In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Note clasice
MÂNIA ZEILOR - LIVIU FRANGA Imaginea noastră despre cetatea/oraşul antic(ă) şi despre oamenii săi concreţi, care – cum dovedeşte palpabil arheologia, puternic (deşi neprofesionist) sprijinită de turismul cultural al zilelor noastre – au populat efectiv aşezările trans-formate, de mileniile scurse, în venerabile, dar mute ruine, pare a suferi, cel puţin pentru lumea clasică, greco-romană, de o iluzorie uniformitate. În mentalul comun de azi, croit după tiparele simplificării şi hrănit de exaltarea pusă în circulaţie prin reprezentările subiective umanist-renascentiste şi ulterioare, cetatea antică (polis, urbs) şi omul antic (anthropos, homo) au fost şi continuă să pară nu doar două realităţi perfect congruente, de sens convergent, ci şi – fiecare pe cont propriu, însă şi una prin cealaltă – două mecanisme cu funcţionare autoreglată: modele ale unui progres antropologic exemplar, embleme ale acestuia, ţinte pentru parcursul istoric ulterior.
Într-un cuvânt, o totală, tocmai pentru că şi facilă, şi comodă, iluzie. Din care au darul să ne scoată cărţi, foarte rare ca preocupări, precum insolitul eseu al lui Marie Delcourt, o universitară franceză de epocă inter- şi postbelică, tradus (printr-o iniţiativă mai mult decît lăudabilă, deoarece trădează, de fapt, un program cultural bine, adică sistematic, articulat şi consecvent urmărit) la Editura Symposion, în 2001, prin eforturile doamnelor Aliza Ardeleanu şi Margareta Sfirschi (seria Lux perpetua, coordonată de Zoe Petre).
Cetatea antică, aidoma locuitorului ei, nu are rost să ne închipuim că a fost, vreodată, o maşinărie perfectă. Între feluritele şi multele faţete ale imperfecţiunilor acesteia, Marie Delcourt o alege, simbolic, doar pe aceea care întemeiază – biologicul precedând socialul – existenţa însăşi a cetăţii: naşterea individului. Căci, în evidenţa cea mai simplă anistorică, înainte de a se organiza, individul se naşte.
Or, miturile Antichităţii clasice şi textele de aceeaşi vârstă care le încorporează, în primul rând literare, de asemenea şi consemnările istoriografice dezvăluie, în ambele zone, greacă şi romană, o realitate secundă, în general escamotată, tocmai datorită situării ei în plină a-normalitate. Este vorba de naşterile monstruoase, malefice prin însuşi produsul biologic rezultat (fie că e vorba de om sau de animale), naşteri contrabalansate, în aceeaşi arie a a-normalului, de fenomenul opus, sterilitatea sau non-naşterea, ultimul anunţându-l, alteori succedându-l pe primul.
Ambele cazuri dovedesc, în atenta interpretare a cercetătoarei, că, în mecanismul ce reglează existenţa, sincronă şi diacronă, a cetăţii antice, survine sau, mai exact, poate surveni, la un moment dat, o dereglare: pe cât de gravă, pe atât de inexplicabilă, aparent ca şi profund. Această dereglare se manifestă, în arealul investigat de autoare, prin naşterea unei/unor fiinţe anormale, cu particularităţi monstruoase (în plan anatomo-fiziologic), dar şi prin oprirea completă a naşterilor, prin sterilitate de ordin feminin în toate regnurile (uman, animal, vegetal). Dereglarea este deosebit de gravă, pentru că pune în primejdie continuarea însăşi a vieţii, inclusiv în colectivitatea cetăţii: în Antichitate – notează foarte exact Marie Delcourt –, „naşterea unei fiinţe anormale [ca şi, adaug, infertilitatea unei femei, în egală măsură] nu era o chestiune privată, ci una care interesa întreaga comunitate.” (p. 84)
