Viaţa Românească 8-9 / 2009 - REVOLUŢIA DE LA 1848 – CONFIRMARE A MODERNIZĂRII ROMÂNEŞTI ŞI TREPTELE PARCURSE II

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93

Istorie

REVOLUŢIA DE LA 1848 – CONFIRMARE A MODERNIZĂRII ROMÂNEŞTI ŞI TREPTELE PARCURSE II - ADRIAN NICULESCU
Revoluţia de la 1848 marchează un moment de cotitură în istoria Ţărilor Române. Modernizarea societăţii româneşti, sinonim absolut cu noţiunea de occidentalizare, începuse, în realitate, cu circa două decenii mai înainte, odată cu ocupaţia rusească (1828 -1834) şi cu introducerea « Regulamentelor Organice », în contextul războiului anti -otoman din 1828 -1829, încheiat prin Pacea de la Adrianopol. Tratatul semnat cu prilejul acestei păci consacrase, în sensul modern al termenului, autonomia Principatelor – reconfirmînd, de fapt, vechile drepturi consfinţite prin « capitulaţiile » medievale din tradiţia turcească – dar introdusese şi protectoratul Imperiului Rusiei. « Regulamentele Organice » au fost, astfel, prima formă de organizare constituţională cunoscută de români, o alcătuire, în terminologia epocii, « octroaiată » – adică « oferită » –, în numele ţarului, în 1831, de către delegatul său unic în Principate, generalul, destul de filo-român, Pavel Kiseleff, şi care aveau la bază, a spus acesta în discursul său la inaugurarea primelor adunări legiuitoare alese – deci, în ciuda unui sistem electoral mai mult decît discutabil, inclusiv în epocă, totuşi, cît de cît, reprezentative – din istoria Ţărilor Române – « treizeci de ani de memorii şi petiţii adresate de români (în principal, de boierii români, am preciza noi !) Curţii de la Sankt -Petersburg ». Ritmul înnoirilor a devenit brusc susţinut, chiar ameţitor, semn că lumea românească se maturizase, că, după secole de înapoiere, venise, în sfîrşit, cu nesaţ, vremea trecerii « Rubiconului » civilizaţional, a pasului decisiv în direcţia alăturării – iniţial al copierii, ulterior al adoptării şi, în final, al integrării – la cel mai performant tip de societate din istoria omenirii, societatea occidentală.
Lumea moldo-valahă realizase că sosise momentul de a se delimita, în sfîrşit, de modelul, retrograd şi stagnant, al culturii de gen oriental, perpetuat, în principal, prin apartenenţa la spaţiul confesional ortodox, şi întărit, evident, de dominaţia otomană. Această zonă, de la poalele Carpaţilor, a şi constituit cea mai la vest extensie a civilizaţiilor tradiţionale, în sensul lui Claude Levi-Strauss, ce se întindeau pînă-n Japonia şi pe tot mapamondul non-occidental, contrapus unicului spaţiu evolutiv, al dialecticii şi al progresului, ivit – şi nu uşor ! – exclusiv, pe fundalul şi-n cadrul general constituit de spaţiul creştinismului european apusean « de rit latin » – ulterior şi al creştinismului reformat, dezvoltat pe o parte din acelaşi areal, şi aflat la baza unor societăţi încă şi mai eficiente, precum Germania de Nord, Olanda, Anglia, Elveţia etc. – odată cu Renaşterea, după « mileniul negru », medieval, ce, cîndva, fusese, şi-n Occident, la fel de tradiţional.
Pe scurt, reuşita acestei imense operaţii de aculturaţie – în care Franţa, limba şi cultura sa, au cântărit enorm – venite, doar aparent paradoxal, pe filiera rusească (la 1830, Rusia avea deja 130 de ani de istorie europeană la activ, de la Petru cel Mare, la marea Caterina a II-a, interlocutoarea lui Voltaire, la Lomonosov şi la Puşkin – fiind primul model de societate ortodoxă occidentalizată), spune multe despre « nevoia de Europa » şi de modernizare pe care o resimţeau românii. Aceasta cu atât mai mult cu cât modelul francez era, de departe, nu numai cel mai potrivit oricărei fiinţe omeneşti, din raţiuni, evidente, de calitate, de prosperitate şi de eficacitate, dar, pentru români, în plus, şi din cauza limbii lor neo-latine. Româna era singura limbă romanică din Balcani şi din tot Estul Europei ; pe cît de lesnicioasă şi, pînă la urmă, de capilară a fost pentru români asimilarea limbii franceze – vectorul principal pentru accesul şi racordarea la civilizaţia occidentală prin părţile respective – să ne gîndim la cît de anevoioasă, deci şi de restrîns – elitară şi de non-capilară, trebuie să fi fost pentru ruşi aceeaşi operaţie… Factorul lingvistic crea, în mod natural, o legătură în plus cu componenta latină a Occidentului, mai ales cu cea franco-belgo-italiană (cu observaţia că, spre deosebire de Franţa, Italia, împărţită în multe stătuleţe, nu putea oferi decât un sprijin moral, în ciuda unor repere mari precum Mazzini sau Garibaldi!). Or tocmai o ţară latină, Franţa, se afla, la mijlocul sec. XIX, în fruntea Occidentului, în ansamblul său… Ce fericită coincidenţă, ce şansă pentru români! Iată, în treacăt fie amintit, o componentă – cea lingvistică – ce lipsea unor ţări ca Serbia, Bulgaria Albania, sau chiar Grecia (în ciuda retoricii clasicizante !) şi care a făcut modernizarea acestora mult mai anevoioasă…
Aşezarea geografică, relativ favorabilă, a lumii româneşti- de -a lungul unui autentic “prim cerc” al spaţiului “extra -european”, înţeles în sensul, amintit mai sus, de arie cultural -structurală non -occidentală, a constituit un alt factor favorizant de europenizare, deci, de modernizare. Aria românească se afla în contiguitate directă cu lumea occidentală prin Transilvania habsurgică, şi nu numai – prin Polonia şi, de la un anumit moment încolo, chiar şi prin Rusia. Moldova se învecina cu Imperiul austriac la vest (iar, din 1774, şi la nord-vest, prin Bucovina ocupată de austrieci), Muntenia avea graniţa cu Austria la nord şi la vest (iar Oltenia fusese austriacă de la 1718 la 1739 !). Până la dispariţia, prin împărţire, la sfîrşitul sec XVIII, a Poloniei, Moldova avea o graniţă şi cu această ţară, tot de factură occidentală, la care se adăuga, dinspre Est, şi Rusia, occidentalizată după 1700. Un avantaj pe care alte ţări din regiune, cu excepţia Serbiei (căreia însă îi lipsea factorul lingvistic enunţat mai sus), nu -l aveau.
La toate acestea, la capitolul occidentalizare, se adăuga rolul major, direct, al populaţiei preponderent româneşti din Transilvania ocupată, de la 1686, de Austria, dar care deja, prin apartenenţa sa trecută la Regatul Ungariei, se aflase, de la întemeierea acestuia, şi pînă la prăbuşirea sa, după bătălia de la Mohács (1526), vreme de mai multe secole, în cadrul – sau mai precis, în marginea! – unei societăţi de tip occidental. In linii mari, situaţia grea a românilor s -a perpetuat şi în cadrul Principatului autonom al Transilvaniei (politicamente maghiar, confesional protestant, sub dominaţia, mai degrabă formală, a Imperiului Otoman), care a urmat de la dispariţia regatului ungar până la ocupaţia austriacă, în ciuda unor îmbunătăţiri datorate Reformei, ce avea o poziţie condescendentă faţă de ortodocşi, în vederea unei posibile convertiri a acestora.
