In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Poezii
OMUL POSTUM - DAVID BAKER David Baker (n.1954) este un important poet american contemporan. Autor a opt cărţi de poezie şi trei de critică şi eseistică, deţinător al unui impresionant număr de premii literare şi distincţii de prim rang, printre care bursele John Simon Guggenheim Memorial Foundation şi National Endowment for the Arts, Premiul Poetry Society of America, Premiul Society of Midland Authors etc. Redactor de poezie al prestigioasei reviste The Kenyon Review şi profesor de poezie şi arta compoziţiei poetice la Denison University, Ohio.
În poezia lui Baker, ingeniozitatea tehnică – unde forme şi moduri clasice sunt evocate şi provocate prin filtrul riguros al experimentelor în vers silabic – se îmbină armonios cu necesitatea nesăţioasă a viziunii într-un univers de o copleşitoare varietate şi coerenţă, în care pastoralul asimilează localismul Midwest, erudiţia şi împletirea inter-textuală converg cu vibraţia şi inteligenţa lirică a tensiunii existenţiale neîntrerupte, elegia are accente jazz şi colocviale, portretistica se conturează prin naraţiuni poetice cu o atmosferă difuză şi apăsătoare în acelaşi timp.
Poetul a avut amabilitatea să pună la dispoziţia revistei Viaţa Românească un text din viitoarea sa carte de versuri (Never-ending Birds), poem inedit, pe care îl prezentăm deci în premieră mondială.
[Prezentare şi traducere de CHRIS TĂNĂSESCU]
Omul postum
Urăsc lumea.
Am ajuns la margine.
La vecin – fasole-n strat,
prin nori albi
cernând trei săptămâni
pe cuhnii, cald
ca fumul focului
aprins s-oprească
incendiu-n păduri;
sau plictisul rece.
Al vremii. Noroi
pe alb. Dâmb de nea gri.
Aici nu-i nimic.
Ţin câinele-n scurt
din lesă. Gri
neaua: haină gri, sus
– preş rugos, cu
urechi flenduri – privim;
nimic; sus!, prin albul
de fasole
scutură somnul de-azi-
noapte du-l adu-l
mecă-l, ochindu-ne. Pitulice-n
ierni
înfoiate. Foşnet
prin rugi. O ia
taman o sută
optzeci de grade
faţă de-unde-am ieşit
din crâng – în crâng…
Cei căsătoriţi demult petrec în
intimitate tot mai mult. Asta, o
ironie. După ce-am auzit
coiotul şapte, zece, poate mai
multe nopţi, prin aerul sticlos, ca
o buhă strigând prin stele, ’l vedem
la soare-adormit în strat, la vecini.
S-a trezit. Ne-a văzut. Fără frică,
apoi, s-a urnit. Ne trezim zilnic
singuri, de la forma corpului în
flanel, vizuină şi vizuină,
unde visăm fugi, sânge, sex feroce,
fiecare-n noaptea lui străină.
Păşim prin lume, sorbim din cafea
la masa de sticlă, ţinem la copil.
Şi-apoi: pe muchie – unde lumea
’ntâlneşte sufletul, şi el află,
iarăşi, ce poartă-n sine, puterea
de a lovi sau răni, uşor ca
ninsoarea, ca negura-ndelungă.
O face, n-o face, iar şi iară.
Urăsc lumea:
prea mult îmi zdrobeşte
aripile
hotărârii– către
Fanny, bolind
după filomelă.
O aude –
tihnă-n glas, singură…
şi-şi dă seama
că-i slab mort. Şi-n dulcea
tămâie, vara-n
toi, tristeţea lui tot
un dangăt de pasăre-i
chemându-l
de la tine
la sinea-mi singură.
Om post-
poezie şi postum,
pleacă – prea amorţit
pentru soarele
din Napoli – să-şi
dreagă plămânii.
Mâinile-s reci
vineţi, unghiile –
câmp, pân-la râpi.
Către Brown: Sănătos
de-aş fi, mi-ar fi
rău. Golul din inimă.
