| Poezii |
SCRIPTURI - MIHAI GHEORGHIU
1
Hai povesteşte-mi ceva de la poluri în ziua asta ratată
Spune-mi cum a fost la serviciu de ce totul e anapoda
De ce nu sunt bani de ce economia nu merge săraca
Oare ce şanse mai avem nu mai producem nimic
Vom muri literalmente de foame şi de frig
Guvernările sunt abstracte târzii şi ratate
Cultura nu mai merge la piaţă sau pe piaţă
Oamenii au profit sau au nevoie de profit
Cine mai stă să rumege cuvinte absconse din mintea macerată
E inutil dar frumos şi letargic
E foarte important să nu te întorci din drum
Istoria merge mai departe unde
Postmodernismul le rezolvă pe toate
Tu ce faci tu cu craniul tău rămas lipit de mâinile tale sparte
Te întorci te retragi eşti în stare să fugi departe
Cred că un happening ar putea să fie edificator şi să mă salveze
Dacă şi numai dacă ar fi o epifanie
Arta nu mai poate salva eu mă caut pe mine
Dar caut şi pentru tine te caut pe tine cu mine prin mine
Pentru mine şi pentru tine
Va trebui să găsim ceva care să ateste că suntem
Ce straniu totul e adevărat şi minciuna şi adevărul
Şi naşterea din trup şi calvarul uciderii totodată
Lasă-mă să-ţi vorbesc să-ţi scriu
Chiar dacă nu mai ştii să citeşti
Lasă-mă să fiu eu să te caut pe tine prin mine...
Unde e Dumnezeu...
2
uite gesturile tale sunt leneşe încete servesc universuri îndepărtate
un fel de galaxii galeşe şi bete din orbirea luminii
oare fiinţa se revelează în tine cu putere
oare tu reprezinţi acea substanţă absconsă subtilă secretă emanată
din centrul cald al universului dintâi
oare ce spui tu cu toată făptura ta născând îndelung copilul
aducându-l aici de unde în lumea noastră
retrasă în blocuri şi în asfalturi prin pieţe rudimentare
aici unde nimeni nu mai vorbeşte toţi tac sau bolborosesc
sunt liberi să fie orbi şi surzi scufundând lumea
într-o smoală topită şi apoi uscată
ce spui cu fiinţa ta dublă venind aici în absurdul nostru proletar
sordid orbit de durerea de a fi
oare traduci un mister vechi şi fragil o poveste uitată ratată
oare cine eşti tu cea care dai naştere încă o dată
oare fiinţa ta moare
acum plouă şi este soare universul plânge de fericire
şuvoaiele curg printre noi în amieze
sunt ameţit de culoare lumina e izbită în pântec
totul se întâmplă ca în miracolele franciscane
lumea nu e ruptă în cuvinte în sensuri
eu sunt deplin şi înţeleg ce îmi şopteşti
tu aduci mesagerul eu îl ridic deasupra trupului meu
ave
3
priveşte în jurul tău obiecte fiinţe semne cine eşti tu
ce sens are privirea ta ruptă din pupile rotitoare şerpuitoare
printre lucruri printre obiecte
de ce universul se uită la tine
de ce te lasă să fii obscur biped şi mamifer
într-o zi o să-ţi strige în faţă fără milă adevărul despre tine
eroarea din tine vina subită subtilă
răsfirată adamic din generaţie în generaţie
cum ai putea face ca totul să existe cu adevărat în tine
ca minciuna ta să nu mai fie
iar privirea ta pură să înconjoare lumea de trei ori şi să-i desfacă
misterul
cum ai putea face ca gestul sau obişnuinţa de a fi să nu mai fie eşec
şi durere
iar când cumperi o pâine cu banii tăi inutili şi senili să te bucuri
că eşti ca un mugur din nou răsărit într-o primăvară atomică derizorie
din nou viu şi sărman singur printre muritorii importanţi
căutându-ţi perechea sau poate un duşman
totuşi ce cauţi de ce scormoneşti prin fiinţa tuturor celor ce sunt încă
ce crezi că vei găsi deodată altceva decât mirarea eternă sublimă
şi sentimentul acela de mugur cleios izvorât într-o noapte
iubeşte natura şi atât priveşte cum munţii şi soarele
cum sunt născuţi în splendoare
caută încă acolo nu fugi ca un laş gândeşte-te cine eşti tu
sau aici pe trotuare întreabă-i subit de ce sunt ei oare
4
ai văzut filmul cu Mastroianni în care el este Malaparte
şi este ofiţer de legătură pe lângă americani
şi îi dă ei o lecţie despre ce înseamnă omul
şi o duce într-o ruină în care era un bordel
şi acolo mame romane îşi prostituau fiii pentru o pâine sau un pachet de ţigări
vezi tu n-ai făcut războiul eu da am făcut toate războaiele lumii de la Troia la Stalin
sunt însângerat şi nu ştii ce-i foamea când totuşi trăieşti
dar mori neîncetat iar libertatea nu mai are nici un sens pentru că
toate celulele tale o iau razna ca un cancer trăieşti dar nu
vai suntem toţi nişte bestii copilul murdărit copilul murdărit
moartea nu e în nici un caz o poveste
viaţa lor animalică trăgând dintr-o ţigară cumplită
omul e da această ruină diabolică a respiraţiei ci orice preţ
sigur moartea nu e o temă postmodernistă
sau Dumnezeu am fost feriţi ce ironie sinistră
şi această poveste cinică cu Mastroianni şi cu Malaparte
care îţi intră în carne o vomă continuă ca pentru Sartre
o sfâşiere înspăimântătoare şi gestul acela pe care nu mai poţi să-l uiţi
