|
| Interviu |
SCRIITOPIA ESTE TARA MEA DE ADOPTIE - MIHAELA URSA
MIHAELA URSA IN DIALOG CU IOLANDA MALAMEN
Iolanda Malamen: Mihaela Ursa, faci parte dintr-o promoţie de critici, eseişti şi teoreticieni literari, o spun fără rezerve, constant valoroasă. Poţi să-i faci un portret cît mai aproape de realitate?
Mihaela Ursa: Din păcate nu ne remarcăm, ca generaţie, prin coeziune, ceea ce face orice portret imposibil. Am început să scriem imediat după 1990, în studenţie, mai puţin ca redactori de reviste studenţeşti (de pildă, eu n-am fost niciodată echinoxistă, pentru că reverenţa mea faţă de ideea de „Echinox” era prea mare) ci mai degrabă ca şi colaboratori ai revistelor de cultură care ne-au primit (în cazul meu „Steaua” şi „Tribuna” de la Cluj, apoi „Apostrof” şi „Vatra”).
I.M. Se poate vorbi de o coerenţă, de o direcţie?
M.U. Nu cred că există o corenţă programatică sau o direcţie cărora să le pot subsuma generaţia mea de critici. Generaţiile imediat anterioare avuseseră prilejul taberelor de literatură, al revistelor şi simpozioanelor studenţeşti care s-au rărit simţitor în cazul nostru. Poate că de aici vine un individualism mult mai pronunţat în scrisul nostru, vizibil la nivelul alegerilor tematice, precum şi un spirit polemic foarte pronunţat (aici nu mă recunosc, pentru mine polemismul neconstituind o valoare în sine, ci doar o valoare instrumentală). Totuşi, la Cluj a existat în anii ’90 o tentativă direcţionistă studenţească, numită Direcţia 9, în replică la celebrul text maiorescian. Din grup făceau parte Cornel Vâlcu, Anton Horvath, Cătălin Ştefănescu, Călin Teutişan şi cu mine – eu dezertând la un moment dat, e drept – cărora li s-au mai adăugat pe parcurs poeţi şi artişti plastici. Am reuşit vreo două colocvii care au adunat multă lume şi multe pasiuni, am prezentat teze şi proteze de revitalizare a culturii româneşti de la ora aceea, dar ne-a lipsit ingredientul principal al oricărui program: susţinerea cu opere, cu text, cu realitate sau cu obiect cultural. Cred că nostalgia „direcţiei” este încă destul de pronunţată între criticii din generaţia mea, chiar dacă majoritatea a ales apoi critica de întâmpinare în locul criticii teoretice, de sistem.
I.M. Ai scris despre ,,optzecism” şi despre ,,postmodernism”. De ce
te-au preocupat în mod deosebit?
M.U. Pentru că adolescenţa mea a fost o lungă poveste de amor cu optzecismul. Fiecare am avut în comunism nişte cărţi care ne-au ajutat să ne explicăm inexplicabilul cotidian şi să mergem mai departe. În cazul meu, aceste cărţi erau semnate de Mircea Cărtărescu, Alexandru Vlad, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Ion Mureşan, Adriana Bittel şi alţi optzecişti. În ciuda îndelung discutatului lor refuz al politicului, optzeciştii au oferit, prin aplecarea lor către autobiografism şi prin soluţia evaziunii textualiste, nişte chei de supravieţuire, indiferent cât de nesatisfăcătoare ar părea astăzi ochiului încruntat etic. Vag narcisistă fiind, scriu despre ceea ce mă doare la modul foarte personal, aşa că am scris despre acest amor al meu la modul teoretic. Către postmodernism m-au condus atât optzeciştii, cât şi senzaţia că trăiam, după 1990, suspendaţi într-o paranteză foarte scurtă, după închiderea căreia aveam să fim obligaţi să înţelegem toate sensurile schimbării. Or, postmodernismul trebuia apropriat ca fenomen exterior la modul preventiv, pentru a înţelege la timp ce avea să ni se întâmple oricum, cu sau fără aprobarea noastră, indiferent de simpatiile noastre paradigmatice.