Pînă la venirea austriecilor, populaţia românească, majoritară, din Transilvania fusese discriminată dar se şi auto-izola, prin apartenenţa la ortodoxie. Din dorinţa de a avea un imperiu omogen catolic, Habsburgii au impus unirea confesională a ortodocşilor cu Roma, începînd cu 1697. Astfel, cei care au acceptat greco-catolicismul şi-au cîştigat dreptul de cetate în statul austriac şi, implicit, accesul la civilizaţia occidentală, net superioară celei tradiţionale în care trăiseră românii ortodocşi, şi, pînă atunci, inaccesibilă lor. In felul acesta, abia spre sfîrşitul secolului al XVIII -lea (însuşi faptul că a fost nevoie de atîtea acumulări, şi că a trebuit să curgă atîta timp, în ciuda accelerărilor oficiale, pînă la primele închegări şi rezultate, spune multe despre arierarea societăţii româneşti în ansamblul său, chiar şi a segmentului său celui mai favorizat, cel transilvănean unit cu Roma…), şi numai ca efect colateral, va apărea, în cele din urmă, şi iluminismul românesc, prin Şcoala Ardeleană, în cadrul căreia avea să se formeze însăşi conştiinţa natională românească, manifestată răsunător pentru întîia oară prin Supplex-ul din 1791.
Această conştiinţă naţională, o noutate absolută şi vestitoare de vremuri noi, născută în sânul Şcolii Ardelene, va fi exportată şi implantată, mai târziu, după încheierea epocii de extraordinare transformări cuprinse între Marea Revoluţie Franceză şi Napoleon, la începutul sufocantei restauraţii metternich-iene, peste munţi, la Bucureşti, de către Gheorghe Lazăr. La Bucureşti, Lazăr, ortodox din Avrig (dovadă a iradierii Şcolii Ardelene
şi-n afara mediilor greco-catolice), din sudul Transilvaniei, exponent al unei a doua generaţii a Şcolii Ardelene, doctor în filosofie, dar şi în matematici, al Universităţii din Viena a devenit, aici, maestrul lui Ion Heliade Rădulescu şi, deci, « bunicul » mişcării paşoptiste.
Lumea românească se afla – caz oarecum unic, dacă exceptăm situaţia sârbo-croată, mult mai complicată – « călare » la propriu, peste linia imaginară despărţitoare tradiţională Orient – Occident, recte creştinism bizantin versus latin. Un fel de Cortină de Fier mentală, fără miradoare şi sîrmă ghimpată, dar la fel de reală. Moldova şi Ţara Românească în zona creştinismului oriental, Transilvania, Banatul şi, ulterior, Bucovina, aparţinînd politicamente unor state de tip occidental, deci, în sens direct, părţi ale Occidentului, în ciuda unor majorităţi clare de populaţie românească şi ortodoxă, aflată, cum am arătat, într-un regim de simili-apartheid, dar volens-nolens, mult mai deschise influenţei occidentale – până când, odată cu unirea cu Roma, o bună parte a populaţiei româneşti transilvănene a trecut nemijlocit în jurisdicţie canonică occidentală, fie şi de un fel special, prin « ritul oriental »...
În accepţiunea clasică, Europa se opreşte acolo unde se găseşte ultima catedrală gotică. Să nu uităm că Biserica Neagră din Braşov, ce sute de ani a marcat, istoriceşte, avanpostul cel mai înaintat, către Sud -Est, al Occidentului, se află la mai puţin de 150 de km. de Bucureşti… Iată ceea ce înţelegem prin conceptul de « prim cerc ». Un avantaj fundamental faţă, spre exemplu, de Bulgaria, situată mult mai la sud, mult mai departe, deci şi cu o modernizare mult mai întârziată… Pentru a -şi vedea depăşit principiul, deloc schematic şi plin de conţinut, al « ultimei catedrale gotice », Europa a trebuit să aştepte Revoluţia de la 1848, care a extins frontierele sale dincolo de limitele tradiţionale şi a integrat în ea ţările aflate în spatele acelei cortine de fier imaginare « de după ultima catedrală gotică ». Asemănarea cu ceea ce s-a petrecut după revoluţiile din 1989, nu întâmplător numit de noi « noul 1848 », este izbitoare.

Dacă începutul modernizării româneşti se situează în perioada Regulamentelor Organice, în jur de 1830, confirmarea acestei tendinţe se va produce de-abia începînd cu Revoluţia de la 1848. Făcînd abstracţie de revolta lui Tudor Vladimirescu, din 1821, care, totuşi, în ciuda ne-modernităţii ei funciare, a fost prima mişcare românească în acord cu ceea ce se petrecea şi pe alte meleaguri europene, revoluţia de la 1848 din Principate a constituit primul fenomen de autentică sincronizare europeană produs de societatea românească. Cu numai 27 de ani mai devreme, mişcarea lui Tudor, stârnită, mai degrabă, de Eterie, dar, evident, pe fondul unor grave nemulţumiri, dezechilibre, inclusiv frustrări atavice endogene, fusese, în limbaj, în stil, chiar şi-n obiective, încă una arhaică, pre-modernă şi prea puţin legată, decât doar prin acţiunea în sine, de marile fluxuri de idei ce agitau Europa evoluată, occidentală şi centrală. Putem defini ridicarea lui Tudor Vladimirescu drept un fel de « nivel zero » al modernităţii româneşti, pe palierul acţiunii politice practice, tot aşa cum Însemnările călătoriei mele , de Dinicu Golescu, marchează acelaşi « nivel zero », pe palierul descriptiv… Să ne gândim că arhaica revoltă a lui Tudor a avut ca echivalent în Spania bogăţia de idei novatoare a Constituţiei de la Cadix şi a guvernărilor liberale din 1820-23, tip Raul Riego, mişcările carbonare din Italia – constituţia de la Napoli, insurecţia de la Torino, reapariţia Tricolorului italian şi prima implicare politică, în sens liberal, a tînărului Carlo Alberto, viitorul prim rege al Risorgimento-ului… Deşi paralele cronologic, ani lumină, pe tărîm mental, despărţeau, de fapt, evenimentele de la Madrid, Torino sau Napoli, de cele de la Bucureşti, unde apar formulări greoaie de tip « patria este norodul, nu tagma jefuitorilor » ori sunt invitaţi ţăranii la « ocolirea », în răzmeriţă, a boierilor « nouă făgăduiţi »…
A fost, în schimb, extrem de asemănătoare, sociologic, cu răscoala sârbilor lui Karagheorghevic şi, precum am amintit, cu Eteria din Grecia; alături de Eterie a început lupta Tudor Vladimirescu, până când a înţeles, dar cam târziu, că, pentru români, spre deosebire de greci, inamicul principal nu mai erau turcii, ci, de la raptul Basarabiei, din 1812, încoace, însuşi teribilul « aliat » rus, un aliat care, condiţionat cum era de angajamentele sale din cadrul Sfintei Alianţe, luate la Congresul de la Viena (1814-15), nici nu îndrăznea să se afişeze ca atare. Vladimirescu a plătit cu capul această revelaţie...
