In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Mică antologie poetică VR
VERSURI - COSMIN PERţA O nouă rubrică. Diavolul pe sticlă şi la teatru
Iniţierea acestei rubrici de poezie este o reacţie la lucrarea diavolului în domeniu. Nici mai mult, nici mai puţin. Am să ilustrez enormul enunţ prin două cazuri luate din viaţa palpabilă. Experienţa cititorului poate adăuga, sunt convins, altele şi mai şi. Dacă aveţi încrederea şi răbdarea să ni le semnalaţi, am să le reproduc – selectiv, succint – aici sau la miscellanea.
Recent, un actor din Cluj, destul de cunoscut ca să nu spun popular, vorbind la o emisiune televizată, se lamenta în văzul a milioane de oameni, duminica la vremea prânzului, că în România “nu mai avem poeţi, astăzi”. Chiar aşa susura Dorel Vişan. Brusc, în plină caniculă, m-au traversat fiori reci. Îmi muriseră vreo mie de confraţi, şi aflam intempestiv de la Dorel Vişan. Ce se scrie, nu e poezie, insista dumnealui. Criteriul de evaluare a neantului liric autohton ? “Dacă nu o pot eu recita, nu e”. Totul cu aerul acela hâtru-dezabuzat, de mare Artist lovit în meserie. Pe care naţia îl merită, treacă de la el – dar deliricii naţiei, ba! Naţia e sfântă, însă anumite părţi componente ale ei, precum poeţii, taman ca girafa din butadă, chiar dacă de domeniul evidenţei folclorice, nu există, gata, dăm pământ pe ei. Aşa că s-a pus Dorel Vişan să scrie de manu propria poeme. Şi nu orice poeme: psalmi! Pentru a umple – se înţelege –, cu sudoarea harului personal, un gol istoric în materie de vers. Gol ce se întinde, suntem asiguraţi, nu chiar după Bacovia ci niţel mai dincoace, “după Nichita Stănescu”. Fireşte, ca să etaleze impresionanta sa competenţă în materie, invitatul emisiunii nu ezită să pună pe masă referinţe “culturale”. Aşa, atribuie “unui mare poet spaniol” un poemaş, de altminteri celebru, de Carl Sandburg. E Carl Sandburg spaniol pe cât e Dorel Vişan suedez. Să trăieşti în Cluj, oraşul lui Ion Pop, Adrian Popescu şi Ion Mureşan, al Martei Petreu şi al Ruxandrei Cesereanu – lista poate continua cu toată şcoala Echinoxului – , şi să te vaieţi pe sticlă în Bucureşti, duminica pe după prânz, că în România “nu mai avem poeţi” – iată o ilustrare apoteotică a naţionalismului de la care se revendică atâţia, între care şi protagonistul perplexantei întâmplări mediatice. Cum să scrii psalmi – suflând în văzul lumii în goarna trufiei personale de se-ndoaie sticla teveului, şi nu dintr-un “duh zdrobit”, vorba Psalmistului –, iată o enigmă pe care poetul duminical de pe ecran a omis să ne-o dezlege. Probabil din raţiuni digestive: am spus că era pe la prânz, şi şi duminică!
Când vine vorba de psalmi, mă gândesc instantaneu la Cartea Psalmilor, a lui Paul Aretzu. Carte ce l-a fixat, în opinia se cunoaşte cât de avizată a lui Eugen Negrici, între poeţii religioşi importanţi ai literaturii române... Dar să vedeţi cum se vâră răul acela în tihna poetului, în liniştea şi slava lui. Suntem în iunie la Caracal, oraşul lui Paul (coincidenţă, prietenul meu împlinea atunci 60 de ani!), la o agapă “Virgil Carianopol”. În incinta recent inauguratului Teatru Naţional – o splendoare vieneză de secol 19 încă la început –, primarul şi alte notabilităţi, public puţin şi bun. Virgil Carianopol în sus, Virgil Carianopol în jos! – comentarii citite sau vorbite, aflux encomiastic la limită şi uneori dincolo de ea. Totuşi, în limitele politicoasei (in)decenţe, să spun aşa. Până când, dintr-un speech însăilat dracul îşi scoate brusc colţii. „Virgil Carianopol rămâne cel mai mare poet care s-a născut în Caracal”, aud enunţul-sentinţă, gogomănia îndelung coaptă –, din gura cui? A domnului profesor X, coleg de cancelarie, catedră şi Uniune a Scriitorilor cu – aţi ghicit –, poetul Cărţii Psalmilor.