– copaci albi,
valuri albe –
În spate – vânt de iarnă. Biciuie
sicomorii cu frunze cât nişte
foi brun-fărmicios, sau bătute jos.
Zguduie mestecenii-nghiţiţi de alb.
Deşi-i frig, e umed, e-un suflu cald,
de ceaţă, din glod. Cobor pe drumeag,
scurtez peste-o vară, printr-o râpă
şi urc morena pe lângă pârâu –
tu citeşti. Sau te uiţi pe geam înspre
unde-am dispărut eu cu câinele.
De-acum ştiu când să plec. Tânjeşti, şi tu,
să ai spaţiul tău. Ce ironie.
Sheltie-ul meu mârâie, vrea liber –
l-ar omorî coiotul din prima –.
Ne uităm, deci. Bot lung, suplu, şolduri
nalte: e-un ghem de ceaţă deşirat
fuga spre pădurea semi-obscură.
Sitari învioraţi, şi pitulici;
ţopăie, pe straturi – spre pădure.
Pe la jumătatea drumului s-a dus.
(Din volumul Omul alchimic în curs de apariţie la Editura Vinea)
Lidija Dimkovska (slovenia)
Baladă pentru refugiaţii mătuŞii Else
E frig în Schlossberg. Sobele-s pline
cu unghiile şi pletele noastre. Liftul cu cărbuni şi chibrituri
blocat în frizeria de lângă porţile oraşului.
Acolo ne-au tuns gratuit bretonul
şi-acum ne oglindim unul într-altul, pH-ul neutru.
După ce mătuşa Else a sfîrşit de tricotat papucii noştri
jucăm dart: ea cu andreaua albastră în inimile noastre,
noi cu andreaua roşie în inima ei. Gruss gott.
Leucoplastul opreşte sângele din rană
şi accelerează procedura de azil.
Şi iubirea. „Totul o să fie bine”, zice mătuşa Else
care ne-a spus prima: „Haideţi, Europa nu mănîncă oameni”
încurajîndu-ne cu glas gîtuit, sânii svîcnindu-i ca unei doici,
rezemată de reţeaua de fier de pe versant, în timp ce noi, gîfîind,
ne lipeam fruntea de magicele cuburi pline cu aer
neştiind dacă goana s-a terminat sau abia începe.
„Iată”, spuse mătuşa Else, „aici reţeaua-i deşirată, apoi totul va fi
bine,
iar astea nu-s cătuşe, sunt doar brăţări de lînă pe care le-am tricotat
singură”.
Lucru manual, ştampilă roşie – un semn al calităţii.
Brăţară după brăţară, în strânsoarea lor călduroasă am devenit ai ei şi
ea a noastră.
Frontiera a fost doar o venă varicoasă lesne de sărit.
Parcă săream coarda, ori căsuţele unui şotron...
La Schlossberg covorul are şapte căsuţe,
cîte o piatră pentru fiecare continent şi una pentru mătuşa Else.
Viaţa e o repetiţie pentru o altă viaţă
care nu bate la uşa elevilor slăbuţi.
Ca să nu rămînem repetenţi, la culcare mătuşa Else ne sărută pe
frunte
iar noaptea ne scoate mâinile deasupra păturii
ca-n ilustraţiile revistelor pentru copii.
Din intestinele noastre face un splendid nod gordian
în jurul paharelor cu B complex, B3 şi B6.
În zori mătuşa Else nu mai are mătreaţă,
niciunul din noi nu mai are platfuss. Mâncăm plăcintă cu mere.
Aşa a fost dintotdeauna: ca să te menţii în formă
păcăleşti timpul zvârlit în sacul de sport de după uşă.
Din horn le facem cu mâna copiilor ce stau la coadă
la cursul nostru de experienţă de viaţă.
„Aceştia, dragi copii, sunt refugiaţi”, spune învăţătoarea.
„Şi de cine fug, doamnă învăţătoare?”
„De fotografiile funerare.”
Mătuşa Else poartă-n jurul gâtului un aparat fotografic Smena.