Analiza unui astfel de fenomen, care subliniază, poate în modul cel mai direct şi chiar brutal, fragilitatea absolută a vieţii terestre, animate sau nu, începe în eseul amintit cu spaţiul mitic (Iliada, tragedia greacă, tradiţia mitografică latină) şi se prelungeşte în plină epocă istorică, până spre sfîrşitul epocii imperiale şi în debutul erei creştine. Ilustrările aduse în discuţie sunt şi variate, şi diferite tipologic. La fel şi atitudinea comunităţilor (urbane/rurale, greceşti/romano-italice, arhaice/tardo-antice) faţă de a-normalitatea biologică, văzută ca flagel, ca „semn” al voinţei punitive a zeilor, mai exact al reacţiei lor îndreptăţite faţă de încălcări vinovate (ale unor convenite norme nescrise), datorate în exclusivitate oamenilor. Nou-născuţii mal- şi de-formaţi, fie ai oamenilor, cel mai adesea, fie ai animalelor, ca şi aberant apărutele vlăstare ale plantelor, cunosc „tratamente” diferite în spaţii şi timpuri diferite (Sparta, Atena, Grecia pre- şi protoistorică, Roma în fazele ei etc.), iar aceste comportamente ale comunităţilor faţă de flagel – naşteri monstruoase şi sterilităţi în special – se subsumează, la rândul lor, unei concepţii ce uneşte, dintr-o atare perspectivă, nu doar Antichitatea cu toate vârstele ei, ci şi pe aceasta cu alte spaţii etno-culturale (a se vedea sugestiile oferite de concentratul – prea concentratul, din păcate – capitol IV din Apendice, intitulat chiar Sterilitate şi naşteri anormale în folclorul altor popoare, pp. 146-148). A-normalul, fiind un flagel, deci o negare – cu intenţii punitive din partea celui care o provoacă – a normalului, trebuie, pe o cale ori alta, eliminat. Numai aşa ordinea, ca mod şi, totodată, ţel implicit de existenţă cosmică, poate fi restaurată, echilibrul restabilit. Numai aşa, dându-şi afară propriile „impurităţi”, „corpi” şi „corpuri” străine, aparent inexplicabil apărute, Cetatea, ca entitate supravegheată de voinţa divină, are şanse să se perpetueze, ca un fel aparte de organizare şi construcţie, în spiritul ordinii prestabilite, a naturii.
Cel mai consistent capitol al eseului, cred că nucleul lui, de fapt, este cel care se ocupă, tot concentrat – dar, acum, şi în profunzime – de Originea Flagelurilor (cap. IV, pp. 104-110). În lectura hermeneutică a autoarei, care încearcă să coboare treptele până în subsolurile cele mai adânci şi obscure ale miturilor încastrate în temelia textelor, semnul flagelar arătat comunităţii trimite la un „sânge vărsat”, la un „mort rămas nerăzbunat” (p. 104), ca o cauză primă a dezlănţuirii flagelului. Înapoia lui se află cauza secundă şi profundă, ineluctabilă ca orice mişcare (în plus, totdeauna imprevizibilă), a destinului: mânia zeilor. În sfârşit, riturile implicate de naraţiunile mitice descoperă un ultim strat al impulsurilor cauzatoare: cu mult înaintea naşterii zeilor antropomorfi, Pământul (Gaia, Terra), arhetipul şi primum mouens al teogoniei greceşti. Riturile htoniene, inclusiv de natură funerară, dezvăluie condiţia Pământului de gazdă, executoare a flagelului, dar şi de „cauză a lui” (p. 105).
În mod firesc, descrierea detaliată a fenomenului malefic – restrâns de studiul lui Marie Delcourt la naşteri monstruoase şi sterilitate feminină –, incluzând reacţiile variate faţă de acesta ale comunităţilor umane de-a lungul istoriei şi înaintea ei, este însoţită de analiza Remediilor împotriva Flagelurilor (cap. III, pp. 91-103), iar, în final, de un Apendice cazuistic, având menirea să reia, conclusiv – din păcate, însă, fragmentar (ar fi fost de preferat un capitol separat şi final de concluzii generale, oricât de succinte) –, dezbaterea deschisă de primele pagini ale cărţii. Se resimte, totodată, şi absenţa – imputabilă, bineînţeles, tot autoarei – a unei bibliografii reunite sistematic, de asemenea în finalul studiului, pentru a aduna şi, eventual, îmbogăţi, unde se impune, sursele risipite în note.
Antichitatea clasică a stat, până târziu, sub semnul temerii de mânia, presimţită, dar niciodată oarbă (chiar şi atunci când părea cel mai puţin inteligibilă, adică motivabilă), a zeilor. Era postantică, în esenţa ei creştină, ca succesoare a fostului Imperiu, descoperă cheia unei noi raportări, duble, a credinţei la divinitate: iubirea şi speranţa.
