In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Istorie
ELITELE ŞI PROBLEMA MODERNIZĂRII ROMÂNIEI - VICTOR NEUMANN Paşoptiştii şi geneza statului român
Izvoarele culturale franceze au influenţat procesul de formare al statului român modern. Franţa a jucat un rol-cheie în recunoaşterea internaţională a acestuia la 1859 şi la 1918. Este ştiut însă că Marea Revoluţie Franceză s-a preocupat de extensia socială a naţiunii, de recunoaşterea drepturilor juridice şi civice ale fiecărui individ, de promovarea libertăţii şi egalităţii, ceea ce a contribuit la formularea, explicarea şi asumarea cultural-juridică a noţiunii de cetăţenie. Citoyenneté a fost conceptul-cheie în jurul căruia s-a coagulat identitatea social-politică, adică, naţiunea franceză modernă şi contemporană. Deoarece limba franceză a fost relativ repede şi bine însuşită de elitele româneşti, s-a răspîndit opinia conform căreia România e o ţară francofonă, Bucureştiul e “micul Paris”, iar identitatea naţională e una îndatorată modelului francez2. Într-adevăr, mesajele Revoluţiei Franceze au avut un oarecare ecou în Principatele Române, motivînd dorinţa elitelor de a înnoi sistemul politic.
În contextul în care o mare parte a intelighenţiei române a studiat la Paris, iar Franţa a contribuit la recunoaşterea internaţională a Unirii Principatelor, firesc era ca România să preia de la aceasta legislaţii, construcţii instituţionale, principii filozofico-pedagogice şi cultura identităţii statal-politice. De ce nu s-a întîmplat astfel? De ce naţiunea română nu a devenit una civică, aidoma celei franceze? De ce colectivitatea română a fost şi mai e definită prin noţiunile de neam, popor, etnie, termeni ce trimit la istorie, tradiţie şi cultură şi nu prin acelea de emancipare, libertate individuală, egalitate socială – ca în cazul Franţei? De ce naţiunea română e o naţiune culturală şi nu o naţiune a cetăţenilor, aşa cum e cea franceză? De ce un segment social reprezentînd majoritatea României a fost ignorat sau exclus de la treburile publice? Cum se explică absenţa binelui de obşte din idealurile şi comportamentele intelectuale şi politice româneşti? Dar complexele de superioritate ori inferioritate faţă de „străin”, faţă de „celălalt”?
Modernizarea românească privea mai ales elitele şi mai puţin masa populaţiei. Chiar şi modul de a gîndi al vîrfurilor culturale şi politice era rareori similar celui occidental. Reformele europene au coabitat pe tot parcursul secolului al XIX-lea cu practicile vechii administraţii. Justiţia combina legile inspirate de reformele iluministe occidentale cu recomandările derivînd din textele religioase. Cultura politică a paşoptiştilor români substituia noţiunile fundamentale de libertate şi egalitate promovate de Marea Revoluţie Franceză cu acelea de “dreptate” şi „frăţie”3. Libertatea presupunea formarea calităţilor individului, autoconducere, responsabilitate, capacitatea de a reflecta şi de a decide. În locul unei culturi individuale bazate pe libertate în sensul conferit noţiunii de cultura iluminist-occidentală, gîndirea politică românească a preferat vechea cultură colectivă sau, în cel mai fericit caz, orientarea ambivalentă. În felul acesta, ea şi-a diminuat şansele unei rapide şi eficiente modernizări sociale. Inspirată de biserica bizantină, cultura colectivă a amînat participarea celor mulţi la treburile publice.
Absenţa contractului social, inexistenţa opţiunii politico-economice alternative, ordonarea vieţii în funcţie de tradiţiile colectivităţii şi nu în funcţie de alegerile individuale au întîrziat modernizarea şi integrarea europeană a societăţii româneşti4. Formarea gîndirii politice utile modernizării şi promovării democraţiei era aproape imposibil de imaginat în contextul în care România avusese pînă la mijlocul veacului al XX-lea o populaţie majoritar rurală, exclusă de la treburile publice. În epoca formării statului naţional, idealul vechii boierimi se exprima prin dorinţa acesteia de a-şi trimite copiii la studii în Occident şi de a-şi păstra influenţa asupra noii clase politice. Purtînd însemnele unei distincţii faţă de majoritatea locuitorilor ţării, noua elită va formula programele politice paşoptiste şi postpaşoptiste în acord cu propriile viziuni şi cu interesele familiilor din care provenea. Ea avea să reprezinte o categorie socială familiarizată cu valorile occidentale, una care va cocheta cu ideea de Europa şi cu promovarea principiilor europene în cultura română. Aceeaşi elită va încerca să adapteze mesajele Vestului la condiţiile Estului, evitînd o despărţire bruscă de Vechiul Regim. Ea va motiva ignorarea drepturilor individuale prin subsumarea intereselor particulare idealului colectiv, iar pe acesta din urmă îl va defini drept ideal naţional.