Iată de ce am arătat că va trebui să aşteptăm abia Revoluţia de la 1848 pentru a găsi primul fenomen real de sincronizare, şi în idei, nu numai în acţiunea directă, cu ceea ce se vehicula şi agita spiritele în Europa, produs, în mod conştient, de către mediul social românesc…
Într-o manieră mai sugestivă, se poate spune că lumea românească, spre 1821, era aidoma unui avion ieşit din hangar care, numai după 1830, a început să « ruleze pe pistă », racordându-se, deci, accelerând treptat, la lumea din Occident, la stilul şi la valorile sale. Însă « decolarea » nu avea să survină decât în 1848. Atunci apare un adevărat program care cuprinde, în special, sarcina grea a învăţării democraţiei. « Altitudinea optimală » şi « viteza de croazieră » nu vor fi atinse decât odată cu Unirea Principatelor, în 1859, şi, într-un fel şi mai concludent, în 1866, adică în momentul introducerii Constituţiei liberal-radicale şi apoi al instalării pe tron a principelui Carol I (1866-1914), rege al României abia după cucerirea independentei de Stat, în 1877-78. Procesul a continuat şi după încheierea dificilelor demersuri de recunoaştere a Independenţei (amânat pînă la abrogarea, prin tergiversată revizuire constituţională, a nefericitului articol 7 din Constituţie, ce interzicea « ne-creştinilor », recte evreilor, accesul la cetăţenia română), eveniment ce se petrece doar în 1881.
În momentul izbucnirii Revoluţiei paşoptiste, Ţara Românească şi Moldova se găseau sub regimul Regulamentelor Organice, introdus la 1831. Am văzut că iniţiatorul acestor prime reglementări de tip constituţional a fost, în numele Ţarului, generalul rus Pavel Kiseleff, comandantul militar rus de ocupaţie şi guvernatorul celor două Provincii, până în 1834. Ca persoană, el era un liberal moderat (a rămas aşa chiar în momentele de vârf ale Revoluţiei, când, ca « expert » în problemele româneşti, a sugerat, contra curentului oficial, Ţarului, care conducea represiunea, să aplece urechea şi la revendicările patrioţilor români; pe unii dintre aceştia, în frunte cu Ion Heliade Rădulescu, pe care -l însărcinase cu editarea Buletinului Oficial, îi cunoscuse personal; din toate aceste motive, inclusiv unul din registrul « cherchez la femme », Kiseleff era destul de filo-român. La un moment dat, se pare că el se visa deja regele unui « Regat al Daciei » (vechi proiect rusesc de pe timpul Ecaterinei a II-a !), reunind Moldova şi Valahia, în cadrul Imperiului Rus – de unde a şi apărut ideea pozitivă, prezentă în Regulamente, a unificării celor două principate…
Regulamentele Organice fuseseră elaborate sub autoritatea lui Kiseleff, după ce acesta ţinuse seama, în cadrul unui comitet de redactare (un fel de « constituantă » avant la lettre, în care figura şi un patriot precum Dinicu Golescu, dar şi, ca secretari, viitorii domni Gh. Bibescu şi Barbu Dimitrie Ştirbei, aflaţi, la vremea aceea, printre puţinii vorbitori de franceză – limba impusă de ruşi la dezbateri, dar încă insuficient cunoscută în Principate! – ambii cu studii juridice la Paris, efectuate curînd după încheierea « parantezei » Revoluţie – Napoleon), de doleanţele boierilor locali precum şi de petiţiile şi memoriile trimise de români, de-a lungul ultimelor trei decenii, curţii imperiale ruse (multe dintre acestea au fost editate şi studiate de către regretatul istoric Vlad Georgescu, în teza sa de doctorat. publicată în cele două volume1).
Din acest efort conjugat va rezulta un produs hibrid care, pe de o parte, va stabili, în aceste regiuni de tradiţie bizantino-orientală, bazele instituţiilor moderne ale unui Stat de tip occidental – în special separarea puterilor, organizarea internă şi un embrion, chiar dacă foarte rudimentar, de sistem reprezentativ, despre care în Rusia autocratică nici nu putea fi vorba, dar de care Rusia avea nevoie în efortul său de propagandă, în scop expansionist, în Balcani (cu instituţiile lor noi, Principatele erau destinate să constituie o veritabilă vitrină a bunei guvernări europene ruseşti faţă cu cea înapoiată, non-europeană, otomană) şi care, obiectiv, a făcut bine lumii româneşti, aducînd un imens suflu de înnoire. Pe de altă parte, va consacra şi regimul de privilegii, transformînd vechiul tip de posesiune funciară de tip feudal în proprietate deplină, de tip capitalist, ceea ce a avut consecinţe nefaste asupra ţăranilor, determinînd exploatarea crâncenă a acestora ca simpli muncitori agricoli. Marx, privind numai din acest singur unghi, va defini Regulamentele Organice doar drept « cod al muncii de clacă », o celebră formulă, poate cam reductivă, care a intrat în istorie (Marx, ca « vechi » european, era insensibil, probabil că nici nu se gîndea, la latura civilizatoare şi « europenizatoare » a Regulamentelor şi cam de la ce nivel catastrofal au pornit Principatele pe drumul modernităţii, la 1830…). În realitate, însă, rolul şi locul Regulamentelor în istoria României este cu mult mai complex. Putem vorbi, în mod clar, despre o autentică dublă valenţă, una negativă, alta pozitivă a Regulamentelor…
Aceste legiuiri au pus bazele modernizării societăţii româneşti şi chiar, putem spune, au contribuit esenţial la pregătirea acesteia pentru Revoluţia de la 1848, în sensul că, în cei mai puţin de 17 ani ce au premers Revoluţiei, Regulamentele au adus, cu extremă rapiditate, lumea românească la un nivel cât de cât compatibil, cel puţin la nivelul elitelor, cu nivelul mediu european, la care Revoluţia să fie posibilă. Deşi este ştiut că ridicarea de la 1848 a constituit negaţia însăşi a Regulamentelor (Regulamentele au ajuns să fie arse la propriu, în piaţa publică, într-un moment de vârf al revoluţiei!), această negaţie s-a referit nu la latura lor reformatoare, ci doar la componenta lor de « cod al muncii de clacă », de păstrătoare ale privilegiilor feudale, şi la periculosul tobogan implicit, de alunecare în orbita Rusiei… Paradoxal, fără Regulamentele Organice, care să europenizeze şi să deschidă către exterior îmbâcsita şi înapoiata societate românească, revoluţia nu ar fi fost de conceput, nu ar fi avut nici un sens, pur şi simplu nu s -ar fi putut petrece...
