In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Editorial
O CRIZĂ MAI VECHE - NICOLAE PRELIPCEANU La începutul lui iulie, cazul Ridzi a umplut multă lume de indignare, mută sau sonoră. S-au consumat ani de comentarii, cum ar zice Eminescu, „în tot atâtea clipe”. Dar nu despre cele discutate atunci, nu despre gesturile iresponsabile ale unui ministru de a arunca sute de mii de euro pentru nişte spectacole de gust cel puţin îndoielnic, vreau să vorbesc aici. Nu. Dar ia să ne gândim altfel: câte reviste România literară şi câte reviste Apostrof sau Familia sau Convorbiri literare sau chiar Viaţa Românească şi aşa mai departe s-ar fi putut scoate cu suma care s-a dus pe apa „Zilei Tineretului”, sărbătoare ce datează de pe vremea împuşcatului? Multe, desigur. S-ar fi putut finanţa tiparul revistei Viaţa Românească pentru cel puţin 25 de ani. Dar, după cum ştim, banii de la buget sunt daţi pentru anul în curs. Nu i-ai cheltuit? I-ai pierdut. Atunci, din suma de la Ministerul Tineretului şi Sportului s-ar fi putut finanţa, mă tem (sic), toate revistele literare de oarecare suprafaţă din această ţară pe anul în curs. Aşa, banii
s-au dus pe o petrecere, cum am spus, de gust îndoielnic, justificată de faptul că o sută de mii de tineri au fost scoşi în stradă şi distraţi cu nu ştiu ce concerte şi alte zgomote. Sigur, nici Viaţa Românească, nici alte reviste, dintre cele citate mai sus ori dintre cele al căror titlu nu a încăput aici, nu pot produce efectul de masă zgomotoasă pe care-l produce un concert al cine ştie cărei formaţii, obscure în lume, dar celebre în cartierul ei. Or, noi trăim în vremurile distracţiei cu orice preţ. Nu asta ne toacă televiziunile în fiecare vară, dar ce zic eu, şi-n restul anului, de parcă ar trebui să uităm cu totul de treburi şi, acum, de criză?! E trist că miniştrii au început să o ia pe urma televiziunilor comerciale, care din asta fac profit. E şi mai trist că în vremuri de criză nu salvăm ceea ce se poate salva pentru durată şi rămânem tot la efemeridele zgomotoase.
Dar să nu credeţi, dragi colegi din zona mai culturală a vieţii noastre, că n-o să-i auziţi în continuare pe guvernanţi, pe politicieni, pe toţi, proclamând importanţa culturii, rolul ei în crearea unei imagini luminoase a României în lume. Flaşneta o să continue să cânte aceeaşi melodie, că de aia e flaşnetă. La nevoie, cineva o să pronunţe şi câteva nume de scriitori sau de filozofi, deşi domnul preşedinte crede că sunt prea mulţi, cei din urmă, creaţi de şcoala românească. Aş. O iluzie optică de mari proporţii. L-am auzit pe un coleg care e parlamentar anunţând că va propune, în camera unde e ales, un proiect de lege pentru subvenţionarea de către buget a câtorva reviste, considerate bunuri de patrimoniu. Era vorba de cele centenare, cu un trecut ilustru. Sigur, cele noi dar de mare audienţă (cât de mare poate fi audienţa culturală în ţara manelelor şi în lumea lui Michael Jackson), ar putea să se simtă nedreptăţite şi le dau dreptate. Dar propunerea mi s-a părut himerică doar pentru că era proclamată într-un an când criza taie salarii şi supravieţuiri, nu din alt motiv. Cineva ar putea să replice că există AFCN, Administraţia Fondului Cultural Naţional, care cu asta se ocupă. Se ocupă, dar cere atâtea hârtii şi formalităţi deşarte, încât multă lume renunţă, ca să nu mai spun că momentul când se pot acorda fondurile respective vine cam după jumătatea anului, iar finanţarea nu poate susţine numere de revistă care au apărut înainte de acest moment.