Pe de altă parte, prin comportamentul ei, amintita elită ne invită să vedem cum anume şi-au făcut loc în viaţa publică delimitările pe criterii sociale, cultural-religioase şi economice; de ce ţărănimea României nu a beneficiat de o instrucţie alternativă, de una necesară emancipării; de ce societatea oamenilor simpli nu a avut la îndemînă o justiţie corectă, respectiv, de ce nu a funcţionat o egalitate a cetăţenilor în faţa legii; de ce pe parcursul unui secol de la începutul modernizării a fost ignorată urbanizarea satului, instrucţia în temeiul normelor civice, formarea limbajelor social-politice în sens occidental şi a conştiinţei critice.
Într-unul din viitoarele răspunsuri privind locul României şi genul relaţiilor şi înrudirilor ei cu Europa vor trebui luate în considerare diversitatea influenţelor: bizantină, sud-slavă, turcă, rusă, austriacă, germană şi franceză5. Adică tot ceea ce a concurat la geneza unei culturi identitare cu vocaţie creativă. Situarea românilor între Orient şi Occident a contribuit la geneza unor valoroase opere literare, artistice, ştiinţifice şi chiar a unor curente de avangardă pentru cultura Europei şi pentru cultura universală. Pe de altă parte, multiplele influenţe invocate au creat ambivalenţe ce se puteau regăsi într-una şi aceeaşi idee naţională, dar şi categorii sociale şi culturi comunitare situate la poli opuşi, împiedicînd adaptarea României la standardele identitar-politice ale Europei.
Ardelenii şi geneza gîndirii politice ambivalente
Contradicţiile dintre ortodocşi şi greco-catolici, dintre creştini şi evrei, dintre români şi maghiari au izvorît nu numai din insuficienta deschidere spre alteritate, ci şi din neînţelegerea bogăţiei vieţii spirituale şi culturale locale, din limitările autoimpuse de cultura naţională coagulată în jurul unui singur grup etnic şi a unei singure confesiuni religioase6. De exemplu, interzicerea Bisericii Greco-Catolice în anii comunismului nu e doar consecinţa regimului totalitar instaurat de Moscova, ci şi urmarea unei îndelungate polemici interconfesionale şi a unei marginalizări a acestei biserici minoritare în perioada interbelică de către intelighenţia română laică şi religioasă ori de majoritatea societăţii. Parţial, aşa s-au motivat şi înstăpînit o parte din polemicile dramatice, din ideologiile extreme şi din partizanatele comunitare. Desprinderea de vechiul habitat a generat numeroase ambivalenţe, dar ele nu au fost exploatate în favoarea societăţii în ansamblul său ori nu au fost asumate cu scopul ieşirii de sub servituţile comunitariste. Ceea ce atrage atenţia celui interesat de diagnosticarea României moderne este faptul că amalgamul de valori dintr-un stat situat între Orient şi Occident nu a presupus, cum ar fi fost firesc, deschidere spre alteritate, formarea personalităţii individului, recunoaşterea diversităţilor regionale, sociale, lingvistice şi religioase.