Regulamentele au introdus instituţiile necesare funcţionării unui stat viabil: un guvern în adevăratul sens al cuvîntului, separarea puterilor, organizarea unei administraţii demne de acest nume, la nivel central şi local, departajarea sarcinilor statului pe ministere (departamente- despărţăminte), împărţirea administrativă a ţării pe judeţe şi comune, înfiinţarea administraţiei locale (primării, consilii comunale, etc.), pandant al celei centrale, separarea vistieriei statului de finanţele personale ale domnului, reînfiinţarea unei armate (miliţia naţională), ce fusese desfiinţată încă de la începutul epocii fanariote (inutilă, în contextul subordonării totale către Poartă…), crearea unui început de stat de drept, a unei organizări judecătoreşti (tribunale, un barou de avocaţi – la originea căruia s-a aflat şi marele Mitică Filipescu, primul român doctor în drept şi revoluţionarul-martir de mai tîrziu, pe care-l putem considera şi ca primul democrat român, deoarece « văzuse idei » în zilele insurecţiei pariziene din iulie 1830, şi dorea să le aplice şi la noi…) şi chiar introducerea unui rudiment de sistem reprezentativ, important nu ca transpunere în practică (mai degrabă caricaturală decât grav găunoasă, cu 500 de alegători – boieri în quasi-totalitate– şi 42 de aleşi în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti, şi încă şi mai puţini, vreo 350 la 35, în Moldova ; un pic mai bine era la alegerea domnului, cu 190, respectiv 132 de deputaţi… ) ci ca fapt în sine şi, mai ales, ca lansare a unui principiu, noutate absolută în istoria noastră. In sfîrşit, ideea unirii Principatelor, care şi aceasta apare pentru prima oară înscrisă ca ţel oficial în însăşi Legea fundamentală a statului…
Regulamentele au introdus, oficial, şi cenzura – practic inutilă înainte, întrucât se scria şi se publica mult prea puţin (prima tipografie non-ecleziastică a apărut de-abia la 1817, cea a doctorului Caracaş şi a asociaţilor săi!), într-o ţară cu un analfabetism quasi-generalizat, deşi domnul pămîntean precedent – Grigore Ghica IV – şi nu autorităţile ruseşti de ocupaţie, fusese cel care-l refuzase pe marele Dinicu Golescu, în 1827, cînd acesta, după ce văzuse în periplul său european că “în Şviţera pînă şi ţăranii citeau gazeturi”, solicitase autorizaţia pentru a scoate primul periodic românesc! Dimpotrivă, doar un an mai tîrziu, exact ocupanţii ruşi vor admite oficial apariţia acestei prime publicaţii, Curierul Românesc! Un periodic, fie spus într-o paranteză, preconizat, de fapt, ca un veritabil ziar, cu apariţie de două sau trei ori pe săptămînă – în lipsa posibilităţilor tehnice de editare a unui cotidian! – şi, logic, destinat, în viziunea lui Golescu, să fie o emanaţie a proaspăt de el înfiinţatei, în acelaşi an, Societăţi literare, prima de acest gen din lumea moldo-valahă, şi tot de el încredinţată unuia dintre foarte puţinii tineri cultivaţi existenţi, atunci, pe “piaţa intelectuală” bucureşteană, Ion Heliade Rădulescu. Numai că, acesta, în vîrstă de abia 25 de ani, era, din păcate, un om vanitos, care, ulterior, a dorit – şi a şi reuşit, în ochii posterităţii dezinformate –, să-şi aroge el tot meritul operaţiei finalizate prin apariţia Curierului Românesc, şi tot ceea ce a urmat, ca primă aventură publicistică românească, în ţară, uitînd, deliberat, că fără numele, banii şi, mai ales, voinţa de oţel inoxidabil a lui Dinicu Golescu, nimic nu ar fi fost posibil…
Refuzul din 1827 nu l-a descurajat pe îndrăzneţul boier ot Goleşti. În îndârjirea sa ireductibilă pe ideea de a-i da şi năpăstuitului popor român o şansă de luminare printr-o gazetă care să-i deschidă capul şi să-i fie fereastră spre exterior, spre lumea civilizată, Golescu se lansează în ceea ce părea o întreprindere disperată, sublimă tocmai prin gradul mare de efort şi de risc, prin volumul mare de investiţie, prin bagajul de idealism: publicarea unei foi în limba română acolo unde s-o putea, dacă în patria sa nu i se permitea: la mii de kilometri distanţă, la Leipzig, şi care să fie adusă şi introdusă în ţară cu căruţa, după săptămâni de drum istovitor… Aşa s -a născut Fama Lipskii pentru Dachia, o experienţă extraordinară de crestomaţiere şi de sintetizare – ce dacă “la mâna a doua”! – a ştirilor culese din gazetele străine, accesibile la Leipzig, sub redacţia a doi dintre rarii, în epocă, studenţi români în Occident, mediciniştii Matei T. Rosetti, din Muntenia, şi Anastasie I. Lascăr, din Moldova. Chiar şi la câteva săptămâni distanţă, veştile şi informaţiile selectate şi antologate de către cei doi români erau importante şi-şi păstrau interesul pentru nefericitul cititor valah, lipsit de orice fel de informaţie…
Cum am arătat, tocmai autorităţile ruseşti de ocupaţie de după 1828 vor autoriza, în decembrie al aceluiaşi an, apariţia primului jurnal românesc, Curierul Românesc (care, printr-un mic record de longevitate publicistică, va ieşi vreme de fix 19 ani sub redacţia lui Heliade -Rădulescu, de unde pretenţiile sale de mai sus), atunci cînd Dinicu, cel inflexibil în determinarea sa, va reveni cu o cerere în acest sens adresată şefului administraţiei ţariste, Minciacki, efemerul predecesor al lui Kiseleff. Este uşor de recunoscut în acest gest, la antipozii obtuzităţii ignorantei ocârmuiri valahe pămîntene, cei 130 de ani de istorie europeană ce-i parcursese Rusia, de la Petru cel Mare încoace… Evident, şi ruşii îşi găsiseră avantajele lor în redactarea acestei dintâi gazete româneşti (difuzarea şi popularizarea propriilor măsuri, comunicate oficiale diverse etc.). De notat este şi faptul că ruşii sfârşesc prin a accepta şi titlul amintit, aproape subversiv la vremea aceea, în locul unuia mult mai « cuminte » şi mai aseptic de Curierul Bucureştilor, convenit iniţial… Inutil de precizat că ziarul va fi finanţat de acelaşi zelos mecena-filantrop, Dinicu Golescu, veritabilă personalitate solară la căpătâiul naşterii României moderne…
Din nou şi din nou trebuie însă reţinut că Regulamentele Organice fuseseră concepute, de la început, de către ruşi – ajutaţi şi de către acoliţii lor locali – cu acel rol de « tobogan », pentru ca Ţările Române să alunece în orbita Imperiului ţarist… Ca să fie eficient, toboganul trebuia să fie şi atrăgător – de unde aspectele pozitive ale legislaţiilor respective. De elementul « tobogan », ca şi de « baterea în cuie » a privilegiilor celor puţini, în detrimentul celor mulţi, îşi vor aminti, înainte de toate, democraţii paşoptişti, în aversiunea lor funciară, poate exacerbată, poate uşor exagerată, împotriva acestor acte normative, deşi, totuşi, ele au jucat, incontestabil, un rol primordial în demararea modernităţii în lumea românească…

« Rădăcinile Revoluţiei se afundă în negura vremurilor, în cele 18 secole de împilare suferite de poporul român » arăta, într-un citat celebru, dintr-o scriere de analiză post-factum, din anii de exil, Mersul Revoluţiei la Români, Nicolae Bălcescu (1819-1852), probabil cel mai de seamă doctrinar al ‘48-ului românesc. El continuă cu o altă formulă ce a făcut epocă: « Revoluţia europeană a fost ocazia şi nu cauza Revoluţiei române »…
Dintre momentele ce au premers revoluţiei, sunt de reţinut, în afară de revolta « pre-modernă », deja amintită mai sus, a lui Tudor Vladimirescu, din 1821, alte cîteva : mişcarea « cărvunarilor » din Moldova, cu un proiect constituţional bine articulat, elaborat de Ionică Tăutu (un tânăr boier de rangul doi, ce călătorise şi studiase “ingineria hotarnică” – o profesie căutată în epocă, din pricina importanţei departajării proprietăţilor funciare- în Italia, în momentul mişcărilor din 1820-21 şi care-şi propunea abolirea diferenţelor, dar aceasta numai din sânul clasei boiereşti, între boieri de rangul I, II şi III ; este ceea ce l -a determinat pe marele critic literar şi sociolog liberal Eugen Lovinescu să remarce, în fundamentala sa Istorie a Civilizaţiei Române Moderne că, în Principate, principiul egalităţii tuturor, lansat de Marea Revoluţie Franceză, s -a transformat în « egalitatea cîtorva »… ), şi respectat, chiar dacă nu şi introdus oficial, în Moldova, în vremea domniei prietenului său, Ion -Sandu Sturza, (1822-1828); mişcarea de la 1839 (« Conjuraţia confederativă », iniţiată de comisul Leonte Radu, care dorea o federaţie democratică cu Valahia, Moldova, dar, noutate, şi Serbia, sub autoritatea unui prinţ străin, şi aceasta o idee destul de nouă!) dar, mai ales, mişcarea revoluţionară a lui Mitică (Dimitrie) Filipescu, din 1840, cel mai important moment revoluţionar şi doctrinar înainte de 1848.
