Viaţa Românească 8-9 / 2009 - EUGEN IONESCU, INTRE GEOGRAFIA ŞI ISTORIA LITERATURII

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93

Eseuri

EUGEN IONESCU, INTRE GEOGRAFIA ŞI ISTORIA LITERATURII - CORNEL UNGUREANU
1) Anişoara Odeanu, exerciţii de sinucidere.

Februarie 1970. Cred că am mai evocat undeva această după amiază de la revista Orizont. Am scris o recenzie la o carte de poezii şi ea : parcă aş fi murit demult. Revenise, publicase două sau trei cărţi şi anunţa altele. Voia să reintre în literatură, dar puţini îşi mai aduceau aminte de ea. De fapt, cam aşa era : ca şi cum ar fi murit foarte de mult. Nu murise, era aici şi avea chef să fie prezentă, să scrie proză în care să-şi trăiască adolescenţa, copilăria şi să-şi regăsească, probabil, copiii absenţi. Fuma ţigară de la ţigară, povestea repede, cu spaima să nu piardă trenul de Lugoj. Să nu piardă trenul. Ca şi cum oraşul ar fi fost peste lume, iar în Timişoara n-ar fi putut în nici un chip să întârzie până la celălalt tren. Da, se uita mereu la ceas, avea timp, dar cât timp ? Evita cu spaimă orice încercare a mea de a evoca relaţiile ei cu marii bărbaţi ai literaturii române. Am avut o mie de bărbaţi, dar nu Camil, dar nu cu Mircea Eliade ! Am avut peste o mie, dar nu Mircea Eliade ! Dar cu Eugen Ionescu ? Eugen Ionescu, care a scris mereu despre ea…. ? Oare nu ea, Anişoara Odeanu, i-a prezentat-o pe Rodica Burileanu ? Da, desigur, dar nu ca să scape de el…Eugen avea o minte strălucitoare, cum pot să-mi imaginez aşa ceva ? A avut o corespondenţă bogată cu Camil Petrescu şi cu Eugen, dar la vârsta ei ce să mai faci cu scrisorile ? Ce să mai spună scrisorile? Le-a pierdut, s-a mutat de mai multe ori. Probabil le-a ars fiindcă după 1945 a fost mereu ... într-o fugă. Soţul ei, medic excepţional, fusese verde, ea scrisese cu iubire despre câţiva dintre cei verzi, pe urmă a publicat (sub numele de Doina Peteanu) broşuri comandate de serviciile de propagandă ale lui Antonescu. Sigur că mi-a vorbit cu mare iubire despre Mircea Eliade, insistând asupra faptului că Mircea Eliade o complexa aşa cum nici un alt bărbat, nici măcar Camil Petrescu. De fiecare dată când citea ceva de Mircea, promitea să se lase de scris. Nu a mai citit nimic până anul trecut, anul trecut a recitit nuvelele…şi cele două romane. Sigur că le-a citit cu mare bucurie. (Fişele mele) Ce scria Eugen Ionescu despre Anişoara Odeanu, în Reporter, 22 dec. 1934 ? « Ştie admirabil să trăiască o viaţă de animal tânăr, o viaţă biologică aproape, pe care inteligenţa nu o dezminte, nu o combate, nu încearcă să o domine, ci se lasă dominată şi o serveşte. Inteligenţa îi dă un fel de floare sau de lumină. Dar inteligenţă în doză mică; restul de inteligenţă se astupă; să un devină majoritară şi să-şi ia nasul la purtare”. Şi despre Călător din noaptea de Ajun în Facla, 22 februarie, 1937: ”Şi, ca să revenim, calităţile de humor ale romanului, de rigurozitate analitică, de observaţie ascuţită, tonul de sarcasm şi candoare, de blazare şi naivitate, realizarea acelei fiinţe care, fiind prea lucidă, nu ştie ce să facă cu ea însăşi, nici să se predea vieţii sau dragostei, aceste calităţi, spun ridică romanul deasupra noianului de maculatură amoroasă”. Am scris altădată că, după Urmuz şi înainte de Eugen Ionescu, Anişoara Odeanu publică texte “absurde”. Ciudata viaţă a poetului (1943) apare cu un motto din Jules Laforgue: Mon avis qu’il est l’heure/ de renaître moqueur. O renaştere sub semnul detaşării de “cealaltă lume” a literaturii – iată miza cărţii, desigur răzbunătoare, mic atentat la buna organizare a vieţii literare, a “societăţii” literare! Cu aerul că spune poveşti pentru copii (“A fost odată un poet. Un poet înalt şi slab, cu plete blonde…”), Anişoara Odeanu decriptează cu mare viteză utopiile literaturii. Căci trebuie să fi fost în copilăria ei de poet şi o asemenea lume: o lume în care imaginile lui Făt Frumos să fie înlocuite cu imaginile Poetului.