Care dintre cele două forme de abuzare publică, descrise mai sus, este mai sulfuros-demonică, rămâne la aprecierea cititorului. Ambele, şi încă altele, pe fondul deficitarei circulaţii şi receptări a cărţii, de care ne plângem cu toţii, au motivat iniţierea rubricii de faţă, ca punct-fix în mareea poeziei de la noi –, fie că vorbim de autori în viaţă sau deja luaţi de val şi trecuţi dincolo.
Deschidem mica antologie cu tânărul Cosmin Perţa, maramureşean, echinoxist, un poet augural. Îl recomandă, din cele patru volume publicate, rafinamentul cu măsură, viril, suflul intact, puternic şi liber, withmanian, al discursului, dar şi – lucru rarissim orice s-ar spune –, seninătatea-puritatea-integritatea morală a fiinţei poetului dintotdeauna, care evident în el este. Mai departe, depinde cine îl va recita. Îi urez să încapă pe mâinile lui Marcel Iureş. Şi să nu ajungă în viaţa lui coleg cu profesorul X din oraşul Y.
Marian DRĂGHICI
COSMIN PERŢA
Seară cu vin pe balcon
Noaptea începe acum.
Tu, dragostea mea, porţi paşii mărunţi
prin camera goală.
De trei zile, pielea uscată îşi scutură porii.
(Un câmp de flori şi măsline
în mintea bătrânului chior.
Paşii mărunţi mângâie iarba,
paşii mărunţi şi exacţi)
Cunoaştem spaima de-aproape;
sângele ei ne umple gâtlejul şi pieptul.
Şi dintr-o dată,
în camera goală,
piticul de iarbă
se leagănă simplu, curat.
Scrisoare către mama
I
Mama mea are aripi,
aripi lungi şi lăţoase, de vultur pleşuv.
Doar uneori şi le mai scoate la soare.
Atunci îşi scoate şi pernele din copilărie,
perne cu puf şi praf de peste 50 de ani,
şi mama, în clipele astea puţine,
îşi aminteşte.
Amintirile mamei
sunt ca lipitoarea de apă dulce,
ţi se sudează de piele
şi-ncep să sugă din tine
tot răul ce l-ai avut vreodată.
O pajişte neagră pe care o ştiu de demult,
mama în mijlocul ei mirosind flori la 18 ani
cu o figură blândă şi devotată.
Şi ce să-i spui mamei de fapt, ce să-i spui?
Mama are o pereche de aripi lungi de un cot,
pufoase ca norii, şi doar rareori
îşi scoate capul din aripi
şi-atunci privirea ei este crâncenă
şi vorba tăioasă, numai cuvintele,
dragele de ele, sunt mângâietoare şi moi.
Dar numai gestul acela
când mama îşi scoate capul din aripi
şi e-n-deajuns ca să ştii
că ai făcut ceva rău, că o doare.
Mama suferă tot timpul, oricum,
iar gestul acela e suficient ca să ştii
că acum mama îşi aminteşte.
Amintirile mamei sunt clare şi vechi,
clare şi vechi cum e şi suferinţa pe care o poartă
şi fiecare amintire este o greşeală
sau poate ceva neterminat,
cum ar fi bunăoară o pânză,
dar ea nu va recunoaşte asta nicicând
pentru că ştie că fiecare amintire
este legată de suferinţa ei veche şi moale
iar durerea, durerea este cu atât mai puternică
cu cât ea vede că eu nu am învăţat mai nimic,
iar asta pentru că sângele este chiar moartea.
Bocet
Eram eu şi cu Adi,
şi ne căzneam să trecem prin apa aceea,
era noapte îndeajuns
pentru doi tineri
băuserăm chiar îndeajuns,
aproape un litru de ţuică
şi-acum ne căzneam care să intre în apă.
