In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
„CEVA ÎN PLUS” ÎN DIALOG CU MIHAI ŞORA - NICOLETA DABIJA Este mult vehiculată în filosofie ideea că un răspuns bun urmează unei întrebări bine formulate. Că arta dialogului presupune situarea la acelaşi nivel de spirit între cel care chestionează şi cel care mărturiseşte. Citind cartea de convorbiri întreţinute de Leonid Dragomir cu Mihai Şora, intitulată „Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir)”1 am avut impresia, mai mult, că respondentul vine în întâmpinarea întrebărilor, că le primeşte la sine ca şi cum acestea erau dinainte bănuite, chiar cele aşteptate, sau în altă perspectivă, că nu calitatea chestionării primează în spusele lui Mihai Şora, ci forţa lăuntrică a omului şi disponibilitatea lui pentru conversaţie2. Noutatea acestor discuţii se concretizează în performanţa detaşării unui dialog viu despre dialogul lăuntric, unul adâncit în concret, relatând întâlnirile şi întâmplările care au justificat şi au dat dreptate autorului şi textelor sale. Căci dacă filosofia lui Mihai Şora, scrisă sub semnul dialogului, ne conduce pe un drum al abstractizării, fiind, şi după o mărturisire personală, o modalitate de extragere a sensului prin curăţarea lui de concretul care l-a prilejuit, conversaţiile prezente fac drumul înapoi.
De la început vreau să remarc calitatea confesiunii lui Mihai Şora, una care, deşi singulară, e înscrisă deopotrivă pe calea pe care s-au aşezat firesc, dar viguros o serie de autori contemporani (aş aminti aici pe Nicolai Berdiaev, Karl Jaspers, Gabriel Marcel, Hans-Georg Gadamer), decişi să protejeze elementul spiritual al existenţei şi să reţină comunicarea vie în lume. Fără îndoială, fiecare om are în clipe frugale simţiri personale ireductibile şi totuşi e aleatorie conştientizarea asupra a ceea ce-ţi lipseşte, încerci rar „sarea pământului”. Cu atât mai mult astăzi, când suntem tot mai grav expuşi unei puteri a pragmaticului. Asta nu înseamnă că totul e pierdut. Există încă indivizi care au în ei suficientă putere pentru a rezista, care pornind din centrul lor substanţial spre „în afară” reuşesc să se salveze de sub presiunea apăsătoare a lui „a avea”.
Surplusul omului, diferenţa lui e dialogul, e întâia lecţie pe care cititorul o primeşte de la Mihai Şora. (Arborele nu întreţine un dialog lăuntric, „un fag nu se dă niciodată stejar”3, nu-i este înscrisă în fire dedublarea.) În sălaşul conversaţiei dobândeşti şi plenitudinea, fie că aceasta se conturează printr-un demers lăuntric, printr-o privire care explorează în adâncimile personale, fie printr-o ieşire fructuoasă spre celălalt. În fapt, orice reflecţie pretinde necesar ca înainte de monolog să iei o poziţie diferită de a ta, astfel încât dialogul se distinge ca primă fază a oricărei vorbiri cu tine însuţi, ca pas pregătitor pentru ilustrarea în scris a unei concluzii. În alte cuvinte, explică Şora, deşi există o exprimare de tip monologal, nu există şi o gândire de acest tip, întrucât pe fiecare treaptă a celei de-a doua trebuie să pui în joc două personaje – îşi face loc astfel în înţelegere şi conceptul de Unu multiplu, Unu care îl presupune în sine pe Celălalt întrucât n-ar putea să se dedubleze altminteri – care-şi apără cu străşnicie punctele de vedere, care trebuie să aleagă şi să decidă între un „da” şi un „nu”, între o întrebare şi alta, între un argument şi altul4. Altfel nu poţi ajunge la esenţa unei problematici, nu cobori pe verticală, în „V”, în dimensiunea profundă a sinelui şi existenţei sale. La început a fost dialogul interior, pare să ne spună filosoful, care apoi s-a scris şi s-a transformat în monologul trimis unui public.
Drumul spre fiinţă este substanţial. „A fi” impune o stabilire „pe metereze”, o poziţie pe care o atingi cu greutate şi pe care reuşeşti să o menţii numai printr-un efort susţinut5. Mult mai uşor şi mai des survine „căderea” ontologică din „a fi” în „a avea” decât calea inversă, a „saltului ontologic” din „a avea” în „a fi”, a „readunării în nucleu”. Problema căderii este o temă a metafizicii pentru care punctul de plecare este persoana umană. Ea este preocupată să observe şi să expliciteze individul cu automatismele lui, cu demersurile pe care le face pentru a se îndepărta de autentic, cu indiferenţa lui pentru sursa vieţii. Într-un fel, mărturiseşte Şora, fiecare lucru luat în posesie anunţă o cădere, fiecare obiect care se adaugă avutului personal reduce şansa omului de împlinire, fiecare proprietate diminuează plenitudinea existenţială6. Rămâne sensibil la metafizică doar cel preocupat încă de „a fi”, de acel „ceva în plus” care este întotdeauna o trimitere în meta, o plasare firească în adâncime, pe verticală, care presupune în acelaşi timp o situare în propria esenţă, o trecere în plan secund a ieşirii din tine însuţi, deşi nu tocmai o abandonare.