Aproape toate personajele nuvelelor Anişoarei Odeanu au devenit manechine. Toţi eroii scriu sau vor să se modeleze după imaginea-tip a scriitorului celebru. Ciudata viaţă a poetului este, în felul ei, o biografie a poetului/artistului în deceniul al patrulea, aşa cum mai încercaseră aproape toţi autorii de jurnale ai generaţiei. Anişoara Odeanu scrie precum Eugen Ionescu, în Nu. Nu era un lung monolog despre persoane reale şi evenimente reale (sau posibile), Ciudata viaţă a poetului ridică aproape totul în lumea alegoremelor. Apariţia Criticului în universul inocent merită a fi transcrisă:
“Acesta l-a luat pe poet deoparte şi i-a spus încet, uitându-se cu grijă împrejur, deşi nu era nimeni în cameră: dumitale îţi lipseşte ceva, ceva esenţial, ceva fără de care nu poate fi cineva geniu: cultură. Cultivă-te!”
La vremea lor, frazele şi apariţia ridicolului personaj vor fi iritat, azi privim cuplul aşa cum îi privim pe Ismail şi Turnavitu. Cartea pe care o scrie după scandalul culturalizării poate fi Călător din noaptea de Ajun. Sau chiar versiunea domestică a Lecţiei. Sau a Cântăreţei chele. Iată programul literaturii absurde:
“Este o carte de proză. A muncit mult ca să o scoată la capăt. Căuta un dicţionar pentru fiecare cuvânt. Găsea: boul este un animal, casa este încăperea unde locuiesc oameni etc. Cartea purta titlul Tout est pour les mieux dans le meilleur des mondes possibles. Întâi gândea el, pe urmă consulta cărţile. În cele din urmă a început să recomande ascensoare pentru urcatul găinilor în copaci, băi sistematice pentru porci…”.
O analiză citabilă consacră Geo Dumitrescu cărţii:
„Scriitoarea împleteşte în carte două fire vizibile, oricât de dozate, oricât de ascunse sau încărcate uneori, oricât de nete şi subţiri alteori. E vorba de o fibră de reporter, de redactor de fapte diverse, cu toată armătura de realism şi materialitate, de cinism şi de o fibră – mai puţin substanţială – de poetă de vocaţie sentimentală, extrem de lirică şi de lilială, jucând în existenţa lucrurilor dulci şi luminoase, senine şi liniştite.” (Preocupări literare, nr. 1-2, 1943) Tânărul furios care era în 1943 Geo Dumitrescu descoperă rădăcinile acestei proze absurde. E o întâlnire importantă, care trebuie subliniată. Ar mai rămâne de numit aşezarea scriitoarei între Eliade, Ionescu şi Cioran.
Peste două zile am primit o scrisoare din Lugoj în care mă ruga să-i trimit textul, ca să-l recitească şi ca să-l pună la punct. Ce-a rămas din dialogul nostru a apărut în numărul 6/1970 din Orizont. Rămăşiţele publicate sunt monosilabice. Nimic despre Eliade, Ionescu, Sebastian şi nici despre prietenii ei din 1940.
Martie 1984. Am început să negociez volumul Domnişoara Lou şi tradafirul galben, volum care să adune nuvele mai vechi, dar şi pagini de publicistică de „odinioară”, toată lumea e de acord. Nimeni n-avea nimic împotriva publicării interviurilor din Viaţa: sunt necesare. Totul s-a oprit la interviul cu Mircea Eliade. Ce venise încercuit de la Bucureşti? Ce devenea indezirabil?
„– Mai am lume sus. Doi tineri scriitori. Tocmai te aşteptam. Urcând: este extraordinar cum nu te-ai schimbat.. Spune-mi: cum faci să rămâi pe loc?”
Poate că nu prind rădăcini nicăieri, răspund. De altfel verva Dsale m-a copleşit. Mircea este unul din primii oameni care o poate face pe o femeie să-i placă să tacă şi să asculte. E atâta căldură, atâta sinceritate, atâta simplitate în felul lui de a vorbi încât te simţi bine să-l auzi mereu. Este singurul om dintre toţi pe care i-am cunoscut, cu care ai sentimentul, când stai de vorbă, că nu se interesează de oamenii ceilalţi din politeţe şi că pune în acest interes toată căldura, toată simpatia. Şi Mircea Eliade are o imensă capacitate de a manifesta o caldă simpatie pentru absolut toate lucrările vieţii şi ale lumii acesteia, inclusiv semenii săi”. Încercuire şi notă pe margine: cine sunt cei doi tineri legionari? Dar ceilalţi?
„ Mircea Eliade este mai mult decât un romancier, altceva decât un filozof sau un autor de eseuri. E una dintre cele mai complexe personalităţi pe care le-am întâlnit. Mircea Eliade e o lume întreagă ce, pentru cei ce îl cunosc şi l-au urmărit în toată opera sa, e un continuu prilej de suprize şi de încântări, ce nu se epuizează niciodată”.