Mitică Filipescu, probabil întâiul avocat român în sensul modern al termenului, doctor în drept la Paris (1827-1831), a trăit, cum am arătat, cele « Trei glorioase » din iulie 1830 şi poate fi definit « primul democrat român ». Pentru idealurile sale, printre care, pentru prima oară enunţată la noi, ideea de republică, va fi, practic, exterminat în închisoare, după un proces memorabil (1840-41) ţinut împotriva « complotului » ce, în viziunea domnului Alexandru Ghica, aflat deja în disgraţia ruşilor – ca prea filo-otoman deci, implicit, considerat şi ca prea sensibil la idealurile naţionale – se dorea exemplar, instrumentat tocmai în încercarea, cam zadarnică, a lui Ghica de a se reabilita în faţa Sankt-Petersburgului (Al. Ghica a fost constrâns să abdice în octombrie 1842, Filipescu a fost graţiat de noul domn George Bibescu, în ianuarie 1843, numai cât să moară acasă…), ostentând ”fermitate” la adresa «subversiunii». Putem spune că Filipescu a asociat la mişcarea sa tot ceea ce era modern şi viu în societatea româneasă : trecutul luptător, de la 1821 (căci alt exemplu nici nu mai era – fiind, din păcate şi singurul model ce se putea invoca!), prin mai vîrstnicul Dimitrie Macedonski, « secundul » lui Tudor Vladimirescu, dar şi viitorul revoluţionar, reprezentat prin foarte tînărul, pe atunci, de nici 21 de ani împliniţi, Nicolae Bălcescu (după moartea tatălui, din dorinţa de a -şi ajuta familia, se declarase mai mare cu trei ani, pentru a fi primit în armată – la proces, spre a se bucura de atenuanta vârstei încă minore, îşi va dezvălui adevărata vârstă!), pe profesorul francez Alexandre Vaillant, de la Colegiul Sf. Sava (iniţiatorul în ale francmasoneriei al celor mai mulţi dintre paşoptişti, mai ales după expulzare şi reîntoarcerea la Paris), dar şi pe Ion Ghica, nepot de frate al domnului, ori pe Eftimie Murgul, revoluţionarul « de dincolo », bănăţean anti-habsburgic (şi aceştia expulzaţi, primul tocmai fiindcă înrudit strâns cu Al Ghica, deci inconvenabil a fi judecat, celălalt ca supus austriac…).
Printre precursorii anului revoluţionar 1848, un rol aparte l-a avut colonelul Ion Câmpineanu (1798-1863), primul liberal român autentic, capul opoziţiei « naţionale » şi, am adăuga noi, şi democratice, denumită « partida naţională » (contrapusă partidei « ruseşti »!), din Adunările legislative, în timpul Regulamentelor Organice. Acesta se afirmă în special în 1838, printr-un proiect de Constituţie (Act de Unire şi Independenţă), considerat drept certificat de naştere al curentului liberal în Valahia. Francmason şi prieten al consulului Felix Colson al Franţei, dar şi al celui britanic la Bucureşti, el călătorise îndelung în străinătate şi fusese primit de numeroase personalităţi, dintre care Gladstone, primul ministru englez, dar şi de Ministerul francez de Externe. Câmpineanu a fost ministru al justiţiei în timpul Revoluţiei paşoptiste, deşi momentul său de glorie, cînd intrase pînă şi-n folclor (« Veniţi la Mărgineanu să-l scăpăm pe Câmpineanu », se striga prin Bucureşti cînd acesta, proaspăt întors din periplul său politic european, fusese arestat, în 1839, la mănăstirea-închisoare de la Mărgineni, de lîngă capitală), trecuse...
Adevăratele preparative ale Revoluţiei au început, însă, propriu-zis, prin înfiinţarea societăţii secrete « Frăţia », alcătuită în 1843, ca o lojă masonică, de Ion Ghica, Christian Tell şi, din nou, Nicolae Bălcescu. Constituirea acestui nucleu de revoluţionari a avut loc pe domeniul de la Ghergani, proprietatea lui Ion Ghica, lângă Bucureşti. « Dreptate şi Frăţie! », deviza Frăţiei, va deveni motto-ul Revoluţiei muntene, fiind perfectul corespondent românesc al istoricei formule franceze « Liberté, Egalité, Fraternité ».
În anii 1845-1848, se constată o accelerare a fluxului de studenţi români la Paris, în special la Collège de France, unde frecventau cursurile lui Jules Michelet şi Edgar Quinet, părinţii fondatori ai revoluţiei paşoptiste franceze şi internaţionale (deci şi ai republicii a II-a – 1848-1852, retezată de către însuşi preşedintele ei, Louis Napoleon Bonaparte, viitorul Napoleon III – şi ai continuatoarei acesteia, republica a III-a ce practic, sub o altă denumire, dăinuieşte pînă astăzi) sau pe cele ale marelui patriot polonez Adam Mickiewicz. Toţi trei le-au devenit nu numai profesori, ci şi veritabili directori de conştiinţă. Printre studenţii români se afla şi o studentă, tot la Collège de France – lucru foarte rar, pe atunci, chiar printre francezi – şi anume Hermiona Asaki cea care avea să devină soţia lui Edgar Quinet şi să-i supravieţuiască pînă la 1900. La Paris a luat naştere o Asociaţie a studenţilor români (de fapt, o secţiune a « Frăţiei » !), cu sediul în Place de la Sorbonne, 3; Lamartine a acceptat să o prezideze, dovadă peremptorie a legăturilor înalte pe care le aveau studenţii români din epocă. În activităţile Societăţii s-au remarcat C. A.Rosetti, C. Negri, fraţii Golescu, Cezar Bolliac, Dumitru şi Ion Brătianu, etc. Ultimii doi, împreună cu C. A. Rosetti au devenit, pe viaţă, prieteni intimi ai lui Jules Michelet : de altfel, a doua soţie a lui Michelet, Athenais Miallaret, cunoştea bine Bucureştiul, fiind fostă guvernantă în familiile Odobescu şi Cantacuzino, bună prietenă cu o altă fostă guvernantă de acolo, englezo-scoţianca, jumătate franţuzoaică, Mary Grant, viitoarea doamnă Rosetti…
Românii aflaţi la Paris au participat cu mare entuziasm la declanşarea Revoluţiei franceze. La 24 februarie 1848, Nicolae Bălcescu a smuls o bucată de catifea din tronul lui Louis Philippe şi l-a trimis, împreună cu o emoţionantă scrisoare, azvârlită pe hîrtie chiar în stradă, în toiul evenimentelor, prietenului său, poetul moldovean Vasile Alecsandri… Seara, pe Primăria Parisului, unde s-a sărbătorit victoria Revoluţiei, flutura, printre celelalte steaguri ale naţionalităţilor trezite la viaţă, şi drapelul românesc. În manuscrisele lui Jules Michelet, conservate în Arhivele Oraşului Paris, de pe rue des Francs-bourgeois, din cartierul Marais, figurează o menţiune autografă a marelui istoric ce evocă acest moment glorios. Este, într-un fel, actul de naştere al tricolorului românesc.