I.M. Cît de motivat mai poate fi în azi ,,criticul de întîmpinare”?
M.U. Cred că ultima lui grijă este slujirea apariţiilor editoriale şi că tot felul de raţiuni ale politicilor culturale prevalează asupra celor strict, să spunem... apostolice. Dacă este vorba despre criticul de sistem, cum numesc eu teoreticianul literar, chiar nu ştiu ce motivaţii ar putea avea în afara celor pur personale, de ridicare a unei construcţii iluzorii pe care o găseşte – pentru motive donquijoteşti – absolut necesară. Aceştia din urmă sunt, dacă mai este nevoie de precizare, mult mai puţini decât cronicarii.
I.M. S-a spus uneori, cu tandru sarcasm despre critici că sunt „scriitori… refulaţi”.
M.U.Cunosc critici care spun „nici vorbă, creaţia critică este (ca semn şi modul) la fel de importantă ca şi creaţia beletristică”. Eu înclin să dau crezare butadei citate, nu criticilor care se numesc scriitori. Un defect de fabricaţie, probabil. Totuşi, nu sunt de acord că numai poeţii pot vorbi despre poezie sau numai romancierii despre roman. Dimpotrivă, cred că aceia care se ocupă cu discursul sau construcţia lumilor nu sunt cei mai nimeriţi vorbitori despre discursul sau construcţia lumilor. E o chestiune de distanţă. Mai grav mi se pare însă că – deşi ratarea scriitorului în critic este oarecum de domeniul fatalităţii – sunt critici care îţi ratează şi vocaţia critică.
I.M. Mare e grădina literaturii şi se pot întâmpla multe în penumbrele ei. Există o predispoziţie a Clujului pentru rigoarea critică şi eseistică?
M.U.Se spune că da. Aşa se şi vede. Nu-mi permit să explic, poate că ţine de valorizarea ardelenească a lentorii în defavoarea vitezei, a contemplaţiei în defavoarea punerii în act sau de obsesia fundamentului în defavoarea spectaculosului.
I.M. Mihaela Ursa, ce este „Scriitopia”?
M.U. ,,Scriitopia,, este ţara mea de adopţie. Scriu despre ea în volumul cu acelaşi nume, care este un studiu despre auctorialitate. Lectura a fost înţeleasă cel mai adesea în termenii unei solitudini asumate, a unei evaziuni într-o lume interioară cu un singur stăpân. Cartea mea este despre perceperea actului critic în termenii coprezenţei: orice lectură activează fantasma unui autor în carne şi oase. Nu este vorba aici despre intenţionalitatea auctorială explicită în orice text, despre care vorbeşte teoria literaturii, ci despre faptul că una dintre condiţionările noastre de animale culturale este să ne inventăm în lectură un interlocutor, să nu citim niciodată cu adevărat singuri. Fantasma autorului pe care-l citesc se aşază pe fotoliul de alături, iar actul meu critic îi modifică respectivului autor întregul text. Pledez în Scriitopia pentru înţelegerea lecturii ca pânză vibratilă pe care se aşază modelator, când iubindu-se, când urându-se, niciodată indiferenţi, autorul şi criticul său.
I.M. Ca cititor, ce te încîntă mai mult? Libertatea ficţiunii pure sau realitatea punctuală?
M.U. Puterea de a fantasma ca şi cum totul ar fi adevărat. De aceea gust realismul magic, dar îmi pierd repede interesul faţă de fabulaţia onirică autoderapantă.
I.M. Se simte o anume să-i spun delicat, neacceptare a statutului de scriitoare la noi?
M.U. N-am simţit discriminarea ca scriitoare, ci altfel. Deşi, poate atunci când mi s-a reproşat că din cauza preocupărilor casnice nu am citit cu atenţie o anumită carte recenzată am simţit şi discriminarea scriitoricească... Cred că scriitoarele din România sunt privite cu mai multe clişee şi prejudecăţi, a se vedea conţinutul enervantei noţiuni de „literatură feminină”.
