|
| Eveniment |
VLADIMIR ZAMFIRESCU – PROVOCAIN ŞI ABEL - FLORIN TOMA
În aceste vremuri în care creatorii au fost exilaţi cu acte în regulă înspre marginile timpului, o adunare de prieteni în jurul unui artist este un challenge impetuos adresat „secţiei de anodin” din renumitul concern pentru tristeţe şi orchestră al vieţii. Apoi, dacă numărul acestora depăşeşte considerabil oferta spaţială de recepţie, înseamnă că autorul este mai mult decât recuperat, iubit şi respectat. Este adorabil.
La începutul verii, a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură, desen şi colaj, semnată Vladimir Zamfirescu şi intitulată grav, aşa cum este însăşi opera sa, „Trupul şi fiinţa”. Mai rar un asemenea prilej oferit tuturor prietenilor şi admiratorilor celui numit familiar Mirel, de a-şi da întâlnire în centrul unui punct magic! Sala Dalles a fost asaltată de un public numeros – peste 200 de persoane –, o fărâmă din acel „le tout Bucarest” al artistului: oameni de cultură, artişti, regizori, diplomaţi, academicieni, scriitori, profesori, studenţi, cronicari. Toţi având cele mai bune intenţii: să-l salute ceremonios pe maestru, să parcurgă itinerariul, după care să mai schimbe un zvon, să se complimenteze reciproc cu confraţii, să fie doar văzuţi sau, după caz, „Ia să vedem ce-a mai născocit Mirel!”.
Dar, pe lângă varietatea circumstanţială, prin eticheta sa caldă, nu lipsită însă şi de o reconfortantă patină aristocrată, retrospectiva a însemnat, fără îndoială, ora de vârf a acestui prezent al artelor plastice din Capitală. Altminteri, se spune, destul de confuz. După care, conform tradiţiei, târgul Bucureştilor a putut intra liniştit în torpoarea verii.
Dincolo de bonomia aproape contrariantă a omului, de zâmbetul lui ceremonios, dar de o calinerie graţioasă, dincolo de modestia lui un pic enervantă şi de un maintien coborât parcă din Marele Bizanţ, dincolo de amănuntele insolite ale biografiei (insistenţa pentru examenul la Arte Plastice, predeterminarea numelui Corneliu Baba în viaţa şi în germenii operei sale, refuzul faţă de autorităţile comuniste de a fi „aburcat” cu forţa pe simezele omagiale, de unde şi un aer de conspirativitate al lucrărilor sale înainte de ’89 ori, nu în cele din urmă, prietenia tonitruantă cu Nichita Stănescu, căruia îi dedică o serie superbă de colaje), dincolo de amănuntul că tablourile sale fac parte din patrimonii regale, muzeale şi din colecţii ale unor şefi de stat din Norvegia, Danemarca, România, Italia, China, Bulgaria şi Vatican, un fapt este cert: pictura lui Vladimir Zamfirescu nu se adulmecă, nu se gustă. Ea se cugetă.
Trei ar fi, la o ochire rapidă asupra expozeului de la Dalles, principalele direcţii în care, dacă fantazăm prea mult, ne asumăm riscul de a ne afunda definitiv în academism.
Prima – interioritatea spiritului, efilată dintr-o suşă culturală, pe care nu încetează s-o iscodească, secând-o, dacă se poate spune aşa, de sensuri. Fie că sunt translatate din iconografia sedimentară conexă Cărţii Sfinte (Cain şi Abel – în cele două variante, Coasta, Sărutul, Alungarea, Fetele lui Lot), fie că sunt „apropiaţi” ai autorului (Picasso, Mozart şi Salieri, Don Quijote, tatăl pictorului, El Greco sau Neagu Djuvara), personajele sale sunt imagini ale conceptelor. Sunt externate din rezervaţia preceptelor morfologiei clasice. Faţa lor prelungă, privirea sonoră, mâinile delicate cu degete gracile, precum şi, nu în ultimul rând, câte un detaliu din periferia privirii, ce derutează total tihna percepţiei (broasca ţestoasă, triunghiurile ce plutesc – să fie oare nişte secrete „fante” prin care ne-am putea strecura Dincolo?, apoi, colivia, lancea ca un fir de aţă a lui Don Quijote, masca veneţiană din mâna lui Picasso, cartea pe care jură Neagu Djuvara, trupul lui Cain, ca o pată a culpei sangvinolente, vâlvătaia de flori scoasă de Scamator, cubul minuscul de la picioarele Dansatoarei pe sârmă etc.) – sunt tot atâtea argumente că autorul operează cu structuri simbolice aparţinând unui protosemantism funciarmente cultural.
