In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Debut
SUFLEORUL - DRAGOş GHIţULETE Dragoş Ghiţulete este în viaţa sa de zi cu zi ziarist şi în viaţa sa secretă scriitor. Ceva din luciditatea cu care descifrează lumea la RFI se regăseşte în proza sa scrisă cu mult acid şi cu o siguranţă remarcabilă. El reuşeşte de fapt să urce pe versantul cel mai dificil al meseriei de scriitor pentru că reuşeşte să povestească. Are un dar al naraţiunii şi o privire interesantă asupra unor subiecte cu conotaţie istorică. El face de altfel parte din acea generaţie care a fost puţin marcată de comunism, dar suficient pentru a-l păstra în memorie şi a încerca acum să descifreze mecanismele schizofrenizării fiinţei umane prin ideologie şi printr-o anumită practică istorică revoluţionară. Privirea sa asupra acelei epoci este proaspătă, interesantă, strict literară şi fără nici o umbră de răfuială personală cu trecutul. De unde valoarea acestei proze la care se adaugă ritmul său cinematografic. Dragoş Ghiţulete merită un debut, restul depinde de multe date subiective şi obiective, printre altele şi de capacitatea sa de a sta lipit de masa de scris. Pentru că, aşa cum spunea Marin Preda, primul lucru de care are nevoie un prozator este o bună structură osoasă, ca să poată rezista timp de ore şi ore în faţa paginii albe...
Matei Vişniec
Puteai să aştepţi pînă după premieră. Înţeleg că n-ai mai putut, că te-a mîncat, dar ştii şi tu că la astfel de spectacole vin şi mistreţii. Şi după îşi scot colţii. Şi iar ne trezim c-o scot din repertoriul teatrului. Şi dă-o încolo de treabă, băi Fleo, iar miroşi a alcool. Eu înţeleg că ştii pe de rost toate replicile, că nu ţi-e uşor să stai acolo în cuşca aia de sub scenă, dar iar intri în gura ăstora. Abia ce le dai motiv să se ia de tine.
– Da, maestre, ştiu.
– Nu mă mai lua cu maestre, băi Fleo. Dă-o în pizda măsii de treabă. Eşti la fel de bun ca noi toţi. Poate or să vină şi vremuri mai bune şi o să poţi să urci pe scenă.
– Ca de obicei, Potze?
– Ca de obicei, mama măsii de treabă. Da’ şi cu o cafea de data asta, că mă doare capu’. Poşirca dracului, cred că iar a pus fătuca aia apă şi zahăr în ea.
Mă cheamă Fleo. De fapt nu mă cheamă aşa. Dar cam toată lumea îmi zice Fleo. Cu excepţia cîtorva. Fleo vine de la sufleor. Atît am reuşit. Poate că sînt mai bun decît mulţi care urcă pe scenă. Plîng cîteodată, îmi muşc degetele cînd îi văd pe unii cît de incompetenţi sînt. Şi se dau mari vedete. Dar s-au pus bine cu conducerea de partid. Mai ales cînd îi văd cum îmi strigă ajutor din priviri că au uitat replicile. Ştiţi, actorii au mai multe tehnici prin care cer ajutor: întorc privirea către mine în vreme ce ar trebui să privească în altă parte, pocnesc din degete, strigă fără să se uite la mine, fac o pauză înaintea cuvîntului pierdut sau îşi îngroaşă vocea, făcînd să pară că sînt răciţi sau răguşiţi.
Sîntem în toamna anului 1989 şi la teatrul M se pune în scenă, după mari presiuni făcute de maestrul Potze, susţinut ce e drept şi de cadrul de partid care supraveghează echipa, chiar nu ştiu cum l-o fi păcălit, se pune în scenă Sinucigaşul lui Erdmann. Şi în seara asta tocmai a avut loc avanpremiera. Maestrul Potze, eu îi spun aşa, că el îl joacă pe Poţekalnikov, personajul principal, a fost sublim. Eu cred că ştia prea bine ce face atunci cînd şi-a dres glasul şi a făcut pauza. Era urcat pe scaun şi vorbea la telefon. Cu Kremlinul trebuia să ceară, dar eu i-am şoptit cabinetul 1. El a spus cabinetul 1 şi de-aici nebunia. S-a făcut linişte în sală, el dădea înainte că l-a citit pe Marx dar că nu i-a plăcut, că vrea cu cel mai mare de la cabinetul 1, se termină scena şi cred că vreo 2 minute sala a fost în delir. L-au aplaudat în picioare. Eu jubilam în cuşca mea. Din poziţia în care stau nu pot să-l văd pe Crăciun, ăsta e omul partidului. Dar mi-a spus Potze că a tras cu ochiul, şi l-a văzut că îşi scosese o foaie de hîrtie şi tot scria. Trebuie să-l suportăm iar în seara asta la cîrciumă. Să ne dăm mieluşei, să-l linguşim ca să nu dea raportul. Are o slăbiciune pentru Potze, iar Potze pentru mine, că altfel nu făceam eu mulţi purici în teatrul ăsta.
