In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
CUM E SA FII CENTAUR - GRAţIELA BENGA Cine oare mai ia astăzi în serios filosofia, când s-a ajuns la confuzia teribilă dintre valoare şi utilitate ? Limitată de obsesia specializării şi căutând, cu orice preţ, componenta practică a realităţii, modernitatea trăieşte iluzia trăiniciei, când relieful său nu se sprijină, de fapt, pe nimic. Dincolo de suprafeţele atent şlefuite, se află neantul. În zodia corectitudinii politice atributele devin periculoase, ierarhiile se surpă iar fertilitatea conexiunilor şi a deschiderii ferestrelor în afara strictei instrumentalizări este pusă la index. Se trăieşte alert, într-o goană hedonistă, care de obicei sfârşeşte între zidurile masive ale ideilor preambalate. În acest decor, lipsit de miezul tare al interogaţiilor, filosofia nu-şi găseşte loc decât la periferie. Refluxul gândirii o mototoleşte teatral şi o aruncă la coş. Dar nu este numai vina omului modern, înstrăinat de sine şi preocupat de rentabilitate. Filosofia însăşi pare că şi-ar fi epuizat resursele, mutilată de conceptualizări fetişizate, dihotomii sterile şi argumente şubrezite. Or, sub presiunea acestora, gândirea liberă se sufocă iar filosofia alunecă spre un retorism pe cât de obiectiv, pe atât de artificial.
Cu acest tip de filosofie îndrăzneşte să se ia la trântă un tânăr eseist, Ciprian Vălcan. Absolvent de filosofie, bursier la École Normale Supérieure, cu un masterat la Sorbona şi doctorate în filosofie (la Cluj-Napoca), în filologie (la Timişoara) şi în istorie culturală (la École pratique des hautes études, în Paris), Ciprian Vălcan a debutat în volum cu Recherches autour d’une philosophie de l’image (1998), pentru ca un an mai târziu să publice Studii de patristică şi filosofie medievală. Au urmat traduceri, un număr impresionant de volume coordonate, studii şi articole apărute în reviste din ţară şi din străinătate. Cartea apărută în 2008 la Editura Napoca Star, Filosofia pe înţelesul centaurilor, propune o nouă abordare a obiectului de interes. De data aceasta, autorul denunţă extenuarea filosofiei, prea îndelung măcinată de orgolii şi de autocenzură. Se răstoarnă tipare, se proclamă nevoia de împrospătare a ideii şi, deopotrivă, a expresiei: „Momentul pe care îl trăim este unul al hegemoniei unei filosofii epigonice de sorginte imperială, al unei filosofii retrase în turnul său de beton şi oţel (fildeşul a devenit prea rar pentru a mai putea fi utilizat, chiar şi metaforic, pentru turnuri), al unei filosofii mândre de rigoarea construcţiilor sale şi de complexitatea crescândă a terminologiei sale luxuriante. [...] E nevoie de spargerea blindajului conceptual devenit autosuficient şi autoreflexiv, e nevoie de recâştigarea unei anume proximităţi cu lucrurile, de o pliere a subictivităţii noastre dominatoare pe structurile de profunzime ale lumii, de reculul necesar pentru a permite şi existenţa altor forme de gândire, de un triumf misterios şi indispensabil al blândeţii, al încetinelii, al lenei.” (p.17)
Crizei în care se află filosofia nu i se poate pune capăt decât în două moduri, susţine Ciprian Vălcan. Prima soluţie s-ar lega de continuarea tendinţelor actuale, care transformă această disciplină – dintr-o materie matricială – într-un instrument tehnologic. În acest caz, criza filosofiei s-ar încheia odată cu moartea ei. Inevitabilă, sucombarea filosofiei (în sensul clasic al termenului) ar fi doar o chestiune de timp. În schimb, cea de-a doua soluţie are în vedere salvarea acestei ştiinţe, îndemnând-o la o alianţă cu literatura. Aceasta ar putea să anime demersul filosofic prin suflul empatiei şi al intuiţiei, prin tensiunea suspansului, bogăţia imaginaţiei, dar şi prin simţ estetic. Succesul mixajului dintre filosofie şi literatură ar fi influenţat de ceea ce Peter Sloterdijk numea geniul centauresc – adică „de putinţa de a practica atât idiomul adesea sever al ştiinţei cât şi limbajul exuberant şi particular al artei, de a turna întreaga complexitate a trăirii în formele unei gândiri aflate mereu la graniţa dintre domenii, a unei gândiri rebele, fără reguli şi fără limite, pusă în mişcare doar de interesul aproape monstruos pentru diversitatea realului, pentru surprinderea articulaţiilor sale imperceptibile, pentru descifrarea misterului rămas mereu întreg. [...] Filosofia pe care tebuie să încercăm să o reconstruim e o filosofie care funcţionează pe acest model, o filosofie care nu ţine cont de mode sau de presiunea sistemului, de capriciile determinismelor sau de moartea îndelung clamată a metafizicii. Filosofia de care avem nevoie e o filosofie atemporală, o filosofie bântuită de fiinţe fabuloase, de spirite neîmblânzite, o filosofie pe înţelesul centaurilor.” (p.20-21) Ei bine, pe acest model centauresc se construieşte întreaga carte a lui Ciprian Vălcan. Filosofia e adusă mai aproape, gândul îşi pierde crisparea iar ideea se însufleţeşte, respiră ritmic şi cald; prin comparaţie implicită, construcţiile conceptuale se aplatizează iar ecoul lor se pierde sub crusta sfărâmicioasă a virtuozităţii speculative. Citindu-i pe Peter Sloterdijk, Stanislaw Ignacy Witkiewicz, Macedonio Fernández, Nietzsche, Cioran sau Valéry, Ciprian Vălcan descoperă nodurile care unesc filosofia cu literatura şi le convertesc în neaşteptate schimbări de focalizare, în interstiţii imagistice şi puncte geometrice, prin care înlănţuirea de judecăţi, amănuntele, luminile şi umbrele se leagă într-un tot unitar, înzestrat cu semnificaţie organică.