A doua – un insistent recurs antropocentrist al viziunii. Omul cu toate cele ale lui, din preajma sufletului şi a închipuirii sale. „Toată viaţa am luptat să desăvârşesc în limbajul plastic chipul omului” – mărturiseşte autorul. Personajele lui nu au peisaj, nu au însoţire de fundal care să le fixeze. Ele planează în vapori de semnificaţii, vin şi se aşază în lumea privirii fără niciun auxiliar extrasenzorial. Aidoma ideilor. Ca dovadă că, atunci când experimentează şi ţine morţiş să le individualizeze, să le „umanizeze”, scoţându-le din clarobscurul atent şi plasându-le în vârtejuri cromatice vii, ameţitoare (Menine la scăldat – o replică, poate intelectualizată, poate ironică, la Les grandes baigneuses al lui Renoir, sau Două capre, sau Vaci, sau În pădure, sau Fructe), artistul pare că părăseşte ipoteza livrescului şi se afundă într-o anecdotică după părerea mea inconvenabilă.
A treia direcţie este cea a minuţiei desenelor şi colajelor. Face figură de filatelist (o frumoasă obsesie, artistul chiar imaginează timbre, de pildă, în Pseudofilatelie cu timbre de mână!), care, cu o voinţă de japonez mitocosind stampe, se apleacă asupra unei alte dimensiuni ce ţine de realul său fantastic. Tot atât de divers ca şi uriaşele tablouri-ipostazii ale Spiritului. Schiţă-document sfâşietor (Moartea lui Petre Ţuţea sau Monseniorul Vladimir Ghika – prinţ, preot şi martir), portret abisal (Hristea-Nichita Stănescu), ortografie orientală (Poveste Zen cu firul de iarbă), meştereli absurde (Proiect pentru un aparat de zburat), viziuni eshatologice (Infernul. Divina Comedie, Sodomaice) sau semne arhetipale cel puţin insolite (portretul mamei, alăturat unei fosile reale, în vârstă de 150 de milioane de ani!). Toate acestea exprimă o politropie spectaculoasă. În sensul că Vladimir Zamfirescu poate să fie, în egală măsură, şi constructorul unor megastructuri ideatice, dar şi un caligraf al firului de iarbă.
Există, în această secţiune a colajelor, două lucrări emblematice. În centru, fotografia autorului, care stă drepţi în faţa a două tablouri. De gardă la Rembrandt, care aminteşte de filiaţia operei mentorului şi profesorului său, Corneliu Baba. Şi De gardă la El Greco, ce ne trimite cu discreţie la propria sa pictură. Un gest cât se poate de cugetat!
Aş insista, în final, asupra unui nodul epic, posibil să fie calibrul misterios (şi greu vizibil din exterior!) al judecăţii semantice pe care pictorul îşi construieşte teoria sa spirituală: provocarea Cain şi Abel. Povestea sângeroasă. Crima iniţială. Fratricidul. În general, acest motiv împinge la un eseu despre nemăsură (ce avea să devină tăbăcitul hybris din Antichitate!), adică raportul dintre aroganţă, orgoliu şi lăcomie, apoi, despre vinovăţie şi iertare, despre luptă şi predestinare... şi aşa mai departe. Altfel spus, teren fertil pentru viitoare recolte de interes, foarte uşor de obţinut în orice anotimp. Cultural.
Numai că Vladimir Zamfirescu ce face?... Răstoarnă mitul cu tot cu aderenţele sale semiotice şi îl supune unui soi de – cum spunea odată Jean Piaget despre teoria lui Adler – „imperialism al refulării”. A cărui principală funcţie este de a „reduce conţinutul imaginar la o tentativă ruşinoasă de a înşela cenzura”.
Or, în ambele viziuni asupra cuplului de forţe Cain şi Abel (şi aceea în care cei doi sunt „siamizaţi” amniotic, lipiţi în dreptul pieptului (respiraţia, inima, sufletul etc. etc.!), şi aceea în care Cain, cu trupul precum o pată închegată de sânge, îl ţine în braţe pe Abel mort, ca într-o Pietà improprie şi bizară!, pictorul nostru pare că vrea să „înşele cenzura” de care vorbea Profesorul de la Geneva. Cain şi Abel nu sunt autonomi, diferiţi. Nu există două entităţi, ei sunt o singură unitate. Ca o construcţie androgină. De aceea, asasinatul comis se transformă în suicid din dragoste. Un androgynopsis tragic. Fiindcă, e logic, prin moartea unei părţi a acestei monade, se anulează şi cealaltă...
O idee la căpătâiul căreia stă de strajă artistul. În fapt, o sinucidere asistată.
|
|
|
|
|
|
|