Îmbrăcaţi în zdrenţe, ungem copiilor pâine uscată cu cîte trei picături
de ulei
sau cu puţin zahăr (şcoala a plătit pentru toate).
Copiii mânâncă şi vomită, iar apoi ling bomboane strivite cu aromă
de căpşuni
care ne rămăseseră de cine ştie când prin buzunarele pantalonilor de
trening.
Astfel copiii contemporani dobândesc amintiri,
iar noi nu ne uităm rădăcinile.
Mătuşa Else le ia şi lor măsură pentru brăţări.
În geanta neagră cu inscripţie Pink Bag a învăţătoarei
coji de ouă zdrobite-ntr-o pulbere fină zac 40 de zile,
apoi se-adaugă maioneză şi ketchup şi cu acest amestec
sunt potoliţi elevii care chicotesc în ultima bancă:
„Ieri uşa tramvaiului aproape i-a retezat capul maică-mi,
şi de-aia astăzi s-a dus la serviciu călare pe-un dog spaniol.”
Mamele noastre mergeau la serviciu cu ciorapi peste bocanci,
de-aceea noi am străbătut un drum atît de lung.
Oraşul atârnă deasupră-ne ca un raft de cărţi cedând
sub dicţionare grele,
le luăm unul câte unul şi le punem pe cap
alergînd între Herengasse şi Mura, refugiaţi in praesentia.
Peste brăţările de lână, în loc de ceas, purtăm tensiometre,
limba e-un lift între sistolele şi diastolele iubirii.
Încă din copilărie picioarele au atins fundul, iar unele
chiar frontiera. Tristeţea e-o greşeală ortopedică,
spune mătuşa Else. Şi, iată, piscina oraşului ne cheamă la terapie:
„Înotaţi 40 de zile aşa cum şi Isus a înotat
în ochiul Tatălui, fiţi sănătoşi, veşnic în formă,
înotul e cel mai bun masaj pentru refugiaţi,
astfel Isus a supravieţuit Golgotei,
petreceţi postul Crăciunului în costum de baie,
relaxaţi-vă, şi Isus s-a relaxat mergând pe apă.”
Ne uităm întrebător la mătuşa Else, iar ea întoarce clepsidra.
A venit timpul să ne sugem buricul, să-ntindem limba,
fiecare să-şi presare detergent de rufe şi puţină cenuşă
în punga de cadouri sindicale din noaptea de Revelion.
Cererile sunt scrise stîngaci, maşinile de spălat sunt pline,
dar cine priveşte va vedea, iar cine spală– va atârna pe frânghia de
rufe.
Sărbători sunt toate zilele în care nu apărem
în visele nou-născuţilor.
Atunci străzii de la poalele castelului îi dăm un nume de alint
în cinstea aniversării eroului naţional.
Mătuşii Else îi pare bine. „Acum sunteţi numai ai mei”, zice,
„dar încet-încet veţi deveni şi ai lor.”
Dar câţi eroi sunt dincolo de râu?
Pentru fiecare refugiat un deget de mână şi altul de picior.
Am vizitat maternitatea oraşului. Pe-un ecran mare în hol
rulează o reclamă cu un puşti care ţipă şi se tăvăleşte pe jos
pentru o ciocolată, în timp ce tatăl lui roşeşte de ruşine.
Ţi-am spus : foloseşte un prezervativ.
Două rânduri de betoniere : burţi răsucindu-se-n dans,
viitoare mame maturizîndu-se cu pruncii lor în incubator
şi fetiţele se nasc cu nume de fecioară.
Iar noi suntem refugiaţi nu pentru că fugim
ci şi ca să fugim
de ecoul fetusului din hol, de tic-tacul inimii,
de oxigenul din calorifere.
Mătuşa Else împarte brăţări taţilor culcaţi pe mesele de naştere.
E frumos când îţi încrucişezi mâinile închipuind scăunele.
Stăm aşezaţi pe ele şi aşteptăm răspuns.
Autorităţile trimit e-mailuri cu semne de exclamaţie roşii.