Legat de acest fragment era un altul:
„Mircea Eliade nu poate fi depăşit cum nu poate fi depăşită viaţa. Are aceeaşi forţă, aceeaşi diversitate şi aceeaşi armonie. Este unul dintre oamenii cei mai dinamici, dintre oamenii cei mai vii pe care i-am cunoscut. Biroul are toţi pereţii tapetaţi cu cărţi. E o vastă bibliotecă aici, fiecare carte fiind o esenţă de miracol, pentru că fiecare deschide câte un drum spre lumi noi, necunoscute. Un portret al lui Mircea Eliade în ulei, un cap de intelectual care nu are nimic din căldura vie a modelului. Alt tablou o reprezintă pe doamna Eliade. E făcut de o pictoriţă: Nina Batali. Şi e frumos, plin de gingăşie, cum numai o femeie poate zugrăvi un chip. Doamna Eliade e, de altfel, un model extrem de interesant... ”. Suntem duminică, 4 iulie 1943. Nina Batali a locuit împreună cu Anişoara Odeanu într-o garsonieră din centrul Bucureştilor. Cele două aveau un anturaj neobişnuit. Neobişnuit, subliniase, în mai multe rânduri, Traian Lalescu. Care mi-a atras atenţia asupra paginilor Anişoarei Odeanu în care eroinele se sinucid. Sau măcar trec pe lângă moarte. Sunt devorate de canibalii acestei istorii. Una dintre încercările (ratate ) de sinucidere se întâmplă după ce autoarea alergase prin Germania după iubitul ei. Iubitul trădător al Anişoarei (autoarea “se transcrie”) era fiul ambasadorului (al viitorului ambasador) al Germaniei la Tokio. Cel care va fi prietenul lui Richard Sorge. Cel care…

2) Olga Caba: alte femei, alţi bărbaţi, alte iubiri

În Viaţa literară, nr. 2, 20 mai – 5 iunie 1935, Eugen Ionescu nota: „Nu mai avem deci scriitori tineri. Dar avem fete, numai fete, pensioane de fete, şcoli de fete, fete amoroase, fete studente. Înainte, fetelor! Să faceţi cultură şi bucătărie! Şi iată bucătăria devenită salon cultural: Erastia Peretz, Anişoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăguşanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc., etc.” Anişoara Odeanu a trecut pe locul al doilea, e aşezată după o autoare rizibilă, Erastia Peretz. În cronica din Reporter o compara cu I. Peltz, căruia îi recenza admirabilul Foc în hanul cu tei punând două cărţi în cumpănă. Într-un cămin de domnişoare era, zice Ionescu, „mult mai slabă literar decât a dlui Peltz. Dar o prefer, de departe.” În Viaţa literară, Ionescu face haz, şi câteva doamne îi răspund.
Să se lupte, după oarece vreme, Olga Caba, cu Eugen Ionescu? Să fie Eugenia Ionescu travestiul viitorului dramaturg? „Trecuseră şase, şapte ani scrie Olga Caba, de când nu mă mai ocupai de spiritism. Stăteam la Bucureşti atunci pe strada Franklin 6 şi eram colegă de apartament cu profesoara cu numele de Eugenia Ionescu, atinsă de tuberculoză, care era un medium excelent. Nu putui rezista tentaţiei de a-i propune să colaborăm. Făcurăm împreună o şedinţă sau două, foarte reuşite. Le povestii unor prieteni de aceste isprăvi şi ei mă rugară cu insistenţă să-i invit şi pe ei la şedinţă într-o seară. Astfel, mai făcurăm o şedinţă şi în prezenţa invitaţilor Ion Vulcănescu şi Jean Georgescu, regizorul de cinema. Se înfiinţă o prezenţă care-şi spunea Nicolae Iorga”. Iorga le spune că România va ieşi din axă în mai şi că va urma o putere de stânga, sub conducerea lui Petru Groza. „Lucru curios era că nici eu, nici Eugenia Ionescu nu mai auzisem de Petru Groza şi noi două eram mediile, îl ştia unul dintre invitaţi” zice Olga Caba în Discobolul, ian.-feb.-martie 2005, p. 221. Revista, consacrată Olgăi Caba, e inaugurată de un articol al Ligiei Dimitriu (Olga Caba, un destin totaliter aliter) şi conţine un epistolar Olga Caba – corespondenţă cu I.D. Sârbu, Eta Boeriu, Nicu Caranica, I.Negoiţescu, Wolf von Aichelburg, Laurenţiu Fulga, Miron Radu Paraschivescu, Ion Maxim, piesa Zugravii, o prefaţă la noua ediţie din Vacanţă sentimentală în Scoţia, carte apărută în 1944 în premieră, un Jurnal de călătorie în China, un studiu despre Blaga, (Elementul popular în poezia lui Blaga) , memorialistică (Victor Papilian şi cenaclul său) Între prezenţe, Pavel Dan. Se adaugă un grup de poeme englezeşti, scrise în toamna lui 1965. Anişoara Odeanu va călători în Franţa, pe urmă în Germania oficialilor lui Hitler, pe urmă într-un Bucureşti al freneziilor, apoi se va retrage lângă Anina şi la Lugoj. E „altceva” în fiecare dintre demersurile sale, dar aparţine unui timp al deteritorializării. Şi al „dezlimitării”. Tot un timp al dez-limitării va domina existenţa şi scrisul Olgăi Caba. Paradigma feminină a scrisului ionescian poate fi studiată şi cu ajutorul celor două doamne.