Dialogul ca ieşire din tine către Celălalt urmează şi el două modele: unul al comunicării, care este orizontala, şi altul al comuniunii, care este verticala. Comunicarea e de tip practic, e clară, presupune un cod comun, identificabil în termeni bine definiţi, cunoscuţi de participanţii la conversaţie. Comuniunea, în schimb, dispune de un cod implicit, care-şi află locul în „V”, în punctul central, de jos, unde se petrece o stranie coincidenţă a contrariilor. De data aceasta interlocutorii trebuie să se situeze cu esenţa în adâncime şi cu particularităţile spre vârf. Dacă o comunicare poate fi posibilă mereu între oamenii care stăpânesc acel cod explicit, comuniunea poate înceta când unul din cei doi nu mai are disponibilitatea de a se menţine în centru, când unul trădează sau uită libertatea şi graţia acelui „a fi” comun7.
Conversaţia impune admiterea diferenţelor, tu devine un eu anume pentru mine când stă în faţa mea şi îmi spune de asemenea tu. Dialogul cu Celălalt, adaugă Şora, este o acceptare implicită a faptului că omul cu care intri în vorbă are o idee a lui, iar dacă de unul singur nu o identifică îl poţi ajuta. Trebuie să-l determini pe interlocutor să „viseze”, să „distileze” ideea până devine cu totul a lui. Aşadar, dialogul constituie un joc dublu, de confruntare, dar şi de acceptare, o întâlnire vie care are menirea de a te scoate şi de a-l scoate şi pe Celălalt din standard, o modalitate de îmbogăţire personală şi de singularizare. Un creator caută deschis comuniunea, are disponibilitatea afectivă de a sta de vorbă cu o altă fiinţă, direct sau prin intermediul lecturii, fapt care-i poate prilejui o nouă întâlnire cu sine însuşi8.
Şi multe pagini din cartea acestor discuţii întreţin credinţa lui Mihai Şora, aceea că tot timpul a fost deschis comunicării şi comuniunii. A avut poate de aceea şansa să cunoască oameni de o calitate rară, care şi-au făcut loc în viaţa lui într-un fel ori altul. Întâlnirile sunt reconstituite în cuvinte succinte, dar care exprimă totodată virtuţi esenţiale ale personalităţilor amintite. Aflăm astfel de Nae Ionescu ca om al paradoxului, la care viaţa lăuntrică intensă era contrabalansată de o viaţă mondenă pe măsură. Profesorul avea „un efect trezitor teribil”, iar cursurile lui provocau în sensul că te puneau pe linia gândirii asupra aceloraşi probleme9. În Blaga recunoaşte „vâna poetică” mult mai puternică decât cea filosofică, acest minus fiind efectul voinţei lui îndârjite de a construi un sistem, care în fapt nu trebuie „ţintit”. Doar exprimarea, explicitarea unui gând, crede Şora, poate fi realmente ţintită în filosofie10. Plusul lui Gabriel Marcel stă în formulele lui, care te angajează, care nu trebuie luate în uşor căci sunt problemele personale ale autorului, originate în realitatea vieţii lui11. Cioran excela în conversaţie, era sclipitor în idee12. Mircea Vulcănescu e numit de Şora „un tip reactiv”, care deşi era poate cel mai cultivat din generaţie, nu ţinea în vreun fel să iasă în evidenţă, trebuia să fie antrenat în conversaţie ca să se arate13. Eliade, ca asistent universitar, „nu nimerea cuvântul potrivit din prima”, gesticula şi era mereu agitat14. Noica era un spirit cu o viziune „deconstructivă” şi avea o scară de valori ce se oprea la cultură, nu mergea până la capăt15. Nu lipsesc cuvintele despre Eugen Ionescu, un om spontan, aflat mereu şi de la început în „căutarea Înţelesului”, a luminii. El dorea o lume frumoasă, echilibrată şi nu a întâlnit-o, în acest sens este numit de Şora „una din marile conştiinţe tragice ale secolului XX”16.
Dintre cei din generaţia de după cea în care s-a exprimat el însuşi, Şora mărturiseşte afecţiunea sa pentru Vasile Tonoiu, în filosofia căruia există un fel de „centru incandescent” care topeşte cunoaşterea exterioară şi o redă în variantă singulară, de Patapievici şi „o memorie teribilă a amănuntului” pe care acesta o posedă, însă identificată ca impediment în plasarea firească în propria-i problematică. Cristian Bădiliţă mai curând deţine o „platformă” de pe care poate judeca diferitele „sectoare” ale existenţei. Liiceanu este cu rădăcinile personale mai degrabă în literatură, căci în filosofie problematizează prelucrând şi tematica altora, gândirea pe care o dezvoltă nu-şi are originile în totalitate în sine. Din acest punct de vedere, Pleşu e mai autentic, căci deşi se mişcă pe un sol „relativist”, dar „împănat de farmec, umor, înţelepciune”, trădează o nelinişte reală pentru a fi17.