I.M. Sau unul la fel de enervant,”poetesă”, care are ceva de budoar.
M.U. Unui autor de proză erotografică i se spune că este îndrăzneţ sau nonconformist, unei autoare de aceeaşi factură i se suspectează frustrări ascunse, de natură fiziologică. Am exemple concrete în ambele cazuri.
I.M. Ai scris sute de cronici, articole şi recenzii despre cărţi. Le poţi privi în timp ca pe posibile „clasamente literare”?
M.U. Probabil că da, dacă aş sta să-mi întocmesc listele. Ceea ce nu voi face niciodată, cel puţin nu înainte să mă lovească bolile bătrâneţii: mi se pare lamentabil să ajungi să-ţi publici cronicile adunate de-a lungul anilor cu scuza că înşiruirea lor de azi este relevantă pentru istoria de ieri. O poţi face onorabil dacă eşti cronicar literar cotidian sau dacă eşti, precum Manolescu, ultimul critic cu autoritate naţională, cazuri în care se întâmplă ca scuza să acopere o realitate.
I.M. Ca teoretician al fenomenului literar românesc, ţi-ai descoperit patimi, prejudecăţi sau chiar posibile gafe?
M.U. Sigur că da, dar n-o să le fac publice acum chiar eu – o seamă de prejudecăţi personale nici nu mi le recunosc, ca orice om respectabil. Rămân în continuare uimită câţi scriitori am reuşit să supăr scriind de bine despre ei. Nici nu-mi pot imagina câţi duşmani şi-au făcut colegii mei cu adevărat polemici.
I.M. Cine ţi-a influenţat cel mai mult spiritul critic?
M.U. Prin cărţile ei, Ioana Em. Petrescu, care a murit în prima mea zi de studenţie clujeană, refuzând astfel să-mi devină – aşa cum obsedasem în liceu– şi profesor. Uman, un profesor întâlnit în liceu, dar nu la clasă, Doru Pruteanu, care n-a ştiut niciodată cu adevărat cât de mult mi-a influenţat formarea.
I.M. O capodoperă a acestor două ultime decenii româneşti?
M.U. Orbitor, de Mircea Cărtărescu.
I.M. Cu ce ai compara iubirea pentru literatură?
M.U. O întrebare ca asta cere un răspuns patetic: cu o mare iubire de iubit, când inflamată adolescentin, când greu de dus, când pur şi simplu de ancorare a ta în lume.
I.M. Eşti lector la Facultatea de Litere, Catedra de Literatură comparată şi Universală. Ce le oferi studenţilor tăi?
M.U. Ţin cursuri cu teme diferite, şi nu de literatură română. Încerc să mă concentrez mai puţin pe termeni, şi mai mult pe relaţii. Mi se pare mai important de oferit de la catedră o osatură, o construcţie sistemică, decât o descriere oricât de inteligentă a obiectelor literaturii. Descrierile ar trebui întotdeauna asumate individual. Totuşi, de când filologia a devenit tot mai puţin o miză socială şi de când universităţile au devenit non-discriminatoriu uzine studenţeşti, constat că alfabetizarea culturală a studenţilor filologi (în filosofie, mitologie, antropologie, psihanaliză, istoria mentalităţilor sau chiar istoria culturii) este tot mai absentă. În acest context, fireşte că profesorul este împins la rezumări de concepte şi fenomene pentru a-şi asigura un punct de plecare. Ţin un curs despre evoluţia romanului din secolul XII până în Iluminism, un altul de literatură erotică, unul despre postmodernism (teorie şi roman) şi altul despre istoria auctorialităţii. Toate sunt organizate pe studiul imaginarului, tematologic, şi nu istoricist.
I.M. Înţeleg că romanul este un subiect constant.
M.U. Dacă este să găsesc un numitor comun, probabil că el este preocuparea pentru roman.
|
|
|
|
|
|
|