3) Pentru o mai bună înţelegere a lui Ionesco. Şi a lui Pavel Dan. Canibalii

Scriam altădată că în Epilog-ul la volumul Eu, Ion Vartic notează că „În anii 30, pe când era mai puţin celebru şi, deci, mult mai simpatic, foarte tânărul Eugen Ionescu putea fi întâlnit, aproape zilnic, dinspre amiază până mult după miezul nopţii, în perimetrul de atunci al Bucureştilor: boemiza pe Calea Victoriei…”
Era, scrie Ion Vartic în numita postafaţă, flancat întotdeauna de Octav Şuluţiu, prietenul său cel mai bun, de emulii săi, Arşavir Acterian şi Horia Stamatu:
„Stătea la aceeaşi masă cu Virgil Gheorghiu, Bob Bulgaru, Alexandru Sahia, Horia Roman şi Eugen Jebeleanu…”. Făcea parte, arată Ion Vartic, pe urmele lui Dan C. Mihăilescu, din „Generaţia 27”, numită astfel după anul apariţiei Itinerariului spiritual al lui Mircea Eliade.
În anii în care succesul lui Eugen Ionescu a devenit eclatant, ziarele au făcut publică o scrisoare a lui Eugen Ionescu:
„Dacă nu era Nae Ionescu (sau dacă nu se certa cu regele) am fi avut astăzi o generaţie de conducători valoroasă, între 35 şi 40 de ani. Din cauza lui, toţi au devenit fascişti. A creat o Românie stupidă, înfiorătoare, reacţionară. Al doilea vinovat este Eliade, la un moment dat era să adopte o poziţie de stânga. Sunt de atunci cincisprezece ani. Haig Acterian, Polihroniade fuseseră comunişti. Au murit din cauza prostiei şi încăpăţânării. Eliade a antrenat şi el o parte din „colegii lui de generaţie” şi tot tineretul intelectual. Nae Ionescu, Mircea Eliade au fost îngrozitor de ascultaţi….Tot timpul i-am urât: am luptat contra lor; m-au urât şi ei – dar fără ei, duşmanii mei, mă simt singur. Eram blestemat să-i urăsc şi să fiu legat de ei; cu cine să continui dialogul?”
Iată un text pe care cei care îl citează refuză să-l comenteze: îl oferă cititorului grăbit ca mărturie.
Un Ionescu citit de la un capăt la altul ar pune în valoare altceva. Negaţia ionesciană are o anumită structură, superlativele ţin, ca şi la Ion Luca, de o viziune asupra lumii. Plângerile sale trimit la un protocol al înţelepţilor. Dacă nu a scris, ca Mateiu, roman, el a compus jurnale în care domină un stil al anatemei. Nu-mi amintesc vreun autor contemporan care să nu fi numit, cu mai multă mânie, amintirea Tatălui. Ca şi Ion Luca pentru Mateiu, omul e răul absolut. Îşi părăseşte soţia şi copiii în Franţa, pentru a deveni, în Bucureştii ocupaţi de nemţi, colaboraţionistul numărul 1, cel mai abject dintre trădători. El este acolo chiar şeful poliţiei filogermane!!! După război se va înscrie în partidul averescan, apoi în cel naţional-ţărănist ca să devină un legionar fanatic. După 1945, mizerabilul avocat ajunge comunist. Greu de închipuit un cameleonism politic mai acut, chiar în Balcanii marilor farsori.