Trag cu ochiul la Potze care merge cu pasul ăla al lui de uriaş. E un octombrie cald, o seară plăcută, dar noi tot grăbiţi ne îndreptăm spre loc. O speluncă de fapt, dar fata care serveşte e minunată, chiar dacă mai pune apă în vin iar pereţii se fac de multe ori că n-au urechi.
– Of, tot jegoasă e faţa asta de masă. Angel radios, nu mai schimbaţi şi voi decorul?
Potze e bine dispus. Roşu la faţă. De la vin. Ioana, angel radios adică, stă în braţele lui şi îşi plimbă degetele prin părul lui. Are părul destul de lung, amîndoi avem părul destul de lung, şi nu de puţine ori ne-am aruncat în explicaţii savante la miliţie. De multe ori au ajuns pînă la a-mi băga foarfeca în păr, de atîtea ori am reuşit să scap fără să mă tundă. E rolul de aşa natură, le spuneam, trebuie să am părul lung.
– Ioana, îi spun, mă exciţi dragă. Mai lasă-l şi lasă-mă să respir.
– Fleo, tărăganează cuvintele Potze, uiţi că partidu’ nu dă voie să te exciţi?
– Iar voi uitaţi că mai sînt şi alţi oameni la mese care vor să fie serviţi, aruncă Ioana vorbele peste umăr şi fuge spre bucătărie.
– Sînt mase la mese, Fleo. Mase. Uită-te la ei cum stau cu botu’ în halbele alea de bere. Nu vine dinspre ei nimic. Sînt stînci. Uite-l pe Crăciun. Fleo, stai dracului în banca ta, mă laşi pe mine să-i explic.
De masa noastră se apropie organu’. E aranjată putoarea. Costum, ras, tuns şi frezat. Miroase a parfum, destul de bun, nu ştiam că are gusturi aşa fine. Iar o fi călcat vreo fată pe la hotel. Ţăranu’ dracului, se duce la pont. Ştie cînd e de luat ceva. Le ameninţă că le dă pe mîna miliţiei, le fute şi le ia şi ce au prin geanta. A venit odată una după el aici. L-a urmărit. Era nervoasă rău. Îl tot înjura, ăsta cică s-o calmeze. I-a dat o palmă şi a băgat-o în spate. Se auzeau miorlăieli, ţipete. Asta tot înjura. “Fă, futu-ţi capu’ mă-tii, dacă te mai ţii după mine, gaia te ia. Or să-ţi putrezească oasele prin beciuri. Păi aşa ne fuse vorba? Ea nu şi nu, că hai, mă Crăciunel, că mi-ai promis că-mi dai viza aia. Am făcut tot pentru tine. El, gura fă, eram beat. M-ai ademenit. Hai, calm, calm. Rezolvăm pînă la urmă. Nu sînt io băieţelul tău? Cu plecatu’ ăsta al tău îmi dai peste cap nişte treburi. Ia
de-aici pînă una alta, medicamentele alea pentru mă-ta şi dispari. Te caut eu. Cred că se cam aprinsese prostu, că deh, frumoasă fata. O ardea cu nişte italieni şi ăsta îi ţinea spatele. Avea şi el de cîştigat, un parfum bun, nişte cartuşe de ţigări, sau chiar dolari. Dar şi ea. Se enervase jegosu’, cred, că asta i-a spus că vrea să plece din ţară. Şi îl tot urmărea, îl pisa la cap să-i facă rost de viza aia.
– Mi-aţi făcut-o, bă bulangiilor. Cît crezi, mă Potze, că mai pot să vă acopăr. Păi aşa ne fuse vorba? Io caut să vă ajut, să ajut arta, bă bulangiilor, că mi-ai împuiat capul cu “erdiman” ăsta al vostru.
– Nikolai Erdmann, zic.