Conservarea elementelor medievale în administraţie şi asimilarea superficială a modelelor culturale ale Occidentului modern au condus la o stare de tensiune. O demonstrează punerea laolaltă a două seturi de valori adesea incompatibile. Relaţiile de supuşenie oriental-medievale nu s-au putut armoniza cu normele civice ale lumii moderne, aşa cum au fost definite acestea în epoca Renaşterii şi Reformei. Construcţia conştiinţei colective româneşti trebuie urmărită începînd cu secolul al XVIII-lea, deşi naţiunea în sens de statalitate debutează abia la 1859, reconfigurîndu-se şi îmbogăţindu-se prin unirea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat în 1918. Cînd explicăm geneza şi evoluţia României moderne trebuie să avem în vedere faptul că formarea conştiinţei naţionale se petrece în Transilvania secolului al XVIII-lea, unde cadrul politic, administrativ, religios şi pedagogic a fost creat de Habsburgi şi era mai avansat decît acela creat de turci; că emanciparea socială şi mai apoi naţională iniţiată de românii greco-catolici din Transilvania avusese loc într-un moment în care Moldova şi Valahia erau conduse de domni fanarioţi, o “burghezie greacă şi ortodoxă din Istanbul”, “deplin integrată în lumea musulmano-otomană“ şi care îşi exprimase rezerva în legătură cu obţinerea independeţei Principatelor faţă de Turcia7.
Potrivit observaţiei istoricului I. Tóth Zoltán8, predecesori precum Dimitrie Cantemir nu întrezăriseră rostul politic al romanităţii, invocarea ei neputînd influenţa „pravoslavnicele interese bizantine ale Petersburgului”. Aşa se explică de ce apariţia mişcărilor politice româneşti se petrece în Transilvania şi de ce aceasta are loc mai ales ca urmare a iniţiativelor religioase, educative şi instituţionale ale Vienei. Teoria daco-romană apare într-un cadru administrativ permisiv (acela creat de Habsburgi), fiind formulată în scopul propagării şi trezirii conştiinţei apartenenţei românilor la acelaşi grup cultural-lingvistic. Mai tîrziu, respectiva teorie a fost folosită pentru afirmarea ideii etnonaţionale. Exprimată graţie intelectualilor Şcolii ardelene, ea se va răspîndi dincolo de Carpaţi şi va juca în secolul al XIX-lea un rol politic în eliberarea Moldovei şi Valahiei de sub stăpînirea turco-fanariotă9.
Transilvănenii diseminează modelul central-european, dar demersul lor contribuie la multiplicarea ambivalenţelor culturale româneşti. Ei provin – mă refer la transilvănenii iluminişti-romantici ai sfîrşitului de secol al XVIII-lea şi ai începutului de secol al XIX-lea – dintr-o lume aşezată cu faţa spre Occident, din mediile greco-catolice, subordonate Bisericii Romei. Atunci cînd trec Carpaţii, ei se inserează într-o lume încă mult îndatorată Orientului. Într-un asemenea context de mobilităţi şi amalgamări de orientări intelectuale se produce cea dintîi ruptură de modul de viaţă medieval, de tipul de relaţii social-politice dominante în Europa de Sud-Est. Florian Aaron înfiinţează şcoala românească de la Goleşti şi scrie o istorie a Ţării Rumâneşti10 în trei volume (1836-1839). Gheorghe Lazăr transformă şcoala de la Sfîntul Sava dintr-una grecească într-una românească. Ioan Maiorescu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu acordă interes formării conştiinţei identitare colective şi se preocupă de educaţia etno-naţională, văzută ca reper ideologic fundamental al viitoarei naţiuni române.
Arderea etapelor are numeroase consecinţe, faste şi nefaste. Ea prilejuise o importantă orientare pro-occidentală, dar şi inventarea naţiunii organice, a unui identitarism îngust în care nu se va regăsi bogăţia de grupuri culturale şi confesionale care au coabitat sute de ani cu românii. În pofida simplificării teoriei identitare, ambivalenţele supravieţuiesc. În noul context al mişcărilor de emancipare din Europa de Sud-Est, ideea de comunitate etnonaţională se va întîlni cu cea religioasă ortodoxă, generînd o gîndire politică în care statul şi Biserica interferează şi, în anumite momente, au opţiuni ideologice identice. Această formulă identitară11 este, în termenii mei, naţiunea politico-religioasă. În cazul românesc, întîlnirea dintre stat şi Biserică, dintre politică şi religie va ieşi în evidenţă după ce se petrece amalgamarea ideologiei transilvănenilor cu aceea bizantino-moldo-valahă.