La nivel familial, abjecţia e şi mai brutală. Ticălosul care şi-a părăsit soţia în Franţa îi răpeşte acesteia, prin uz de fals, toate drepturile. Venită în România ca să-şi refacă familia, femeia dă peste un monstru. Tatăl infam se recătorise cu o femeie pe care o cheamă Lola. Lola este atât de dezgustătoare încât chiar şi un bărbat ca Ionescu-tatăl nu poate să trăiască lângă ea fără accese de revoltă. Revolta e potolită de fraţii Lolei care, voinici fiind, îl bat zdravăn. Fiindcă bătrânul amorez nu poate trăi fără „dezgustătoarea Lola”, îi face concesii:
„Odioasa cere …ca sora mea să nu mai fie adusă, sub nici un motiv, acasă; ca eu să fiu exilat în camera cea mai îndepărtată a apartamentului, să mă duc să-mi iau prânzul sau cina singur, înainte sau după mesele bine stropite ale întregii familii, cumnate, cumnaţi, nepoate, veri, prieteni, funcţionari de a doua categorie, membri ai poliţiei, ofiţeri subalterni.”
Tatăl cel rău acceptă.
Mă întreb dacă prin jurnalele lui Mateiu nu vor fi fost pagini asemănătoare.
Povestea parcă, nu ne e pe de-a-ntregul străină. E chiar povestea cu mama vitregă, descoperită la rădăcinile ei. E chiar istoria tatălui decăzut, denaturat, desacralizat.
Dar nu e totul! Poliţistul şi avocatul, ni se destăinuie Fiul, e antisemit, şi încă ce antisemit! Are un chiriaş evreu, firav şi bătrân, pe care îl bate cu sălbăticie. E supărat pe fiu că nu contribuie la molestare. Că nu participă la acţiunea familiei.
Un tată atât de abject, naufragiat într-o familie abjectă! O familie abjectă într-o Românie mizerabilă, dintr-o parte barbară a Lumii! Iar el, chiar el, Eugen Ionescu, naufragiat într-o generaţie de criminali!!!
Dar nici cele de dincolo de biografie nu sunt curate. „A apărut, scrie Eugen Ionescu în 1978, un dicţionar de literatură franceză contemporană. Ce sărăcie! Nici unul din scriitorii epocii noastre, inclusiv eu, nu reprezint vreo valoare spirituală, cu excepţia negativiştilor, ca Emil Cioran.”
Interesat de valoarea spirituală, Eugen Ionescu va semnala mereu victoriile radicalismului cioranian. Eu nu însemn nimic, el înseamnă ceva fiindcă a avut curajul să meargă mai departe. Jurnalele intime sunt exerciţii de radicalism, momente de eliberare de sub constrângerile Paternităţii. Uneori ieşirile în generalitate pot să ia următoarea formulare:
„Poate că s-a terminat cu rasa albă. Să se termine,oh , să se termine cu francezii ăştia necredincioşi dar creduli, cu secăturile de italieni, cu germanii feroci dar stupizi, cu englezii, când nebuni, când apatici, cu americanii, idiot de optimişti, cu ruşii, cruzi şi mistici…”
După folclorul arhetipal al Familiei, cu Tatăl corupt şi mama vitregă în centrul ei, urmează folclorul viciilor naţionale. Şi viziunea sumbră a sfârşitului care ne aşteaptă pe toţi.
Recapitulând, am putea afirma că România fusese primul loc al unui exil exemplar. Aici copilul face primele experienţe ale izgonirii din Paradis. Tatăl este personajul care, prin tot ceea ce face, defineşte un spaţiu al pedepselor. El inaugurează o adevărată galerie a Răilor. În Nu, Arghezi, Barbu, Camil Petrescu, părinţi spirituali (posibili), sunt „demascaţi” ca trişori, falsificatori, manechine. În scrisoarea către Vianu, familia este extinsă. Despre unii dintre autorii afurisiţi în jurnal, Eugen Ionescu va scrie rânduri hiperelogioase cu alte ocazii. Ca, de pildă, despre marele vinovat Mircea Eliade:
„Resimt dureros absenţa scumpului meu Mircea Eliade. Îmi va lipsi întotdeauna. Va lipsi, de asemenea, vieţii intelectuale a planetei noastre, vieţii ei spirituale. (…..) Se vorbeşte mult acum de reîntoarcerea sacrului. Eliade este, probabil, profetul, autorul, precursorul acestei înnoiri. Secolul al XXI-lea , spunea Malraux, va fi religios sau nu va fi deloc: el va fi, mulţumită lui Eliade, învăţăturii sale.”
Iată o afirmaţie grozavă: secolul următor va purta pecetea gândirii lui Eliade! Învăţatul ar putea fi chiar locţiitorul Tatălui. Răul caricaturizat, parodiat, persiflat în publicistica anilor treizeci, în corespondenţa anilor patruzeci, relevă o dimensiune sacră. Paradisul îşi reface splendoarea în altă parte:
„A., ce imbecil, ce lichea, ce ticălos. Despre oricine se poate spune că e un imbecil, o lichea şi un ticălos. Se poate afirma asta despre toată lumea şi despre nimeni. În străfundul oricărei perversităţi, în străfundul oricărei pofte, în inima oricărui ucigaş, în spatele a ceea ce ne apare ca fiind gelozie, mişelie, laşitate, uneori mai mult decât la temelia oricărei virtuţi, oricărei fidelităţi stă căutarea unei aspiraţii absolute, stă dorul fără nume.”