Apa nu era nicidecum caldă,
era toamnă târzie şi la noi dăduse deja prima zăpadă,
eu şi cu Adi eram în blugi şi tricouri
şi stăteam la marginea apei
şi mai mult o auzeam decât o vedeam, din cauza nopţii,
şi după ce ne-am povârnit până acolo
şi eram deja plini de nămol, stăteam aşa
şi ne uitam unul la altul
şi ne făceam curaj, doar nu era mult.
Eu şi cu Adi, noi care stăteam cu oile târziu
şi vorbeam de fete
şi bătăuşi, noi care iarna ne duceam pe deal
şi ne dădeam cu sania
pe povârnişuri, printre copaci,
stăteam şi ne gândeam care să intre primul în apă.
El era un tânăr frumos, arcuit,
cu muşchi bine conturaţi şi bronzat,
eu eram mai masiv, fără formele lui,
dar eram mai puternic,
şi mai exaltat.
Noi umblaserăm nopţi întregi împreună,
din casă în casă,
la peţit şi băut, la bătăi, sau uneori
numai de dragul de-a ne plimba noaptea
prin întuneric şi iarnă
sau prin pădure,
să simţim strângerea aceea puternică din spinare
care ne făcea să avem ce povesti a doua zi.
Şi acum, stăteam unul lângă altul, apa era rece, ştiam
şi colţuri de gheaţă se puteau ghici prin întuneric.
Am pus primul picior şi apa a urcat până la coapsă
şi el a venit după mine
şi am trecut şi-am urcat,
în faţă era noaptea şi câteva luminiţe
şi noi eram tot mai înfriguraţi,
dar nu mai era mult,
eram deja aproape
şi-apoi, noi niciodată n-am avut nimic de pierdut.
Jelanie
Am coborât din nord şi am adus odată cu mine
grajdul bunicilor mei în care cinci vaci,
trei tauri şi patru junici sălăşluiau iarnă de iarnă
aşteptând primăvara cu aceeaşi înfrigurare ca noi
în căsuţa lipită de grajd
în care stăteam doar eu cu bunicul şi cu bunica
într-un spaţiu strâmt potrivit nevoilor noastre.
Bunicul meu a trăit cu mult înainte
să apuc să-i mulţumesc,
bunica mea mai trăieşte şi azi, în aceeaşi singurătate,
doar eu, doar eu
mă mai clatin pe străzi ca o vietate în plină forţă
în oraşul acesta pe care refuz să-1 cunosc
şi obiceiurile oamenilor îmi par lungi
şi o puternică neplăcere mi se întrezăreşte
pe faţă.
Cântec pentru Adrian
Prietenul meu stă singur.
Singur şi fix în mijlocul pieţei Mărăşti.
Sunt 30 de paşi între mine şi el, prietenul meu bun şi iubit.
Şi verdeaţa îmi acoperă ochii.
Verdeaţa tare, zemoasă.
Prietenul meu drag,
cu care am crescut şi am plâns.
Cu care jucam fotbal şi poker,
cu care beam noaptea ţuică pe-ascuns
şi-o pândeam pe Danuzia cum se-mbăiază
cocoţaţi pe lăzi în colejnă.
Prietenul meu binecuvântat
cu care mergeam după hribe
şi ne-mbătam şi ne tăvăleam uzi
alunecând pe pietre în gârlă,
pe mormântul moşului Chifor
proaspăt acoperit de narcise.
El, cu care râdeam la pac-pac
prin iarba înaltă cât gardul
e la doar 30 de paşi.
Stă singur şi fix în piaţa Mărăşti.
În dreapta are o sticlă de pepsi,
în stânga un pachet de pall mall.
Nici urmă de zâmbet sau de suspin.
Nici o tresărire în ochi,
doar o tristeţe inertă, ca un bagaj,
ca o bucată de carne.
Nimic nu-mi vine în minte,
nici urmă de vorbă sau de curaj.
Doar pe mantaua de ploaie mi se prelinge un strop albicios
şi rămân spânzurat la numai 30 de paşi.
Cântec pentru Călin Angelescu
Azi e ziua în care împlinesc 24 de ani.
un lucru e cert, la 24, viaţa-i mai scurtă.