– Tu taci, bă Fleo, tu să taci. Că am io şi cu tine o vorbă. E mai roşu la faţă decît Potze, se aşază la masă şi dă din cap atunci cînd Ioana îl întreabă “ca de obicei?”. Da’ fără, ştii.
– Da tovarăşe. Fără.
De fiecare dată îi tot spunea Ioanei că el vrea vin din ăla de care bea împăratu’, nu de care bea tot satu’. Citise ţăranu cînd era mic Gruia cel voinic şi încerca să impresioneze. M-am tot întrebat dacă ăsta avusese copilărie, şi dacă da, ce fel de copilărie? S-o fi jucat şi el cu beţele de maroco, cu maşinuţe? După cum se poartă, nu prea. Cred că avea steagu roşu la capul patului şi citea Marx. Măcar dacă l-ar fi înţeles, mi-a spus odată Potze, după ce l-am bîrfit şi am încercat să aflu de ce ne ţine, sau mai bine zis, de ce îl ţine pe el în braţe. E, o să afli, măi Fleo, la un moment dat o să afli. Las’ că-i bine aşa, sîntem şi noi puţin curve că altfel ne-ar scoate ăştia peri albi. Am juca numai Mazilu şi Baranga.
– De-acu înainte, zice Crăciun, Mazilu şi Baranga o să jucaţi bă. Dacă se află, io fac raport da’ n-o să spun tot în el, aţi belit-o.
– Hai sictir, vino să te pup. Potze îl ia de după gît şi îl sărută zgomotos. Las’ că ne-ai mai scăpat tu şi altă dată. O s-o faci şi acum. Întrebarea e cum.
– A fi sau a nu fi. Asta e întrebarea pe care tu n-o să ţi-o pui niciodată, Crăciunel. M-am scăpat şi Potze se îneacă cu vinul. Rîde sănătos iar Crăciun se face şi mai roşu la faţă.
– Hai sictir, bulangiule. Nu-i convenea că toată suflarea din cîrciumă aflase atunci cum îl alintă curvele. Dacă nu eram io, ţi-l luau pe Teo. Cît m-am luptat, mă, să nu-l trimită la casa de copii?
– Du-te dracului, ce-l bagi tu acum în discuţie pe Teo?
De fiecare dată cînd ne adunam, aşa decurgeau discuţiile la masă. Pînă se îmbăta Crăciun şi devenea şi el uman. Spunea bancuri, cînta. O ţineam aşa pînă dimineaţa.
Teo este nepotul meu. O bomboană de copil. Maică-sa, adică soră-mea, a fugit în Germania acum 6 ani şi nu mai vrea să ştie de el. Tatăl nu l-a văzut niciodată. Locuiesc cu el şi cu cealaltă soră, Simona. Ea îi e acum mamă. De fapt, îi şi spune mamă. E în clasa a doua, învaţă bine. E puţin complexat că vine dintr-o familie spartă. Îi e jenă atunci cînd îl întreabă colegii ce e mama, ce e tata. Un copil din flori, şi cu mama fugită din ţară, e ceva anormal în zilele astea ale noastre. De parcă ar fi ceva normal. Au vrut să-l ia la casa de copii, am făcut presiuni, m-au ajutat Potze şi Crăciun, aici trebuie să recunosc, dacă nu era Crăciun, Teo ajungea la orfelinat. Da’ dă-l în măsa de ţăran, n-o să-mi scoată ochii toată viaţa cu asta.
Acum, cînd îl văd beat şi cu ochii ăia lăcrămoşi, are şi ăsta ceva secrete, mai că-mi vine să-l iau în braţe. Şi cum debitează el tot felul de bancuri.
– O ştiţi p-aia cu radio Erevan? Aia mă, întreabă unu la radio Erevan dacă un popor moare dacă i se dă din ce în ce mai puţină mîncare. Şi răspund ăia: da, tovarăşe Ceauşescu, poate, da de ce nu încercaţi direct cu cianură. Hahaha.
În momentele astea nici n-ai bănui că ăsta e securist. Şi din ăla mare. Acu’ însă i-aş sparge capu’. Se dă cocoş pe lîngă Ioana care tot aduce carafe cu vin la masă. M-a întrebat o dată, bine, mă, ce dracu căutaţi cu ăsta la masă? Ce-l tot căraţi după voi?, că-mi vine să vomit cînd îl văd. Libidinosu’ dracului, se mai şi dă la mine. Numai eu ştiu de cîte ori mi-a pus mîna pe cur. Mi-e frică să-i zic ceva, că mă dă dracului afară.