Întâlnirile „faţă către faţă” sunt amestecate în conversaţie cu cele prilejuite de lecturile fundamentale. Contactul lui Şora cu fenomenologia este redat ca „revelaţie”. Filosoful îşi aminteşte efortul de a se plasa în punctul de vedere husserlian, un autor care cerea o cunoaştere din „interior”. Heidegger e perceput ca având o mai mare concreteţe. Spre deosebire de genericul „Ego transcendental” al lui Husserl, acel „Dasein” heideggerian era mai personalizat, te trimitea în punctul tău de observaţie. Heidegger era atent, integrat lumii în care trăia şi descria ceea ce vedea. Vorbeşte apoi despre excepţionalul pe care-l resimţi în lectura fragmentelor lui Pascal, un spirit atotcuprinzător, cu o logică personală, pe care poţi să-l refuzi dintru început, iar dacă nu, nu ai altă variantă decât să mergi cu el până la capăt. În raport cu Pascal, Descartes nu e decât un „elev de colegiu”, mărturiseşte filosoful. Sartre construieşte mult în opera sa, nu e numai trăire acolo, compensează însă prin valoarea literară a scrisului18.
Şora nu omite să exprime nici şansa pe care o mai are un tânăr care alege cultura în secolul XXI. Benefic este numai echilibrul între o deschidere „mereu proaspătă” spre conversaţia interpersonală, plasarea pe verticală, şi o „practicitate”, o „funcţionalitate”, o menţinere pe orizontală19. Important este ca omul să nu se piardă pe sine însuşi pierzând verticala, el trebuie să o exploateze, însă fără ca aceasta să se transforme într-un turn de fildeş care îl face opac la orizontală, la concret. Pledoaria filosofului este aşadar pentru conjuncţie, „şi…şi…”, ea te duce departe, nu alternativa. Sustragerea în întregime de către orizontală este „fatală” şi se constituie într-o reală problemă a lumii actuale. Omul contemporan caută orbeşte o plenitudine pe care simte că a pierdut-o, dar nu o percepe clar, nu ştie să o identifice. Fără o minimă reprezentare pe verticală dispare şi rostul înaintării pe orizontală, nu mai ai cum să vezi armonia, frumuseţea acţiunilor tale. Lumea este un miracol pe care-l treci cu vederea, îl uiţi în graba de a aduna tot soiul de utilităţi. De aceea, omul ar trebui să rămână mereu cu rădăcinile în clipele fondatoare ale existenţei sale, numai atunci se poate salva20.
Disponibilitatea pentru dialog se distinge însă ca un „dat originar”, „creator de destin”. La Şora, ea s-a prefigurat de foarte devreme, din copilărie. Neliniştile s-au constituit pentru el într-un „vector” care l-au pus pe o direcţie anumită, care i-au descris treptat un destin şi i-au arătat că are o datorie de dus la capăt. A existat o dimensiune „precondiţionată” a temelor metafizicii, de care nu a trebuit decât să devină conştient. Din momentul în care obiectul căutării a fost identificat, calea spre liniştire a decurs de la sine. Curiozitatea pentru cunoaştere, pentru întâmplarea vieţii a existat de asemenea, ca un fel de har, nu stârnită de ceva, nu dobândită. Mihai Şora este o dovadă că poţi să trăieşti şi să filosofezi deopotrivă, că nu ajungi la un răspuns pentru o întrebare pe care ţi-o adresezi decât pentru că acel gând ţi-a preocupat o vreme trupul şi mintea, până ai ajuns să-l explicitezi, să-l înţelegi. El este un autor plasat în „aici, acum, aşa”, în pământul cert al imediatului, în care poate fi cules direct verbul „a fi”, concentrarea lui este în viaţa cotidiană21.
Mihai Şora e filosoful solidar cu sine, pentru care întâlnirile şi întâmplările survenite în durata lui temporală nu au făcut decât să „cadă” în destin. Lecturile făcute au reuşit performanţa de a-i dărui noi şi noi întâlniri cu sine însuşi, cu problemele obsedante sau cu cele pe care n-a ştiut cum să le pună, dar erau acolo, în stare latentă22. Deschiderea spre dialog, îndemnul pe care-l oferă prin propriul exemplu, de a aduce spre cultură şi descoperire de sine tinerii anonimi, ajutându-i să-şi găsească propriul nume, propriul destin, încercând deopotrivă să ridice nivelul cultural al comunităţii în care trăieşte ar trebui să facă din Mihai Şora un maestru la care am putea fi mult mai atenţi, poate astfel lăsându-l o vreme pe Noica să se odihnească şi reţinându-ne curiozitatea de la „maestrul contrafăcut”, Alexandru Dragomir.