Şi gura ta zice „cârlibaba” şi eu ştiu,
ştiu mai bine decît oricare altul, la cârlibaba s-a născut un om
şi tot la cârlibaba e înmormântat de pe-acum.
Eu ştiu, eu ştiu bine, era un om cu piele măslinie,
cu spatele alungit ca o raniţă de soldat,
era un bărbat
şi ştiu, ştiu pe bune, că tot la cârlibaba e-nmormântat.
L-am cunoscut când aveam 18 ani şi ne-am îmbătat,
ne-am cunoscut şi am urlat unul la altul cu spurcare în gură,
cu ură, cu măselele strepezite de venin şi de zgură.
Dar apoi am cîntat împreună, am povestit, ne-am îmbătat.
Apoi am mers cu maşina prin locuri pustii şi-am ascultat muzică
veche
şi ne-am promis c-o să tragem la socoteală odată şi-odată viaţa asta de
om împăiat.
Mâinile mele erau lungi tare atunci şi degetele mi se lungeau tot mai
mult,
puteam sta să ne uităm la o bucată de mînă de-a mea ore în şir
şi nu se mai termina.
Şi iată, am 24 de ani,
foamea ta stă aproape de tine, cazi în genunchi ca un joc pe asfalt
şi iată, am 24 de ani, tu zici „linişte” şi apoi „cârlibaba”
când eu ştiu foarte bine că la cârlibaba a trăit nu departe vreme un om
şi că tot acolo e-nmormântat.
Bocet
Lungi cârduri de raţe se tot perindă la orizont
şi liniştea aceasta făr’ de scăpare.
Viaţa a fost lină la început, într-un mic sat de munte, lângă Ucraina,
acolo unde petrolului i se spune uraniu
şi gazului lemn, unde ceaţa se-ntinde cât vezi cu ochii
ca o binecuvântare pentru ceea ce-ar putea fi,
acolo unde se bea de dimineaţă până seara,
şi când nu mai ai ce mânca eşti nevoit să tot bei.
Am fost un copil nu prea cuminte,
am fost un copil răzgâiat care credea în minuni
deşi acolo minuni nu erau totuşi la orişce pas.
Mama a zăbovit mult în mintea mea deşi ea plecase încă de când m-a
născut,
tata era o poveste cu înstrăinaţi,
cu fragi şi ciuperci sălbatice, cu ierburi de sticlă,
pe care o spuneam rareori şi numai pentru a mă încuraja,
în rest lumea ce era delicioasă,
deşi cu adevărat eu lumea nu am iubit-o cum trebuia.
Am avut şi bunici şi mi-a fost bine cât au mai fost,
apoi, dintr-o dată, o apă mare, neagră ca un tăciune,
spurcată ca o scârnă, a acoperit totul
şi m-a luat odată cu ea. Ca un coşmar mâinile mele, ca un coşmar
carnea mea.
Am început să mă rog, să mă zbat, să strig şi să plâng
şi-am ieşit şi de-acolo, dintre nămoluri, lung cât o vâslă,
mult mai lung decât am intrat,
şi m-am mirat că odată cu anii în jur nimic nu era.
(În copilărie treceam prin largi coridoare de iarbă şi soarele dimineţii mi se arăta ca un pitic furişat în crengile unui măr. Era un miros puternic ce mi-l amintesc în anumite momente dar nu l-aş putea asemăna cu nimic. Soare, vară şi ploaie, iarba creşte enorm în astfel de timpuri, dar nimeni a-şi mai aminti n-ar putea.)
Am făcut şcoală, un fel de şcoală aş spune,
viaţa mea era împărţită între birt, oameni şi cărţi
într-un mod atât de egal încât acum, răscolindu-mi memoria,
nu aş putea spune cu exactitate dacă a fost aievea sau ba.
Un soi de tărăgănare, un soi de moleşeală ce te cuprinde şi nu-ţi mai
dă drumul,
ce te cuprinde şi te înfăşoară şi se strânge pe zi ce trece
până când nu mai ai de unde fugi:
lumea-i o burtă prea plină care revarsă fiere şi splină.