Ioana, minunată femeie. Tunsă ca un paj, are o faţă frumoasă şi înconjurată de păr. Ochii verzi, iar atunci cînd îşi plimbă mîna prin păr, nici că ţi-ai dori mai mult decît s-o priveşti. Ne tatonăm de ceva vreme, dar n-am avut încă curajul să merg mai departe. Mi-e teamă.
– Măi Fleo, păi aşa ne fuse vorba? A rămas că Ioana e a mea, nu te mai uita după ea. M-am îndrăgostit.
– Tu, mă, Romeo, durul durilor. Ăla care taie şi spînzură? Degeaba îmi face semn Potze din cap să tac.
– Ce ştiţi voi, bă. E greu să stai în sistem. Că şi un denunţ anonim şi mă scoate pe linie moartă. Da’ eu nu renunţ.
– Şi dă-i şi luptă, a? Cu cine te lupţi, mă Crăciune? Că din cîte ştiu, nu prea ai adversar. Aici Potze a punctat. Ştie multe despre securistu’ ăsta.
– Păi mă lupt cu ăia care nu vă lasă pă voi să faceţi artă, mă. Care vine peste voi la repetiţii. Ce v-aţi face, mă, fără mine? Cum aţi fi scos cămaşa atunci cînd au găsit jurnalu’?
Chiar o ia de la paşopt. Acu’ vreo cîteva luni apare unu’ în teatru, Crăciun nu era în Bucureşti. Atunci am cunoscut pentru prima oară cu adevărat ce înseamnă să ai de-a face cu ăştia. Găsise femeia de serviciu în spatele scenei o borsetă plină cu hîrtii. Era un jurnal bătut la maşină. Neştiutoare sau poate montată bine, în loc să-i dea hîrtiile lui Potze, ea chemase miliţia. Investigaţie în toată regula, a cui e maşina de scris, cine a scris jurnalul. Era numai otravă acolo, aşa se exprimase ochi albaştri ăsta. M-au bănuit pe mine. M-au luat la secţie, m-au băgat într-un beci şi dă-i cu lampa în ochi.
Le-am zis calm că n-am maşină de scris, că nu ţin jurnal. E, aici în partea a doua minţeam. Ţin jurnal, dar am totul aici, în cap.
– Băi, element conspirativ, vroiai să trimiţi hîrtiile astea soră-tii, în Germania. La imperialişii ăia, mă? Să ne dea trădătorii ăia la Europa Liberă.
Două zile n-am putut să mă mişc din pat. M-au bătut cu cartonul. O metodă care nu lasă urme. Adică au pus nişte cartoane şi au început să dea. N-am avut urme, dar cînd mergeam să mă aşez pe veceu, urlam de durere. Cînd s-a intors, Crăciun a muşamalizat totul. A luat jurnalul la el, şi am aflat mai tîrziu, după decembrie ‘89, că l-a scos ţap ispăşitor pe un amarît care-i furase nevasta. Vorba vine nevasta, era o femeie cu care stătea, ei îşi permit să trăiască fără acte. Asta, sătulă de măgăriile lui, s-a aruncat în braţele primului venit care i-a zîmbit galeş. Lucra la o farmacie şi a impresionat-o olteanul prost, pentru Crăciun toţi antipaticii erau olteni proşti, cînd i-a povestit ce migrene avea el. Burghezu’ dracului, migrene, auzi. A ajuns ăsta dizident fără să vrea. După ce citise jurnaluă, îl luase deoparte pe Potze. Era negru de furie. Nu ştiu cît a înţeles din ce scria acolo, Potze mi-a spus că erau însemnări grele despre regim, totul documentat. Era criticat inclusiv el pentru articolele alea din Scînteia. Ăsta era compromisul lui Potze. Ca să se impună în teatru, mai scria din cînd în cînd materiale elogioase. E, recunosc, am recitat şi eu poezii patriotice. Şi nu numai cînd eram mic.
Mai săptămînile trecute m-a chemat învăţătoarea lui Teo la şcoală. Era revoltată. Mi-a arătat caietul băiatului. M-a pufnit rîsul cînd am văzut ce scrie acolo. Aşa, cu caligrafia lui de copilaş, scria că ‘’Ene are ulcer şi Leana are sifilis’’. De unde ştie copilul despre ulcer şi sifilis, mă întrebase învăţătoarea atunci. Aşa se vorbeste la noi acasă?