În 1998, în cadrul planului de propuneri prezentat de către semnatarul acestor rînduri în vederea aniversării celor 150 de ani ai Revoluţiei de la 1848, s-a prevăzut ca şi naşterea drapelului naţional să fie celebrată corespunzător, printr-o ceremonie distinctă. Este ceea ce s-a sărbătorit la 24 februarie 1998, printr-o mare festivitate la Arcul de Triumf, în prezenţa Şefului Statului, a autorităţilor, a corpului diplomatic şi a tuturor celorlalte corpuri constituite. Cu această ocazie, la sugestia aceluiaşi, a fost emis şi un timbru omagial. Fastuoasa ceremonie din 1998 se află la baza actualei Zile a Tricolorului, introdusă, de atunci, în calendarul oficial românesc.
Revoluţia a inflamat ansamblul Ţărilor Române, dar în mod inegal. Foarte limitată în Moldova, foarte bine structurată în Valahia (unde a preluat puterea pentru trei luni), unde caracterul social şi liberal a fost deosebit de vizibil şi, în sfârşit, foarte lungă şi sângeroasă în Transilvania, unde însă cu greu se poate vorbi de o « revoluţie », în sensul clasic, ci mai degrabă de o luptă, dreaptă, corectă, necesară, absolut justificată, cu caracter naţional.
Moldova va fi prima care va încerca să se ridice, dar mişcarea s-a dizolvat repede, şi din cauza proximităţii imediate cu Rusia şi a ameninţărilor acesteia. La 27 martie, a fost prezentată domnului Mihai Sturza o Petiţie-Proclamaţie care, în pofida tonului, cu totul reţinut, al celor 35 de puncte, a fost respinsă după numai trei zile. Pentru a linişti spiritele şi drept dovadă a moderaţiei iniţiatorilor săi, documentul chiar începea invocînd « sfântul respect al Regulamentului Organic », simbolul, prin excelenţă, al « vechiului regim » românesc… Cu toate acestea, organizatorii au fost arestaţi şi exilaţi. Printre ei : Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza, Vasile Mălinescu (singurul adevărat liberal-radical moldovean, comparabil cu muntenii Rosetti, Bălcescu, Dumitru sau Ion Brătianu ; fusese cel care preparase mişcarea după modelul « Frăţiei » din Ţara Românească, din 1843…). Revoluţia din Moldova, în realitate, rămasă în istorie doar ca o mişcare revoluţionară avortată, îşi are însă importanţa ei, mai ales prin programele sale « postume », pe care protagoniştii acesteia, ajunşi pribegi, le vor redacta în perioada succesivă, în afara graniţelor principatului.
Ne referim, în special, la « Doleanţele Partidei Naţionale », program redactat la Cernăuţi, în august, 1848, de Mihail Kogălniceanu, refugiat pe moşia nobililor Hurmuzachi (titlul îl primiseră de la Habsburgi!), un text valoros, dar vizibil inspirat din « Proclamaţia de la Islaz » (vezi mai jos), precum şi la complexa sa propunere de Constituţie, elaborată în acelaşi timp, ori la « Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei », proiect extrem de radical, dar irealist şi cam utopic (prevedea, spre exemplu, «împroprietărirea lăcuitorilor săteni fără nici un fel de răscumpărare din partea lor», « unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc», «nimicirea tuturor privilegiilor », etc !... ), semnat, la Braşov, către sfîrşitul lunii mai 1848, de către mai mulţi exilaţi moldoveni, printre care Costache Negri, fraţii Vasile şi Ion – zis şi Iancu – Alecsandri, etc., cu toţii aflaţi sub impresia puternică a celei de-a doua Adunări Naţionale de la Blaj, din 15 mai 1848…

În Transilvania, ţară net românească din punct de vedere al majorităţii etnice, dar maghiară din punct de vedere al clasei politice dominante, Revoluţia a luat, după cum am văzut, un caracter de luptă naţională pentru emanciparea românilor, contra revoluţiei sociale şi liberale – dar complet mioapă la latura etnică! – înfăptuite de unguri. În epocă, mişcarea românilor a fost percepută, începînd chiar cu afirmaţiile românilor înşişi, ca un război civil sau, şi mai clar, ca o contra-revoluţie (în folosul, evident, al Curţii de la Viena, ca aliat obiectiv, cu atît mai mult cu cît Austria însăşi devenise, cu propria revoluţie, un stat constituţional). Conform unor cercetări recente ale istoricilor clujeni Nicolae Bocşan şi Valeriu Leu2 care au adunat şi studiat numeroase mărturii scrise, de sursă românească transilvăneană, din epocă, nici un român nu a folosit – şi aceasta până la începutul secolului XX! – termenul de «revoluţie» pentru Transilvania, spre deosebire de Muntenia, unde noţiunea, veritabil « cuvânt magic » era prezentă, cu mândrie, la tot pasul…
Cînd se compară experienţa şi formaţia intelectuală occidentală (în special franceză, dar, uneori, însă mai rar, şi britanică – cazul Ion Ghica, Dumitru Brătianu, chiar şi C. A. Rosetti, şi nu numai prin soţie), a elitelor « moldo -valahe » cu pregătirea provincială şi destul de modestă a capilor români din Transilvania, nu se poate să nu se constate notabila diferenţă de cultură politică dintre ei, evident, în defavoarea ardelenilor. Între transilvăneanul Avram Iancu, tânăr avocat format la şcoli de drept cam aproximative, cum erau cele de la Cluj şi de la Sibiu, şi valahii Ghica, Bălcescu, C. A. Rosetti, fraţii Brătianu, Goleştii, dar şi moldoveni precum Kogălnicenu sau Cuza, etc. şcoliţi la Collège de France, şi uneori şi cu liceul făcut în Franţa sau Elveţia, era un adevărat abis… Exista o imensă diferenţă între tipul de cultură politică ce se preda în universităţile franceze (în special la Collège de France !), unde se plăsmuia crema întregii Europe, şi se vehiculau cele mai moderne şi mai revoluţionare concepte, unde studenţii se adăpau la izvoarele cele mai limpezi ale gîndirii occidentale (dintre care cel mai avansat era liberalismul radical, profesat de triada Michelet-Quinet-Mickiewicz) – şi cartea care se făcea – atîta cît se făcea- prin părţile Transilvaniei, o margine a unui imperiu reacţionar, ca cel habsburgic, purtător, el însuşi, la vremea aceea, al unei culturi politice occidentale, dar de mâna a doua. Este o realitate care trebuie spusă şi asumată…
Puţinii transilvăneni care au ajuns la studii în Italia (Simion Bărnuţiu, la Pavia, Al. Papiu Ilarian, la Padova), se găseau acolo tot pe teritoriul « chezaro-crăiesc », la vremea când aceste mari centre universitare se aflau în mâinile aceleiaşi Austrii retrograde (în cadrul aşa zisului « Regat Lombardo-Veneţian »), cu tot ceea ce decurgea de aici (cenzura, supravegherea poliţienească metternich-iană a « subversivilor », etc.). Lor, transilvănenilor, cu punctele lor de referinţă într-un Occident « subaltern », secund, de tip Budapesta – Viena, cultura franceză – de departe cea mai avansată din epocă – le era, ca şi limba, practic, străină, şi aşa va rămîne încă mult timp…
Există însă şi reversul medaliei. Prin forţa lucrurilor, în Transilvania, prin apartenenţa sa, chiar şi marginală, la un imperiu occidental, cultura occidentală, fie ea şi de « mâna a doua », pătrunsese cu mult mai adînc şi chiar « difuzase » mai temeinic în societate, incomparabil mai larg decît în Muntenia sau Moldova, inclusiv în mediile, aprioric, cele mai închise – auto-închise ! – deci şi mai defavorizate, cele româneşti ortodoxe – cele greco-catolice fiind, oricum, sensibil mai avantajate. In Valahia şi Moldova, existau, în schimb, elite, extrem de bine aculturate, direct de la sursa franţuzească, mult mai bine decît elitele, cam provinciale, transilvănene. Din păcate, aceste elite erau extrem de restrînse numericeşte şi, ceea ce este mai grav, nu aveau în spate o « linie a doua » mai consistentă (orăşeni, mică burghezie, o pătură de intelectuali, învăţători, profesori, cler secular rural/urban, meşteşugari, mici întreprinzatori, profesii liberale, avocaţi, medici, farmacişti, notari…) cum era, însă, în cazul Transilvaniei. Iată de ce, în Ţara Românească, mult mai înapoiată, în profunzime, dar, paradoxal, cu lideri mult mai avansaţi – o discrepanţă de-a dreptul îngrijorătoare! – guvernul revoluţionar, pentru a lumina poporul şi a răspîndi «bunul cuvânt», a fost nevoit să recurgă la celebrii – şi cam controversaţii – « comisari », propagandiştii revoluţiei (dacă starea poporului era atît de rea – insinua reacţiunea – de ce mai era nevoie de ei? Exact din cauza gradului mare de ignoranţă al maselor, ajunse a nu-şi mai conştientiza nici propria condiţie!), recrutaţi chiar din mediile enumerate mai sus, tocmai printre românii «de dincolo»… Dar aceasta este o altă chestiune. Sociologic vorbind, modelul social este, indiscutabil, dat de către elite. Ele trag după sine, ele propulsează şi plăsmuiesc, după chipul şi asemănarea lor, proporţional, la scară, societatea, care le urmează (actualizînd, absenţa însăşi a unui astfel de model social, dat pînă atunci de elite- eliminate ori chiar exterminate în închisori şi, evident, ne -înlocuite, căci nu mai era cu ce- sau, şi mai grav, impunerea unor anti-modele, de tip Elena, Nicu Ceauşescu, sau triada Lina Ciobanu, Alexandrina Găinuşă, Venerica Pătru, pentru a le aminti pe cele mai tragic – groteşti, a dus la înspăimîntătoarea involuţie, pe toate planurile, a României, petrecută sub regimul comunist, cu uriaşe consecinţe nefaste pînă astăzi; de aceasta te puteai feri, cel mult, doar la nivel individual, dacă aveai norocul să întîlneşti vreun model personal, din vechile elite, salvat cine ştie cum!). Elitele sunt modelul, ele dau tonul...