Să observăm că atunci când vorbeşte despre experienţele limită aflate sub semnul Răului, scriitorul va folosi (şi) persoana întâi plural. Nu înţelegem nimic din opera lui Eugen Ionescu dacă nu sesizăm această metamorfoză:
„Ei sunt nişte păsări nătânge, nesimţitoare, feroce. Un univers de păsări feroce.(s.n.) Asta sunt eu însumi în ochii celorlalţi, asta sunt eu însumi pentru ei. Uneori, monstruoasele abisuri infernale ies la vedere. Mulţi s-au străduit să exorcizeze şi să dea la iveală sursele urii, zadarnic. Cum am putea să ne curăţim de infernul ăsta? De mine însumi mă sperii şi orice figură nouă îmi produce panică: ce infern, ce soi de infern se ascunde în spaţele faţadei?”
Opera lui Eugen Ionescu poate fi citită şi aşa: ca rezultat al unei metamorfoze. Sau ca o consecinţă a unei călătorii „prin altă lume”. El, Eugen Ionescu, nu vrea decât să vorbească limba timpului său. Noţiunea de avangardă ar trebui reformulată astfel:
„Ceea ce se numeşte „avangarda” nu e decât o reîntoarcere la izvoare (s.n.)…..Operele de artă cele mai tinere, cele mai noi se recunosc şi vorbesc tuturor epocilor. Da, regele Solomon e premergătorul meu. Şi Iov, acest contemporan al lui Beckett.”
Reîntoarcerea la izvoare nu se poate face decât trăind experienţa infernului. Cum să ajungi altfel acolo decât străbătând timpul rău al oamenilor? O paranteză între Ionescu al culturii române şi cel al culturii franceze poate că înseamnă întâlnirea, la începutul anilor patruzeci, cu Pavel Dan. Pavel Dan, aşa cum scrie în celebra prefaţă din 1945 la versiunea franceză a prozelor pe care le traduce, împreună cu Gabriellle Cabrini, era el însuşi un angoasat. „Acest admirator fervent al lui Dostoievski era atras – povestirile sale dovedesc adesea– el de asemenea de „ceea ce spun nebunia şi moartea”. Suntem la puţină vreme după apariţia Străinului. Spre deosebire de Cioran, Ionesco va rămâne mereu lângă Camus.
Rinocerii, Setea şi foamea, Călătorie în lumea morţilor, Jocul de-a masacrul trebuie citite ca nişte texte ale unor experienţe fundamentale. Sunt încercări de a evoca şi lumea din imediata apropiere, cea care există aici şi acum, dar şi meditaţii asupra căderii în trup. Rinocerii nu e doar o condamnare a mişcărilor extremiste, a hitlerismului, nazismului şi comunismului, ci şi a „materializării progresive a speciei”. Oamenii îşi trăiesc infernala metamorfoză nu doar ca fiinţe sociale, ci şi ca fiinţe individuale, incapabile de viaţă spirituală. Ei vor trăi, spune altă piesă a lui Ionescu, setea şi foamea ca nişte comandamente supreme. Întoarcerea la izvoare a lui Eugen Ionescu înseamnă şi o dramatică, insistentă căutare a materiei primare. Şi cine să fie la izvoare decât omul, în alcătuirea sa de carne şi oase – în realitatea viscerală a sa? Un nou personaj îşi face apariţia în teatrul ionescian , unul de o teribilă concreteţe – cu o bună aşezare în istorie, sub semnul reteritorializării: Canibalul. Iată setea şi foamea celeilalte lumi, acum între delicatese: „... plăcintă cu carne, plăcintă caldă, acum am scos-o din cuptor, se topeşte în gură ... .Mai fragedă ca mielul, carne proaspătă, carne proaspătă. Pe gustate, pe-ncercate”. Canibali? întreabă primul personaj. Da, da, canibali, răspunde al doilea. Şi lămureşte ce-i de lămurit primul: „Hai să fim serioşi. Nu-s de meserie... Ăştia-s canibali de duminecă. Dacă doi-trei bărbaţi acolo îşi mănâncă nevasta sau dacă unii părinţi îşi mai mănâncă vreun copil, împinşi de nevoie, asta nu se cheamă canibalism. Eu vă sfătuiesc totuşi s-aveţi grijă să nu fie bolnavi oamenii ăştia mici sau mari pe care-i mâncaţi. E o măsură de precauţie, aş zice. Dacă mănânci un bolnav, te-mbolnăvesti şi tu. Riscul e mare”. Şi, către sfârşitul scenei, o indicaţie de regie: „În stânga apare un dric tras eventual de Călugărul în negru. E plin de cadavre. O femeie sau un bărbat se apropie de dricul care continuă să înainteze spre dreapta apoi un alt bărbat care încearcă să tragă unul dintre cadavrele din dric... Din dreapta apare un bărbat care are două capete de morţi pe care le flutură în semn de victorie. Aleargă spre stânga şi dispare, urmărit de un poliţist care fluieră”. O apariţie importantă e Călugărul negru, care dă ritm piesei.