Noua idee de Europa: similitudini şi diferenţe în cazul românesc
În pofida eforturilor intelectuale, moştenirile de provenienţă orientală au supravieţuit în toate compartimentele vieţii sociale şi politice ale României. De înnoire vor beneficia statul, în sensul reformelor propuse de un segment social poziţionat la vîrf. Intelectualii şi politicienii care au studiat în Occident s-au întors cu programe moderne, cu idei generoase, cu invenţii tehnice de valoare. Uneori, ei au transpus în realitate tehnologiile Apusului, au construit poduri, căi ferate, drumuri, bănci, şcoli. Alteori, doar au imitat o lume cu valori diferite de acelea ale Estului. Trebuie totuşi să recunoaştem că societatea românească de la 184812 nu era comparabilă cu aceea franceză. Sau, Bucureştiul secolului al XIX-lea ori acela al anilor interbelici nu era aidoma Parisului. Similitudinile – atîtea cîte s-au conturat în repetatele etape ale modernizării, în momentele de autentic progres – nu au condus la echivalarea valorilor social-culturale şi politice profesate în cele două spaţii.
Mulţi dintre paşoptişti şi-au schimbat discursul în deceniile următoare mişcărilor revoluţionare. Ei l-au adaptat necesităţilor interne. Dinamica politică i-a obligat să pună accentul pe ideologie spre a avea acordul facil al populaţiei. De aici şi tendinţa de a perpetua constrîngerile comunitariste şi a neglija emanciparea individului. Totuşi, prin mijlocirea ideologiei etno-naţionale s-a coagulat, atît cît era posibil, o conştiinţă politică. În condiţiile în care proiectul social modern nu debutase încă, şansele dezvoltării economice şi ale formării clasei de mijloc au rămas în mîinile unui grup restrîns de oameni provenind din vechile familii de boieri. Astfel
s-au selectat noii lideri politici ai ţării, ei contribuind atît la unirea Moldovei cu Valahia, cît şi la unirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiului Regat al României. A fost o mare şi certă reuşită. Chiar dacă numai elita acţionase în cunoştinţă de cauză, beneficiul s-a văzut în geneza şi funcţionarea statului care, începînd cu 1859 şi continuînd cu 1918, se va poziţiona în raza de influenţă a Occidentului. Franţa şi Anglia recunosc România, fiind interesate să-şi asigure un punct strategic în zonele mediană şi sud-orientală ale Europei. La rîndul său, statul român are ocazia să-şi afirme opţiunile politice pentru independenţa faţă de turci şi pentru unirea tuturor regiunilor locuite de propriul popor.
Văzută prin prisma retardărilor, lumea românească e una care nu părăseşte întrutotul trecutul în favoarea viitorului, una ce poartă cu sine nostalgia tradiţiilor, ideologia continuităţii, care uneori se raportează raţional la istorie, iar alteori, sentimental. Adevărul este că – o vedem şi astăzi în felul în care s-au structurat partidele politice –, istoria a fost folosită adesea ca instrument de propagandă şi nu ca reper pentru gîndirea proiectelor de viitor. Spre deosebire de segmentul elitelor, care aduce contribuţii importante întru recunoaşterea europenităţii românilor, aşa cum e cazul acelora reprezentate de Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu, alte grupuri reprezentative consideră Europa o formă străină ce nu intră în rezonanţă cu „matricea spirituală” a poporului român. Respingerea ideii europenizării României a fost un reflex de apărare, de conservare a vechiului habitat, a vechii paradigme culturale potrivit căreia comunitatea, noi, naţiunea, se află întotdeauna mai presus decît individul.
Regîndirea ideilor politice în funcţie de integrarea europeană a României a fost privită cu suspiciune. Adesea, a fost respinsă cu argumentul etnocentric-naţionalist sau cu acela derivat din aşa-zisa nepotrivire a lumii ortodoxe cu aspiraţiile culturale şi formele de viaţă occidentale. Nichifor Crainic şi Nae Ionescu invocau izvoarele rurale, ideologia mistică, dimensiunea creatoare şi înţelepciunea lumii săteşti ca repere fundamentale ale identităţii româneşti. Potrivit lor, românitatea s-a născut la sat, iar trăsăturile ei descriu şi reflectă eternitatea. În vreme ce clasa politică a refuzat să găsească alternativele la sărăcie şi la modul de viaţă medieval al satelor, intelectualii s-au complăcut în a constata incompatibilitatea vieţii românilor cu cea a europenilor din Vest. A fost o competiţie închisă, din care nu au rezultat soluţii. Aşa se face că marea masă de ţărani a României nu a fost nicicînd pregătită să intre în modernitate. Legăturile între straturile sociale au rămas în continuare slabe, iar rupturile au fost numeroase. De acestea din urmă avea să profite doar clasa politică, birocraţiile economică şi administrativă. Cei mai populari dintre intelectualii anilor interbelici nu vedeau cu ochi buni emanciparea masei, unul din motive fiind tocmai dorinţa conservării privilegiilor. În locul căutării alternativelor la vechiul stil de viaţă oriental, intelectualii reveniseră la organicismul naţional romantic. În loc să admită însuşirea codurilor culturale europene, ceea ce ar fi condus la reconstruirea reflexelor comportamentale, mulţi dintre ei
s-au mulţumit să reproducă necritic ideile lui Oswald Spengler privind “declinul Occidentului”13.