I-am explicat că e o greşeală, că băiatul o fi auzit pe la bloc sau pe stradă lucrurile alea. I-am arătat ce îl învăţ eu acasă. I-am recitat o poezie care începea cu “tovarăşa Elena Ceauşescu”. A rămas mască. S-a îndrăgostit atunci de mine, mi-a spus mai tîrziu, după ce am convins-o că relaţia noastră nu poate să dureze. M-a rugat, după o partidă de sex, foarte sălbatică tovarăşa învăţătoare, n-ai fi zis, să-i mai recit o dată poezia aia. Şi să-i mai aduc nişte vată dacă pot. Îi dusesem prima oară flori, şampanie şi nişte vată. Dăduse Crăciun la toată cîrciuma. Bucurie mare. Reuşise, prostu’ naibii, ce-i plăcea să se laude, reuşise s-o ducă în patul lui pe Olguţa, fata care se ocupă de costumele din teatru. E drept că am contribuit şi eu la această acuplare. Stăteam în cîrciumă într-o seară, se vorbeau vrute şi nevrute, cînd îl văd pe Crăciun că se pune lîngă mine şi mă întreabă cine e blonduţa aia din faţa mea.
– Ce-i, Crăciunel, ţi s-a făcut?
– Hai, bă Fleo, nu fi zdreanţă. Îmi place rău de ea.
– Ştii Shakespeare?, l-am întrebat încercînd să nu rîd.
– Hai, bă Fleo, de unde dracu să ştiu. Bă, aşa ne fuse vorba, că mă iei la mişto?
I-am zis atunci la ureche că o să mă bag sub masă cînd pleacă ea la veceu şi rezolvăm. Da să spună exact ce-i şoptesc eu de sub masă.
– “Toate zilele sînt nopţi pînă te văd, iar nopţile strălucesc ca zilele cînd te visez.”
– Nu acum, idiotule. Mă chinuiam să stau cît mai departe de Olguţa şi să fiu aproape de Crăciun ca să mă audă. Le vedeam picioarele, Olguţei îi vedeam chiar şi chiloţii. Îi urmăream cum se mişcă pe scaun, păreau că stau tot timpul în poziţii incomode. Numai lui Potze, care stătea în capul mesei, nu-i vedeam picioarele. De ce? Pentru că le avea pe masă.
Aud frînturi de discuţie între Crăciun şi Olguţa. Asta ştia ce-i cu el şi era prudentă. Nu scotea multe cuvinte. În schimb ăsta tot turuia.
– E cel mai mare. Shakespeare rămîne supremul:
Frumoasele fiinţe ne-or creşte bunăstarea,
Cînd n-o să moară fala întruchipării-n roze;
La fel ca desfrînatul, ar îmbrăca paloarea
Urmaşul său sensibil ce l-ar păstra în poze.
Încurcase poze cu roze dar în beţia aia nimeni nu mai era atent la nuanţe.
Se dezlănţuise, cred că îi plăcuse prostului cum sună, atunci cînd i-am şoptit “Noi cînd ne naştem plîngem că intrăm... pe această mare scenă de bufoni!
Olguţa tot bătea în retragere. Ba spunea că o doare capul, ba că e foarte deprimată. Crăciun îi dădea înainte:
“Înfrînge-ţi durerea, fii vesel de se poate, căci tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte”.
S-au dus pînă la urmă la el acasă. Dar nu că a impresionat-o talentul lui. I-a bătut obrazul şi Potze după, cînd a început să se laude. Dar ne-a prins bine tuturor. Ce s-a bucurat Simona cînd i-am dus acasă vată. Aveam şi gumă de mestecat pentru Teo iar cu ţigările rezolvasem pentru o săptămînă.
La începutul lui noiembrie, la cîteva zile după povestea cu cabinetul 1 de la teatru, am primit un telefon acasă. Tare supărat a fost Potze că după avanpremiera cu bucluc, au scos Sinucigaşul din lista de reprezentaţii.
N-au uitat nici de jurnalul ăla găsit în teatru şi nici de isprava mea. Chiar dacă pentru jurnal găsiseră ţap ispăşitor, au continuat să mă piseze la cap. Vroiau, şi aici ofiţerul de securitate care m-a chemat în biroul lui mi-a vorbit foarte frumos, să le spun ce se întîmplă prin teatru. Ce se mai vorbeşte, cine mai bîrfeşte.