În primul număr al revistei Alkemie, din ianuarie 2008, în studiul Trei scriitori în căutarea luminii, Simona Modreanu încearcă a descoperi convergenţe între Eliade, Ionescu şi Cioran. Ionescu, Tibetul şi lumina porneşte de la ideea că Ionescu a fost influenţat, în lecturile sale, de riturile funerare tibetane, de filozofia hinduistă şi de folclorul românesc. E o analogie frapantă între Regele moare şi eschatologia budistă din Bardo Thodol, Cartea morţilor tribetani, arată la pagina 52 a numitei reviste autoarea.
Nu a fost numită decât cu o jumătate de gură o importantă vecinătate a lui Eugen Ionescu : Emil Cioran. Cioran, arată Ionescu de câte ori are prilejul, a găsit soluţiile, a lansat câteva formule fericite pentru înţelegerea lumii de azi. Demiurgul cel rău ar fi una dintre fericitele formulări care ne-ar ajuta să înţelegem ce se întâmplă cu noi. După ce a făcut lumea, Dumnezeu cel adevărat a ieşit din scenă, iar omul a fost creat de locţiitorul său, demiurgul cel rău. Conotaţiile lui „rău” sunt infinite. E uşor de înţeles de ce tatăl, prietenii, cunoscuţii sunt (ar putea fi) „păsări feroce”. Păstrează energiile unor surprinzătoare metamorfoze. Pentru că am numit aici modelul Pavel Dan, să numim încă observaţiile lui Ionescu din numita prefaţă. „Când ţăranii se pun să se îmbogăţească şi adună pământuri, ei sunt torturaţi ca şi cum ar fi posedaţi de un demon şi pierd sensibilitatea lor „metafizică”. Îşi pierd umanitatea. Ei devin animale feroce. Ludovica seamănă cu o pasăre de pradă... ”. Cum arată lumea după aceste metamorfoze?
„Popoarele sunt în delir. Oamenii au depăşit chiar limitele josniciei…Va veni vremea asasinilor, profetiza încă Arhur Rimbaud. Asasinul, ucigaşul e idealul nemărturisit al fiecăruia dintre noi.”

4) Eugen Ionescu, Pavel Dan şi „globalizarea” lumii ţărăneşti

Prefaţa lui Eugen Ionescu la L‘abandon du nid, versiunea franceză a lui Pavel Dan, apărută la Marsilia în 1945, începe cu o scurtă prezentare biografică:
„Născut în Transilvania, aproape de Turda, într-una din cele mai vechi regiuni româneşti, Pavel Dan a murit în 1937, atunci când se apropia de treizeci de ani”. Toţi ţăranii lumii se aseamănă, în toate istorile ţărăneşti. S-ar putea vorbi de o internaţională ţărănească, poate mai adevărată decât internaţionalele muncitoreşti sau burgheze, crede Eugen Ionescu. Este de altfel logic să regăseşti unitatea acolo unde e viaţa unică, adică în natură, şi asta împotriva tradiţiilor locale şi a obiceiurilor particulare care adesea nu sunt decât urme, moştenirile istoriilor naţionale şi nu alterează deloc fondul anistoric al civilizaţiei ţărăneşti. Şi Eugen Ionescu scrie că temele ţărăneşti ar putea fi aceleaşi de la Marea Baltică la Marea Neagră, de la Marea Neagră la Mediterana Occidentală, fiind „resturile unei unităţi pierdute.”. Cam acelaşi lucru i se întâmplase şi lui Mircea Eliade în India: în India, va declara Eliade, am descoperit neoliticul românesc. În convorbirile cu Rocquet (Cele trei lecţii ale Indiei) va vorbi despre unitatea unui spaţiu care se întinde din India până în Portugalia.