O întâmplare tristă face ca, oarecum în momentul când izbucnea scandalul Ridzi pe scena publică, politica se amesteca şi în viaţa unei redacţii literare, spulberând pe poetul care era redactor şef şi pe unul dintre principalii săi colaboratori, un critic stimabil nu numai în oraşul îndepărtat de Bucureşti unde se desfăşoară neplăcuta poveste. E vorba, dacă nu aţi ghicit, de revista Familia de la Oradea, continuatoarea celei care, în urmă cu un secol şi aproape jumătate, l-a debutat pe Eminescu. Sigur, aceasta e o carte de vizită care poate părea prăfuită şi aşa ar şi fi, dacă Familia n-ar fi rămas o revistă de mare interes, dacă nu ar fi adunat în jurul său generaţii noi de scriitori, încă de la reînfiinţarea ei, în anii 60, când acolo şi-au găsit refugiul, prima reapariţie în arenă, câţiva foşti membri ai Cercului Literar de la Sibiu, ori mai încoace când foşti echinoxişti clujeni, continuatori peste timp ai faimoşilor cerchişti, au preluat-o. Desigur, când folosesc cuvântul faimoşi mă refer la cercul strict al celor care mai citesc reviste literare şi cărţi de literatură adevărată, nu la cei care ar putea să iasă prin pieţe la un zgomot de doi mai. Probabil că abuzez de cuvântul acesta, acum când criteriul e înmormântarea, sau, mă rog, exhibarea sicriului lui Michael Jackson, „domnu’ Michael” al dlui Stolojan sau, poate, şi Iliescu, din 1994, de la Bucureşti. Dar, ştiţi, fiecare cu faimoşii săi. Dacă pe noi, ăştia, ne lasă reci exhibiţiile fie ele şi postmortem, cu corpurile şi vocile unor vedete ale momentului, nimeni nu ne poate împiedica să avem şi noi faimoşii noştri, precum Caţavencu, faliţii săi. Ei, dar, o să spuneţi, ce s-a întâmplat la Familia? S-a întâmplat că revista fiind finanţată de Consiliul Judeţean, preşedintele acestuia s-a gândit aşa: cine dă banii trebuie musai să şi decidă şi atunci a făcut în aşa fel încât să dea o vagă tentă de legalitate demiterii redactorului şef, excelentul poet şi făcător de revistă Ioan Moldovan, şi să-şi pună omul său. Şi, cu un drum, l-a îndepărtat şi pe criticul literar Ioan Simuţ, profesor la Universitatea din oraş, de la revistă. Nu are nici o importanţă, în acest moment, dacă cel numit e un fost sereist cu eventuale veleităţi literare, important este că un mărunt politruc local îşi poate permite să se amestece în treburile unei reviste de cultură de anvergură şi vechime. Ştiu răspunsul pe care l-ar da, dacă ar şti de acest articol şi mai ales dacă acest articol ar apărea într-un ziar de care să se teamă (că, aşa, într-o altă revistă, ce-i pasă dlui?): că e ordonator de credite, că managementul, bla-bla-bla... şi alte obiecte de lemn care trec drept concepte şi cuvinte în zilele noastre.
Până la urmă, Ioan Moldovan a fost repus în funcţie, dar un semnal tot i s-a dat că „muşchii” politicienilor dictează, iar nu trecutul de aur sau prezentul mai mult decât onorabil. A fost reprimit şi criticul Ioan Simuţ, dar şi lui i s-a dat semnalul de mai sus. Tuturor. Cu câtva timp în urmă, de altfel, un alt scriitor orădean, poetul Traian Ştef, a fost înlăturat de la direcţia Bibliotecii judeţene, unde făcuse minuni.
Când văd cu câtă nepăsare se calcă în picioare abilităţi dobândite în ani de studiu şi muncă, sau talente recunoscute de cei care se pricep, în numele unor vorbe de lemn, îmi dau seama cât de prost am fost (măcar nu sunt singur, aici) când mi-am închipuit că prin dispariţia clanului Ceauşescu şi a dictaturii de familie, vom intra şi noi într-o perioadă a meritocraţiei. Meritocraţia nu se poate instaura, însă, la noi, pentru că, aici, împuşti pe şefii unui clan, vin alţii, mai mici, la rând. Şi asta la scară naţională, dar şi la scară judeţeană şi, probabil, şi orăşenească şi sătească. Am detestat din suflet, de când mă ştiu, formulele „oşan de-al nostru” sau „sucevean de-al nostru” sau „bănăţean de-al nostru”, poate şi pentru că eu nu prea puteam fi de-al nici unuia, dar poate, mai sigur, şi pentru că întrevedeam în ele un început de călcare, discretă, în picioare, a criteriilor clare, de valoare, în numele unei „cumetrii”, vorba dlui Iliescu (să-i dăm fostului Cezar ce e al lui), care, de altfel, e suverană la noi.
Cât despre cultură, da, ea e foaaarte importantă în discursurile politicienilor, dar numai când e nevoie de acest capitol, că altfel, cine îşi mai aduce aminte de ea, în vânzoleala cu care se fac milioanele, de lei, dolari sau euro, când te afli în funcţii publice şi când îţi poţi permite să calci în picioare nişte „scârţa-scârţa pe hârtie”, nici habar neavând că repeţi un gest clasic, al lui Titircă Inimă-Rea. Şi chiar dacă aceşti domni ar auzi, cumva, de Titircă Inimă-Rea, tot nu le-ar păsa lor, din moment ce au, chiar pentru moment, căci atâta ţin patru ani de guvernare iluzorie, pâinea şi cuţitul în mână. Să le spui că nu e pâinea lor, că nu e nici cuţitul al lor, că le-a fost împrumutat, prin vot secret, de naivii care au crezut că or să le urmărească numai interesul, adică pe cel public? În zadar, „nu-nvie morţii”. Morţii spirituali, vreau să zic.