când femeia aceea
aici fiinţa explodează în neant şi nu mai înţelegi nimic
toate crucile sunt carbonizate
5
de ce mama mea mă naşte şi mor de ce copilul meu mă naşte şi eu
mor de ce
alerg multicolor pe zăpada de-abia aşezată de lună
o pată alungită informă alerg spre orizont ca spre o deschidere
nimeni nu mai aleargă cu mine doar o haită de câini vagabonzi
şi un stol de corbi înţelepţi şi tăcuţi coborâtori din moarte
alerg urmărindu-mă docil prin zăpada nefisurată
dacă aş vedea ghiocei lovindu-mă cu tija lor curată
poate m-aş opri să-i contemplu ca pe o lume adevărată
dar nu e nimic sub zăpadă doar resturi de anotimpuri deşeuri
neridicate
alerg fără oprire trec de bariera oraşului neridicată
fug speriat de strigătul meu interior suspendat în beregată
nu mai număr nimic nici anii nici cuvintele pe care le uit
nici stolurile de păsări uitate
aici e linişte şi zăpada e mai curată aici poate o să aud vocea
strigându-mi numele în sfârşit acoperindu-mă cu lava unei iubiri
iremediabile
o să încerc să aştept ridicat din genunchi semnul fragil unduios ca
marea
n-o să mai fug nicăieri voi arde mocnit un foc de lemne îngheţate
lângă zidul cazarmei dărăpănate
6
Azi am ieşit în târg după convalescenţă se ştie că am fost bolnav
De tuberculoză o boală suspectă bacoviană dar nu e adevărat
Am stat pur şi simplu în rigor mortis am fost paralizat de stupoare
O stare hipnotică extatică parcă în urma unui drog forte
Ieşisem pentru o plimbare era o iarnă monotonă topită în gri
Când am văzut despicat de trupul chipul meu izgonit de moarte
Rotindu-se ca o pasăre înălţându-se şi coborându-se
Folosind abil curenţii de aer plutind cu nonşalanţă
Deasupra parcului Ioanid chipul meu fericit dublul meu suspect
În parc foşneau frunzele moarte cochilii de melci din cretacic
Uriaşe spirale sidefate parcul unduia ca şi copacii în ritmul mării
moarte
Totul se umpluse de lumină de soare şi sare
Chipul meu ca o minge de foc plutea pe o spinare de delfin înotând
sublim
Chipul meu izgonit de moarte
7
Sunt viu sunt viu şi drept ca o lumânare doamnelor
Nu ştiu cum e viaţa am răsărit dintr-o scoică azi dimineaţă
Dezmierdată de Eva
Aud încă marea izbind în primul ţărm al lumii
Simt încă seara mirosind subtil fierbinte
Luna nici ea nu mai e rece
Am venit aici un Ariel fără pereche şoptind pe buze smaralduri şi
sidefuri
Alerg cu dimineaţa şi cu seara să ajung din urmă chipul întors spre
miază-noapte
Spre mine întors retors cu ochii închişi şi faţa pierdută în noapte
Deja suspin după privirea ei sedusă de moarte după surâsul deplin
Ridicat din deşert de o amintire falsă
Ţărmul de aici de la mare se surpă de fiecare dată
Alerg după ea cu disperare ca după o iubire sfâşiată de ulii
Prădată de pui
Eu silful din carte mirosind a gutui şi cochilii de scoici muzicale
coborâte din ere topite de timp în mâlul din mare
8
Mă trezesc şi vreau să înţeleg
Nu mai vreau să mă izbesc de lucruri ca de moarte
Vreau să ştiu de ce există furnici şi de ce există muşte
Şi păianjeni şi arici
De ce nu pot vedea cu ochiul meu sferic concentric planeta Marte
Şi toţi sateliţii până în amănuntele cele mai deşarte
De ce sunt trist şi mi-e frică de moarte
De ce vecinul meu produce pârghii şi zimţi în atelierul lui industrial
De ce nu ştiu unde locuieşte bunul Dumnezeu
Aş fi vrut să-i fac o vizită să-l rog ceva pentru fiul meu
Aş fi vrut să ştiu că lumea e irevocabil salvată
Că nu se va prăbuşi în abis într-o zi într-un ceas
De fiecare dată sunt uimit că lumea există ca un desen infinit
Rătăcit pe o scoarţă
9
Am avut un coşmar atroce am văzut cuvinte care vomau lucruri
Şi cranii descăpăţânate care nu mai vor să renască lumea aceasta
săracă desfiinţată de privirea senilă a şefului de stat sau a şefului de stradă
Lumea e importantă dacă e reală dacă străpunge vidul şi întunericul
Dacă ne vorbeşte despre Dumnezeu
Hristos nu e în cuvinte nu e în lucruri
Hristos e doar această privire care ţine în pupilă universul
Pot să trăiesc dacă nu mint dacă nu sunt minţit
Dacă nu sunt tocat în maşina de fărâmiţat oameni
acolo în fabricile lor marsupiale unde patronii sunt ca zimţii unui
fierăstrău care taie
vreau să trăiesc vreau să mângâi lumina ţâşnind din copii
vreau să mă trezesc dimineaţa devreme cu sentimentul inedit
că timpul înfloreşte în ore şi nu moare inutil şi sordid pe cadrane
pictate cu minutare
Dumnezeule unde e bucuria nu forţa nu încrâncenarea de a trăi
Ci doar reverenţa fâlfâirea de aripi şi strigătul tată aruncând lumea în
consoane şi vocale
Doar sfâşierea aceea îndelung luminată când priveşti frumuseţea în
faţă
Şi totul nu e decât îndurare şi viaţă
Munţii se topesc în soare iar verdele în rubiniu şi melancolie
Îl caut stau lângă cruce cu ochii închişi numărând anii
|
|
|
|
|