Problemele culturii politice ale ‘48-ului românesc, ale consistenţei extrem de reduse a elitelor noastre şi ale subţirimii eşalonului doi, al celor conştienţi – societatea civilă, cum s-ar spune azi! – (să nu uităm niciodată că statul român modern este rezultatul voinţei unui număr irelevant statistic, de patrioţi clar-văzători, bine formaţi şi bine educaţi, ce ajunseseră să dialogheze de la egal la egal cu elitele occidentale, formate la aceleaşi surse ale gîndirii apusene), evaluarea şi măsurarea grosimii acestor straturi, ale impactului lor în societate – o situaţie care, din păcate, a reprezentat o constantă a istoriei nostre, şi care se reproduce, dureros, chiar şi astăzi, cu atît mai gravă după hăul valorilor răsturnate lăsat de regimul comunist – sunt realităţi, de regulă, evitate de către istoriografia românească, tocmai deoarece, poate, mai delicate, mai dificil de admis. De ele însă trebuie să se ţină cont. Nu pot fi « cocoloşite », ori « ascunse sub preş »… Altfel, istoria se răzbună, cum, de altfel, s-a şi întîmplat, în anii somnului raţunii care naşte monştri, reprezentat de comunism. Consecinţele le plătim şi în prezent, iar repercusiunile, încă mult timp…

O curiozitate: iniţial, în Transilvania – de exemplu, la Adunarea de la Blaj, de la 15 mai 1848– , românii arborau drapelul francez3! Nu era o noutate, se întîmpla şi prin alte părţi ale Europei, de pildă în Italia, dovadă clară a fascinaţiei exercitate în întreaga lume de Franţa, de tricolorul său, de Marea Revoluţie, de magica deviză « Liberté – Egalité – Fraternité »… Cu rea credinţă, Ungurii îi acuzau pe români de utilizarea stindardului…. rusesc (cu alte cuvinte, că ar fi fost agenţi ţarişti – aluzia la ortodoxia comună era, şi ea, implicită!), care, din punct de vedere strict al enumerării culorilor, semăna, se putea spune, cu cel francez, nicidecum ca ordine şi ca dispunere a acestora – cu totul alta. Cum însă imagistica, vizualul, în epocă, erau extrem de reduse, şi prima net descriptivul, se putea face uşor o astfel de manipulare… Revoluţia sau, mai exact, lupta naţională a românilor din Transilvania a fost cea mai lungă, durînd cît revoluţia maghiară, adică pînă la invazia rusească, din vara-toamna lui 1849. De partea maghiară, bănuielile şi acuzaţiile – uneori justificate – de colaborare a mişcării lui Avram Iancu cu ruşii, în funcţiune anti-ungurească, avînd în vedere şi amintita confesiune creştină orientală împărtăşită – în fapt, doar o coincidenţă / convergenţă de obiective şi interese – au cunoscut o largă răspîndire. Realitate? Dezinformare? Intoxicare? Rea voinţă? Elemente inerente bătăliei politice ?
În lumina celor de mai sus, se poate afirma că, la 1848, singura adevărată revoluţie română, în sensul unei mişcări sociale care să preia puterea şi să schimbe orînduirea politică (un «Ancien régime» – regimul Regulamentelor Organice – este înlocuit cu un sistem – cadru, apt construirii, în perspectivă, a unei democraţii şi a corolarului acesteia, o economie reală de piaţă liberă, eliberată de frînele feudale, de privilegiile boiereşti, etc.), pe o perioadă semnificativă de timp, a avut loc în Valahia.