Vor să rămânem refugiaţi, categorie vulnerabilă
care se poate strecura prin urechile acului, un tip nou de microcipuri.
Ziariştii au transmis ştirea că suntem capabili
să purtăm, şi chiar purtăm, haine de mărimea XS,
dar dosarele noastre sunt cazuri clinice de mărimea XXL.
Pentru dosare vom găsi o soluţie. O s-o trimitem pe mătuşa Else
în tipografia bisericii, acolo ne vor subţia dosarele tipărindu-le
pe foiţă de biblie. Îţi ia doar o clipă şi viaţa-i deja sfântă.
Şi nici n-a fost atât de lungă aşteptarea.
Vinerea mătuşa Else îşi odihneşte proteza dentară
în baie într-o ceşcuţă din plastic,
toate ferestrele şi uşile sunt închise,
vidul, spune ea, prelungeşte viaţa oamenilor şi-a maşinăriilor,
bem supă şi suc de roşi,
eliminăm toxinele dumnezeieşti,
apoi întinşi pe duşumea râdem înnăbuşit
căci mătuşa Else nu iese niciodată din casă
de teamă să nu-ntâlnească pe drum moartea
care-n fiecare vineri se furişează pe uşa din spate de la Kunsthalle
şi poate intra pe nesimţite în mapa cu dosarele noastre.
Iubirea se măsoară în metri pătraţi.
Noi suntem refugiaţi, ştim cum să fugim de moarte
dar mătuşa Else nu se pricepe să păcălească soarta.
Fiecare dintre noi, împăturind mărunt actele din dosare
îi face mătuşii Else lanţuri alb-negre de siluete origami,
cu semnătură şi ştampilă albastră în mijloc.
Parcă învelim manuale şcolare în foi vechi de calendar.
Douăsprezece subiecte – douăsprezece luni, iar caietele
în celofanul rămas de la borcanele cu murături.
Toţii refugiaţii din lume au şi sex şi amintiri.
Ne vom acupla, înmulţi, diviza!
În paşaport fiecare trebuie să fie singur, chiar şi pruncul nenăscut,
doar noi suntem o listă împăturită în paşaportul mătuşii Else.
Dacă fugi în străinătate nu vorbi cu străinii
despre sex şi politică, ne-au sfătuit mătuşile din partea mamei.
Pentru prima vină te vor băga la închisoare, pentru a doua te vor
ucide.
Şi nimeni nu vorbeşte. Singură tăcerea este şi sex şi politică.
Mătuşa Else întinde mâinile precum Medeea
dar nu ne dă nimănui. „Suntem închişi căci vinerea nu port proteză
dentară,
iar când eşti închis cu egalii tăi, nimeni nu te poate ucide.”
Mătuşa Else e dulce şi înţeleaptă precum coliva.
Cu ea se poate trăi în exil
ca-ntr-o cabană la munte. Podeaua scîrţîie când suntem plecaţi,
focul trosneşte, muntele se transformă-ntr-o câmpie.
Vinerea nu numai proteza dentară, ci şi sinea noastră se sterilizează.
Dar iată, prin vizorul spart
brusc intră o viespe, ne bîzîie-n jurul capetelor,
buimăcită de identităţile noastre de Lego,
şi descumpănită de diferenţa de temperatură dintre afară şi-năuntru
o înţeapă-n gât pe mătuşa Else, chiar lîngă colierul bioenergetic.
Desigur, aveam un punct de vedere asupra morţii, dar nu ştiam
ce-nseamnă să mori
într-o ţară unde decesul e-un colet recomandat iar moartea
un e-mail, în timp ce-n ţările de-unde venim e o telegramă dezlipită.
Şi iat-o pe mătuşa Else murind, prăvălită peste siluetele de hârtie
origami,
iar noi, neputincioşi, împerechind ciorapi cârpiţi şi plângând,
mărgelele din colierul ei sunt pupilele şi lupele noastre,
orbii îşi recapătă vederea dar mătuşa Else nu-nvie din morţi,
o dată refugiat rămâi refugiat pe totdeauna.