Oameni, cărţi şi alcool, în porţii egale,
împărţite cu precizie de pe o zi pe alta, atât cât să ajungă pe loc,
nimic pentru mâine, nimic pentru mine. Atât.
(M-am trezit într-o dimineaţă asudat şi plin de duhoare. Corpul meu părea cel al unui schingiuit din plăcere, se legăna singur de colo până colo, bea o cană de apă, se întorcea înapoi. În tavan, un om mic cât o viespe citea Evanghelia lui Marcu. O apă mare s-a deschis atunci din gura şi din inima mea şi s-a revărsat pe podea.)
Apoi m-am îndepărtat de toate acestea.
„Repetiţia e figura de stil a omului mort”,
deci iată, deci iată:
peste pieptul meu un cal mort,
peste pieptul meu sudoarea mea ca o încrengătură de iederă.
(Un tren se opreşte în staţie şi se deschide o uşă. În uşă stau eu, fumez, beau bere şi râd. Un om încearcă să-şi scoată capul pe lângă mine, prin uşă, îi dau brânci şi îl împing înapoi, asta e staţia mea, zic, ăştia sunt prietenii mei. Cobor şi-mi întind mâinile ca o spânzurătoare, cobor şi vreau să te prind, omul se zvârcoleşte pe jos cuprins de durere, îmi pare rău şi mă întorc îngrijorat. Trei femei se uită la tine pe geam aşa cum mă uitam şi eu înainte la tine, în spate noaptea se scurge peste un bec conic uzat. Un om cât o viespe mi se strecoară afară din carne, dă din braţe ca un apucat, se chinuie cum ştie mai bine, se agaţă de pântec, de haine, de barbă, de gât, mi se urcă pe umăr şi citeşte din Evanghelia lui Luca. În depărtare, un fluierat.)
Liniştea asta ca o viţă de vie crescută din lac.
(Dinspre azimut mari vapoare încărcate cu benzen şi absint se apropie de porturile noastre. Marinarii caută tabac prin buzunare şi scuipă pesmet. Dinspre azimut mari vapoare cară spre noi cargouri nemaivăzute de basmac şi benzen.)
Viaţa mea numără douăzeci şi cinci de ani şi jumătate,
am văzut mult din ce era de văzut şi ce-a mai rămas nu are mult sens,
câteva lişiţe se apropie de mal zgribulite
şi-n penele lor, iată, un dezmăţ de culoare.
(În Shangrala există o casă, pereţii ei sunt de smirnă, porfir şi tămâie, acolo, în întuneric ai mereu senzaţia că mai e cineva, dar nu e aşa, pe caldarâm stă un om cu gura plină de flăcări, gingiile de mic nu îi mai sunt folositoare, zbârcite şi arse ca după un lung război cască găuri adânci înecăcioase, cât să te pierzi şi să plângi, numai ochii, bieţii de ei, mai sclipesc uneori lăsând să se vadă translucide mucegaiuri crescând în orbite. Un om mic, cât o unghie, iese din mine ca un păianjen meticulos şi locuieşte ochii cei goi, un om mic, cât nu l-ai vedea, citeşte din Evanghelia lui Pavel şi e o mare linişte în clipele astea în Shangrala.)
Jelanie
Jeleşte, îmi spune ea, şi eu am jelit.
Ea merge pe drumul de piatră alb şi sărăcăcios.
Eu merg puţin mai înaintea ei, cu doi paşi.
În jur e câmpie, câmpie uscată şi soarele sus pe cer.
Picioarele le târşim, pietrele se aud la fiece pas.
Jeleşte, jeleşte, şi braţele i s-au lungit către cer ca nişte oase.
Eu merg pe drumul de piatră crăpat şi fărâmicios.
Ea îşi târăşte picioarele la doi paşi în urma mea.
Afară-i un soare puternic ce ne usucă.
În jur, câmpia ce pare a nu se mai termina.
Jeleşte, şi pântecul i s-a umflat pentru jelanie ca pânza unei corăbii.
Ea merge pe drumul de piatră, zgrunţuros şi arid.
Eu sunt aproape, la doi paşi în faţă.
Soarele trece prin haine şi piele şi ne topeşte.
În jur e numai câmpia şi ştim că nu se va termina.
