” (Psalmul 67); „Dimineaţa se aud şoapte în chilii; într-o suflare întunericul se dezlipeşte şi se împrăştie de pe flacăra lumânării” (Psalmul 61).
Totul converge spre o renaştere în taina Cărţii Vieţii: „Înzăpeziţi am fost, Doamne, în faţa obloanelor, cu un melc în suflet. În artere mi-ai injectat cuvântul şi sângele meu a rămas gravid dintr-o literă” (Psalmul 61); „Domnul îl înţelege pe cel care e în chinurile naşterii, încovoiat peste un peşte însângerat” (Psalmul 53); „biblioteca umblă în noi şi printre noi. Scris în citit” (Psalmul 66); „am inimă din carte, am sânge din litere” (Psalmul 70). Cuvântul şi Duhul împlinesc acest dor al sufletului de regăsire a bucuriei aurorale: „Mi-e dor de mâinile lui Dumnezeu din momentul în care au făcut omul” (Psalmul 40).
Apropierea de Dumnezeu îl aseamănă pe om unui candelabru sau unui munte în care arde flacăra dragostei treimice: „Vin la Tine cu lumânări aprinse, pe umeri şi pe creştet” (Psalmul 6).
Paul Aretzu dovedeşte în volumul de faţă o artă a cuvântului făcut trup textual în care „imaginea poetică stă sub semnul unei noi fiinţări” şi din care iradiază iconic „fericirea cuvântului poetic” (Saint John-Perse).