În capela cimitirului preoţii îşi întind mâinile către Domnul,
un-doi-trei-trei, doi-doi-trei-trei,
gimnastică matinală pentru muşchi puternici,
spiritul şi trupul nu se despart nici în rugăciune,
dar noi trebuie să ne despărţim de mătuşa Else.
„A fost carnivoră sau vegetariană?”, ne-au întrebat la administraţia cimitirului,
dar nu ne-am adus aminte. Când a fost una, n-a fost alta
şi invers. Acum sunteţi orfani, ne-a spus angajata.
Şi cu unghia degetului mic a închis cuptorul. Uşa ne-a prins degetele.
Le-am băgat în gură şi le-am supt.
Pe brăţările noastre ştampila s-a învineţit.
Crematoriul e un sistem eco-vegetarian.
Parcă din roata olarului, din crematoriu iese o urnă cu cenuşă.
Cui i-ar plăcea să ţină-n dormitor un sicriu cu un cadavru?
În ţările noastre mormintele-s cele mai mari animale carnivore.
Parcă un câine s-ar fi aciuit pe lângă o măcelărie. Sau în abatorul
municipal.
Din inerţie băgăm morţii într-o cutie şi nu-ntr-o pungă de plastic
sau de hîrtie. Şi mormântul îi înghite, îi mestecă, îi macină,
lacom, nesăţios, cu hainele descheiate. Asvîrle doar câte-un oscior
în spatele capelei, să poarte noroc. Şi pe urmă adoarme până la cina următoare.
Iar morţi sunt câţi vrei, şi-n lumea asta şi-n cealaltă.
Trupul mătuşii Else va-ncălzi cuptorul în Schlossberg.
În ultima noapte vom arde într-însul şi lâna ei de croşetat.
Focul va trosni anunţând oaspeţi de nimeni aşteptaţi.
Mâine autorităţile municipale ne vor răspîndi prin centrele de azil ale
Europei.
O dată refugiat, nu mai ai scăpare.
Dar acum, hai să mâncăm chifle cu salam şi caşcaval
ca la-nmormântările de-odinioară din ţările noastre materne
(mame mai avem, dar patrii nu)
când autobuzele din suburbii aduceau pachete cu chifle albe,
în chip de pomană pentru sîmbăta morţilor.
Desigur şi mătuşa Else trebuie că a expediat câteva.
Fără ea durerea noastră se sparge ca o acnee ţâşnind
în ochii preoţilor. Şi mătuşa Else nicicînd nu va mai spune:
„Hai să-ncepem săptămâna cu scoica unei chiuvete curată.”
Oglindă unde orice respiraţie-i un mesaj dumnezeiesc.
Gustoase chiflele astea, parcă busole în destinul nostru.
Şi iată în stânga sunt mormintele carnivorilor, în dreaptă cele ale
vegetarienilor,
te poţi strecura printre ele şi dispărea,
dar unde să te duci, în ce ocean poţi intra cu barbă
şi ieşi cu pielea netedă? Cum să devii vânzător de banane
pe-o plajă şi mai ales, cum să strigi
„Vitamins for Sex Machine!”. Despre sex şi politică
nu se vorbeşte într-o ţară străină. Istoria precum la karaoke:
repetă ceea ce viaţa a învăţat din cărţi.
După înmormîntare se vor duce cu toţii la un supermarket cu discount
ca să-şi schimbe hainele negre cu unele noi,
doar noi, goi-goluţi, ne vom strecura în cufărul Thule
de pe minibusul mătuşii Else, vom închide capacul,
ne vom prinde de brăţările celui de-alături şi precum siluetele de
hîrtie origami
vom zbura duşi de briza ce pătrunde pe fereastra deschisă,
dar nu în sus, ci în jos, prin luneta propriului sânge,
a libertăţii împărtăşite. Mătuşă Else, mătuşă Else,
oricine poate fugi, doar refugiatul nu.
Traducere de Constantin Abăluţă şi Lidija Dimkovska