Un comitet secret, avînd la bază loja masonică Dreptate-Frăţie (mai bine cunoscută sub numele simplu de Asociaţia Frăţia, fondată în 1843 de N. Bălcescu, Ion Ghica şi Christian Tell – după mărturia lui Ghica însuşi, din Scrisori către V. Alecsandri4, statutele Frăţiei erau păstrate ascunse într-o carte de algebră a unui anume Bourdon, din biblioteca de la Ghergani, conacul lui Ghica, pînă ce, transferate în casa din « mahalaua » (=cartierul) Jicniţă, a socrului său, generalul Mavros – grec, fost în slujba Rusiei şi stabilit, pe vremea Regulamentelor, la Bucureşti, mare iubitor de arheologie, fondator al Muzeului de Antichităţi – au ars într-un incendiu în vremea Războiului Crimeii), la care se alătură mai mulţi tineri entuziaşti reveniţi de la studiile lor de la Paris (întrerupte odată cu victoria Revoluţiei din Februarie), prepară, în strîns contact cu noile autorităţi franceze (conduse acum de chiar mentorul lor, Lamartine, preşedintele de onoare al « Asociaţiei Studenţilor Români », mai sus citată, din 3, place de la Sorbonne, unde, la un alt etaj, fiinţa şi redacţia celebrului cotidian liberal anti Louis-Philippe, Le National, al lui Armand Carrel, şi al cărui redactor şef era un viitor ministru – fie şi interimar – de externe, al Revoluţiei, Bastide, la care colabora, cu grave ştiri din ţară, Ion Ghica5, etc. etc. – încrengături ce vorbesc de la sine !), izbucnirea Revoluţiei şi în Valahia. Din luna martie, circula prin ţară un pamflet, scris după modelul faimosului Qu’est-ce que le tiers état?, al abatelui Em. J. Sieyès, de la 1789. Se intitula Ce sunt meseriaşii? şi, încă din titlu, se adresa acestora, percepuţi, pe bună dreptate, într-o lume quasi-integral agrară, ca elemente de burghezie laborioasă, pozitivă, activă, purtători ai progresului, ai noului, chiar ai unei tehnologii avansate, într-un cuvînt, vectori ai propăşirii sociale…

Strînsul contact, amintit mai sus, dintre revoluţionarii români şi noile autorităţi democratice franceze este ilustrat cel mai bine de următorul episod relatat tot de către Ion Ghica: « Stam toţi gata şi aşteptam ordinele Comitetului ca să pornim fiecare la destinaţia noastră (diferitele centre în care trebuia să izbucnească revoluţia n. n.), cînd d.l de Nion, consulul general al Franţei, chiamă pe C. A. Rosetti şi-i arată o depeşă prin care Lamartine, atunci ministru al trebilor din afară, îi scria să-l prevestească că trimitea într-adins la Bucureşti pe un amic al său credincios, pe doctorul Mandl, care avea să ne facă comunicaţiuni importante din partea sa şi că înainte de sosirea acelui trimis al său, să nu facem nici o mişcare. Lamartine fusese prevestit de noi de tot ce proiectam. În urma acestei depeşe, a trebuit să contramandăm toate dispoziţiile luate şi să aşteptăm sosirea doctorului Mandl»6. Iată explicaţia întîrzierii declanşării revoluţiei pînă pe 9 iunie… Cîteva pagini mai departe, Ion Ghica scrie: « Puţine zile după înţelegerea noastră cu Eliad (aderarea tardivă, ultimul, în luna Mai, a lui Eliade la comitetul pregătitor al revoluţiei, n. n.) şi întoarcerea lui Tell la Giurgiu (fusese suspendat temporar din funcţia de comandant al pazei pe Dunăre din cauza unei delaţiuni n. n.), a sosit în Bucureşti doctorul Mandl, trimisul lui Lamartine; instrucţiunile ce aducea erau consemnate în portofoliul său, scrise chiar de mîna lui Lamartine, adresate lui C. A. Rosetti şi lui Ion Ghica. Ele prescriau să nu facem nici o mişcare pînă nu ne vom înţelege cu guvernul otoman şi că generalul Aupick, noul ambasador al Republicii la Constantinopol, avea instrucţiuni speciale de a înlesni trimisului nostru (care avea să fie ales de comitetul revoluţionar chiar în persoana lui Ion Ghica, n. n.) relaţiunile cu Poarta »7. Ulterior, pe durata revoluţiei române, dr. Mandl a funcţionat ca un fel de « ambasador » oficios al Bucureştiului la Paris, în aşteptarea trimiterii de către Bucureşti a unui agent oficial abilitat…
Revoluţia valahă urma, deci, să se declanşeze în mai multe centre, în acelaşi timp, în special în saline şi în mine unde existau nuclee de muncitori. Totuşi, schimbările organizatorice şi aşteptarea « semnalului » de la Lamartine, prin dr. Mandl, au făcut ca insurecţia să izbucnească numai la 9 iunie la Islaz, o mică localitate, aflată la vărsarea Oltului în Dunăre, unde, chiar sub conducerea maiorului Christian Tell, ce, am văzut, comanda paza pe Dunăre de la Giurgiu, şi a unui amic al său, căpitanul Pleşoianu, se găsea o garnizoană devotată principiilor Revoluţiei. Iniţial, revoluţia română a îmbrăcat aspectul unui pronunciamento militar. Aceasta, cronologic, dar şi geografic, va marca ultima explozie revoluţionară în Europa (cele mai multe, la Paris, Viena, Praga, Budapesta, Veneţia, Milano etc., se produseseră în februarie-martie 1848).
În prezenţa şi a altor « conspiratori », veniţi la cazarma insurgentă (printre care Nicolae Bălcescu, autorul, potrivit lui Ion Ghica8 – la solicitarea comitetului revoluţionar ce se constituise –, al esenţei Proclamaţiei, cuprinsă în cele 22 de puncte, şi importantul prefect de Caracal, viitorul căpitan general Magheru, şeful militar al Revoluţiei), Ion Heliade Rădulescu, în calitate de cel mai vârstnic- chiar dacă nu şi cel mai autentic – dintre revoluţionari dar, mai ales, în virtutea prestigiului său de prim intelectual al ţării, dă citire Proclamaţiei, rămase, de atunci, în istorie ca Proclamaţia de la Islaz, în faţa unei mulţimi de ţărani aduşi de preotul Radu Şapcă de la Celei, satul din apropiere, el însuşi revoluţionar.
Heliade trimite o scurtă scrisoare- cu caractere latine ! – ce se păstrează în Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, către domnul George Bibescu în care îl anunţa, sec, că, dat fiind că guvernul acestuia era corupt, acel cabinet era demis, şi-i prezintă lista noului executiv. Se formează, deci, la Islaz, un guvern provizoriu care se îndreaptă spre Craiova, capitala Olteniei, cel mai mare oraş din apropiere, unde este dejucată o tentativă de înăbuşire a Revoluţiei.,
Dar, ca şi în Decembrie 1989, dacă mişcarea revoluţionară n-ar fi ajuns în Capitala ţării, Revoluţia ar fi rămas la stadiul de proiect, cel mult o rebeliune de provincie, repede înăbuşită... Nu a fost însă cazul. Cu toată supravegherea şi chiar persecuţiile la care erau supuşi revoluţionarii bucureşteni (C. A. Rosetti a fost arestat cu cîteva zile înainte de izbucnirea insurecţiei din Capitală – el se va evidenţia ca principalul organizator, casa sa fiind cartierul general al conspiratorilor ; cei patru fraţi Golescu, fiii marelui Dinicu, Nicolae, Ştefan, Alexandru şi Radu, plus vărul lor, Alexandru G. Golescu-Negru, zis şi Arăpilă, fiul gramaticianului Iordache, fratele lui Dinicu, şi prietenul de suflet al lui Bălcescu, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu etc.) şi cu toate manevrele prinţului George Bibescu (1842 – 1848), « lovitura » de la Bucureşti a reuşit ; aceasta graţie, mai ales, ajutorului dat de ofiţerii mini-armatei Principatului (recreată în 1830 de regimul regulamentar, la peste un secol de cînd fusese dizolvată de către otomani; armata număra numai şase tunuri, câteva mii de oameni, nici un general, doar doi colonei care, însă, mai târziu, s-au dovedit a fi contra-revoluţionari…).
La 11 iunie, după numai trei ore de mişcare, către ora 9 seara, prinţul, văzînd că a pierdut sprijinul militarilor, s-a resemnat să semneze Proclamaţia citită cu două zile înainte la Islaz, devenită, acum, baza pentru viitoarea Constituţie preconizată. Afişată şi distribuită prin Bucureşti, în forma, cam stîngaci tipărită de Heliade, în imprimeria sa de la Obor, populaţia, ieşită în masă în stradă, şi-o smulgea din mîini. Revoluţia a învins ! Cu semnătura lui Vodă, se părea că se merge către o monarhie constituţională. De fapt, va deveni o reproducere, la scară redusă, desigur, a revoluţiei din februarie de la Paris, şi chiar o sinteză a Revoluţiilor Europene. Bibescu, la sfatul consulului rus de la Bucureşti, va părăsi Bucureştiul pentru a dezavua mişcarea, în speranţa de a o delegitima şi, deci, de-a o face să cadă. Zadarnică mişcare. Revoluţia se va menţine şi, dimpotrivă, va fi realmente format, pe 14 iunie, noul guvern de tendinţă radicală numit, ca şi la Paris, Guvernul Provizoriu (în aşteptarea doritei normalităţi constituţionale).