Dar totuşi ce aduce, mai exact, literatura, în raport cu filosofia ? Literatura eliberează, şterge limitele conceptuale, anulează constrângerile şi face saltul în imaginar, fără a anula legătura cu lumea. „În locul idealului sever al ştiinţificităţii şi rigorii, în locul supremaţiei metodei în raport cu conţinuturile gândirii, ea propune preocuparea maniacală pentru nuanţe, surprinderea rafinată a celor mai infinitezimale detalii, intruziunea concretului, magia unei sensibilităţi atente la vocile lumii, mixajul mereu dificil de realizat între ideal şi real, preferinţa pentru gândirea anarhică. Supusă doar unor legi pe care şi le inventează singură şi întotdeauna altfel, literatura se arată mereu deschisă experimentelor, provocării, pericolului. [...] Literatura e o exhibare a monstruosului, o enciclopedie a mortăciunilor pe care le adăpostim în nou, un catalog al ororilor. Tocmai de aceea, scrisul e mai ales o îndeletnicire pentru bestii, o căznită retorică, mereu nereuşită, a exorcizării. Imaginea pe care o propune literatura e adesea insuportabilă, însă adevărul ei abisal nu poate să fie negat, căci ea rămâne mereu în contact cu lumea, ea trimite mereu la profunzimile greu accesibile ale existenţei, la adevărurile înspăimântătoare de care avem întotdeauna grijă să ne ferim, refugiindu-ne în călduţa beatitudine a gesturilor noastre zilnice. (p.18-19) Autorul Filosofiei... e convins că natura neobişnuită a centaurilor (jumătate cal, jumătate om) reflectă modelul gânditorului modern, a cărui structură duală (de filosof şi literat) ar fi capabilă să readucă în prim-plan meditaţia asupra adevărului şi rostului omului în lume.
Cele trei secţiuni ale cărţii sunt unite, aşadar, de această viziune hibridă asupra filosofului şi filosofării, din care se extrage preferinţa autorului pentru gânditorii excentrici, în defavoarea celor majori. Explicată la începutul comentariului asupra metafizicii propuse de sud-americanul Macedonio Fernández, distincţia între gânditorii majori şi cei excentrici nu este prilejuită doar de teza insolită a gânditorului argentinian (care a refuzat existenţa eului, a lumii şi a lui Dumnezeu), ci mai degrabă de o diferenţă de ordin epistemologic, între mişcarea rectilinie, uniformă a gândirii şi saltul ei surprinzător, dincolo de limite. Sau între disciplina raţiunii şi sofisticarea firilor artistice. Unii au ca model un înţelept ascetic, ceilalţi privesc captivaţi spre sălbatic, copil sau nebun. În afară de metafizica visului la Macedonio Fernández, consideraţiile despre mostruosul din gândirea lui Peter Sloterdijk şi reflecţiile despre teatru, aşa cum apare acesta în viziunea lui Witkiewicz şi Jerzy Grotowski, completează prima parte a cărţii lui Ciprian Vălcan. Secţiunea de mijloc este dedicată fascinaţiei abisului, studiind nebunia lui Nietzsche (fixare a spiritului, neputinţa de a primi mesajul creştinismului sau spectacolul propriei lui comedii?) şi... nebunii lui Emil Cioran. În fine, ultima parte a Filosofiei... are în centru figura lui Cioran, privită în relaţia ei cu scrierile lui Schopenhauer, Pascal, Nietzsche şi Valéry. Mi-e teamă că o prezentare mai detaliată a eseurilor ar ştirbi plăcerea lecturii, de aceea mă mulţumesc să spun că paginile lor ar trebui parcurse cu mintea larg deschisă şi cu transpunere simpatetică, în egală măsură.
Opţiunea lui Ciprian Vălcan pentru geniul centauresc nu se conturează numai la nivel teoretic, ci se reflectă şi într-o scriitură fluidă, în care liniile succesive ale raţionamentului subtil nu sunt străine de jocurile de nuanţe şi de pigmentul metaforic. Foarte departe de imobilismul abstract impus de tiparul filosofării riguros-obiective, Filosofia pe înţelesul centaurilor pledează pentru starea de graţie pe care o trăieşte gânditorul. Pentru aventura miraculoasă a ideii, nu pentru repetitivitate şi dogmă.
Câţi vor dori să se smulgă de sub influenţa invazivă a ideologiilor de tot felul pentru a încerca forma unui centaur şi a simţi zvâcnetul gândirii libere – rămâne de văzut.