Între scriitorii care ar caracteriza „spiritul ardelean”, numele lui Liviu Rebreanu este urmat de acela al lui Pavel Dan. În publicistica sa din anii 30, Eugen Ionescu va însoţi numele lui Rebreanu cu superlativele pe care nu le aşază lângă alte nume. Sunt în imediata apropiere. Aproape întotdeauna istoricul literar face precizarea că, dispărut devreme, Pavel Dan nu a dat măsura întregului talent: aşa că după Rebreanu apare – ni se sugerează – o fisură, un hiatus, un loc aproape gol. Iată de ce Ion Vlad (Pavel Dan – zborul frânt al unui destin, Editura Dacia, 1987) pleacă de la următoarea propoziţie reparatorie:
„Lectura nuvelelor şi a fragmentelor scrise pentru un proiect epic neîncheiat nu pretinde, cred, nici un fel de circumstanţe atenuante: opera, atâta câtă este, rezistă în sine şi continuă să comunice cu semnificaţiile ei generoase într-un discurs original şi inconfundabil…”
Noul este cuvântul de ordine. În acest sens, deceniul este inaugurat de o anchetă a Tiparniţei literare intitulată Noua spiritualitate. Între privirea sceptică a lui Şerban Cioculescu („O spiritualitate nouă? Spuneţi-mi întâi dacă a existat o spiritualitate veche, o nobleţe spirituală a poporului român din clipa deşteptării lui din întuneric? Nu văd altceva decât conştiinţa latinităţii, de la cronicari şi culminând în pragul războiului. Data de 1 Decembrie 1918 alcătuieşte un trecut încheiat”) şi Lucian Blaga („Noua spiritualitate există. Aşa de mult încât mă simt existând prin ea. Sunt în măsura în care există această nouă spiritualitate. Din parte-mi am încercat să-i sporesc mitul şi să-i adâncesc sensul: transfigurarea realităţii în toate poeziile, metafizica somnului din ultimele; orbul din Zamolxe, Isus-Pământul, anonimatul lui Luca, jertfa lui Manole…”), un număr de autori de prim plan ai vieţii culturale afirmă sau contestă. Iorga, Rădulescu-Motru, Goga, Lovinescu, Ionel Jianu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian încearcă a defini într-un fel sau altul o sintagmă alunecoasă care prefaţează o devenire creatoare şi fixează o emblematică a deceniului care va veni. Valul de proiecte de la începutul deceniului al patrulea îşi pune problema cuprinderii întregului, a definirii unei noi lumi româneşti. Descoperirea unei noi profunzimi fixează atât proiectul blagian cât şi pe cel al mai tinerilor. În acest sens trebuie să înţelegem proiectul lui Pavel Dan, Ospăţul diavolului: ca o căutare a unui reper spiritual major. Spre deosebire de atâţia alţi tineri ai deceniului al patrulea, el îşi propune drept spaţiu al său (de cercetare, de redefinire) Câmpia transilvană. Vrea să vorbească despre acest spaţiu în cadrul unui nou tip de discurs.
În ceea ce ne priveşte, ne interesează aici felul în care tinerii scriitori ai momentului sunt preocupaţi a evita regionalismul excesiv – sunt interesaţi a descoperi în Provincie manifestările aceluiaşi suflet românesc.
Prin descoperirea unui Centru – Câmpia transilvană – , prin afirmarea unei tipologii moderne, Pavel Dan se numără printre autorii care refuză tentaţia centrifugalului. Scriitorul încearcă, în sensul semnalat de Blaga, a spori mitul şi a adânci sensul noii spiritualităţi. Marile scene ale spectacolului din Înmormântarea lui Urcan Bătrânul sau Priveghiul, de atâtea ori citate, propun un Deus ludens. Scriitorul ardelean descoperă, prin Deus ludens, un Centru nou într-o literatură ardeleană modernă. Poate că aşa ne explicăm mai bine interesul pe care Eugen Ionescu i-l purta lui Pavel Dan. Din acest unghi de vedere, comedia înscenată de Pavel Dan se întâlneşte nu doar cu a lui Eugen Ionescu, ci şi cu altele care accentuează, în centrul european, posibilitatea unui univers grotesc. Dar dacă, de pildă – de la Witkiewicz la Gombrowicz – şi ei înstalându-se sub semnul lui Deus ludens au în spate o tradiţie care îi numără, în urma lor, pe Rabelais, Shakespeare etc., literatura lui Pavel Dan are în spatele ei spectacolul ţărănesc, dizolvarea spiritualităţii şi a comunităţii tradiţionale. Scriitorul român nu crede necesar a abandona satul, cu atât mai mult cu cât spiritualitatea rurală îi oferă şansa unui demers unitar, „neobişnuit”, prin patosul său “arhetipal”. Sporind mitul (dar şi prin patosul unei negativităţi destructive), el îşi găseşte puncte de plecare în opera lui Rebreanu (cu figurile fragmentare), dar şi a lui I.L. Caragiale, şi el interesat de figurile divergente ale satului românesc. Sau cum scrie Eugen Ionescu în numita prefaţă: „Şi fiindcă lumea ţărănească este, poate, umanitatea întreagă redusă la schema mai simplă, esenţială, este un adevăr uman general pe care trebuie să-l căutăm în ţărănie: avariţia, lăcomia, răutatea, băutura, ura, mânia, ipocrizia, tristeţea, iubirea, disperarea, visul şi mai ales moartea şi spaimele care sunt atribuite întregii umanităţi din toate ţările şi din toate timpurile.”
CORNEL UNGUREANU