În sfîrşit, ca urmare a influenţei masive şi continue a Bisericii în construcţia mentalului colectiv, opţiunile româneşti privind integrarea europeană au fost întîrziate. Aidoma altor culturi est-central şi sud-est europene, în cultura română lecţia iluministă nu a fost învăţată pînă la capăt. Ştiinţele şi tehnicile de lucru au fost însuşite prin amalgamarea lor cu idealuri şi practici mistice. Discursul raţional şi mistica religioasă s-au suprapus adesea. Prin naţionalizarea religiei ortodoxe, s-a schimbat menirea iniţială a Bisericii. Dintr-o instituţie religioasă, Biserica a devenit una de propagandă a aspiraţiilor etnonaţionale şi politice. Aşa s-a născut una din confuziile vieţii publice. În Balcani, în momentul în care debuta epoca modernă, s-a proclamat şi autocefalia Bisericilor Ortodoxe ale Greciei, Serbiei, României, Bulgariei etc. Suprapunerea mesajelor Bisericii cu acelea ale naţiunii a configurat altfel mentalităţile în Est decît în Vest, unde Biserica şi statul reprezintă entităţi separate. Este adevărat că izvoarele cultural-religioase sînt preţioase şi ele pot şi trebuie să fie un reper. Ele nu exclud însă înţelegerea existenţei dublului discurs, religios şi intelectual laic; nu exclud distincţiile dintre revelaţie şi aranjarea lucrurilor materiale ori viaţa cotidiană în temeiul informaţiei şi al pragmatismului organizatoric. Cultura, şcoala şi intelectualitatea României au omis definirea riguros exactă a valorilor laice şi religioase. În schimb, le-au imprimat înţelesuri amalgamate.
Debilitatea discursului iluminist
Ralf Dahrendorf14 a remarcat faptul că există o mare problemă în Europa de Est, una ce supravieţuieşte după 1989 şi arată că în amintitul areal nu s-au asimilat îndeajuns principiile iluministe. Într-adevăr, la o analiză mai atentă, observăm debilitatea discursului raţional-ştiinţific, puţinătatea ideilor cosmopolite, insuficient de articulata conştiinţă critică. Europa de Est nu pare suficient de familiarizată cu instituţiile Vestului şi, în unele cazuri, cu normele civismului practicate de acesta. Nici rigoarea juridică şi gîndirea politică eliberată de prejudecăţi şi de fantezii mistice nu sînt suficient de credibile. În societăţi precum cea a României, în care masa populaţiei nu s-a format în sensul culturii sociale, juridice şi administrative europene, rolul politicului şi al mediilor rămîne esenţial în multiplicarea informaţiei utile individului, în educaţie şi reforma mentalităţilor colective. Înnoirea modelului cultural depinde de educatori. Ei simbolizează segmentul ce poate înlocui discursul tradiţionalist cu valori precum: toleranţa, civismul, progresul. Aceasta pentru că amintitele idei de sorginte iluministă au contribuit la formarea culturii individuale, la afirmarea unui concept privind relaţiile dintre oameni şi dintre state. Iluminismul nu reprezintă o opţiune culturală potrivnică credinţei. În schimb, el conţine acel ceva ce nu a fost îndeajuns asimilat în culturile Europei Est-Centrale şi de Sud-Est: el reprezintă în primul rînd o metodă de înţelegere a oamenilor şi a lucrurilor, o construcţie pentru care primordială este cunoaşterea întemeiată pe analiza critică-raţională. Recuperarea moştenirii sale va ajuta Europa de Est, implicit România, să-şi descopere şi să-şi valorifice bogăţia de valori născută din propriile ambivalenţe.