– Adică să torn? Dar ce credeţi voi că sînt, Iuda? Eram sigur pe mine şi mai ales pe sprijinul lui Potze şi Crăciun. M-am albit la faţă cînd am aflat că nu mă mai pot bizui pe Crăciun. Sau cel puţin aşa mi-a aruncat securistul ăsta în faţă.
– Uită de Crăciun şi apoi vezi că sînt probleme la dosarul lui Teo. S-au făcut nişte controale şi se pare că o să meargă la o casă de copii.
– Îl cresc eu şi sora mea. Şi o facem bine. Întrebaţi-l şi pe Teo, e foarte mulţumit să stea cu noi.
– Aveţi probleme cu legea. Mai gîndiţi-vă, tovarăşe, putem fi toţi mulţumiţi. Şi apoi nu e mare lucru, semnaţi o hîrtie că sînteţi de acord cu ce vă cerem şi apoi, de două ori pe lună să spunem, ne întîlnim undeva în oraş şi îmi povestiţi, ştiu că o faceţi foarte frumos, ce se mai întîmplă în teatru.
Am ajuns acasă după întîlnirea aia cu un gust foarte amar în gură. Simona se juca cu Teo, m-a văzut în ce stare sînt şi a venit după mine în bucătărie. Nu se întîmplase de multe ori să vin acasă şi să nu mă alătur lor. Îl luam pe Teo în cîrcă, eu mă puneam pe jos şi el mă călărea. Era D’Artagnan cam tot timpul. Îi spuneam poveşti în poziţia aia. Ştia de la mine atît de multe poveşti încît, mi-a arătat Simona o dată un caiet pe care Teo îl ţinea sub pat, începuse el să scrie despre cavaleri şi domniţe.
– Are 8 ani, Fleo. Cred că poate sta şi el cu noi. Simona e convinsă că băiatul o să înţeleagă ce se întîmplă.
I-am zis că e foarte grav.
– Mai lasă-l puţin, îi spun. Încerc totuşi să o scot basma curată. Pe scurt, Simona, vor să semnez un angajament.
– Adică să te faci turnător?
– Exact. M-au ameninţat, poţi să bănuieşti, cu Teo. Că ni-l iau şi îl duc la orfelinat.
I-l descriu pe securistul care mă racolase. Mă uit prin bucătărie şi încerc să n-o privesc în faţă. Îmi pocneşte capul de nervi. Ciudat, mă simt vinovat că am fost pus în situaţia asta, să aleg. Trebuie să-i păcălesc. Nu vreau să cedez dar nici să mi-l ia pe Teo. M-au luat la întrebări la securitate.
– Unde-a fugit, mă, sora-ta. S-a dus să se facă curvă prin străinătăţuri? Aici nu-i mai ajungea?
Dobitocul ăla turbase. De parcă era vina mea că mama lui Teo rămăsese în Germania.
– Băi Potze, i-am zis maestrului la petrecerea pe care o făcea la el acasă, împlinea 40 de ani, mult mai trebuie să trag eu pe faza asta cu soră-mea.
– A păţit ceva Simona?, mă întreabă Potze cu gura plină. Erau numai bunătăţi pe masă. Le adusese Crăciun. Ştiu că mi-am îndesat la plecare un salam de Sibiu, nişte kaiser şi mai multe feluri de brînză într-o plasă. Ce mai înfuleca Teo, se săturase de parizeru’ ăla infect. Luasem şi nişte icre negre, dar n-au prins. La cîte conserve de peşte se mîncau la noi acasă, cred şi eu că şi Simona şi Teo au strîmbat din nas atunci cînd au văzut bubiţele alea negre. E din familia peştelui, nu vreau, a pus Teo punct încercărilor mele de a-l familiariza cu mîncarea asta de aristocraţi. Aristocraţi pe dracu’, dacă îl vezi pe Crăciun cum înfuleca la ele, de parcă era fasole bătută. Şi turna şampanie în el de ziceai că e bere. Îl prinsese pe unu din responsabilii de la “Doina”, ăla de lîngă statuia aviatorilor, cu vreo 300 de dolari la el. E, se dusese la pont, ăla că nu ştie cum au ajuns banii la el în buzunar. Oricum, de-atunci Crăciun tot apărea pe la petrecerile organizate de Potze, cu bunătăţi. Era responsabil cu aprovizionarea, şi aici trebuie să recunosc, se achita bine de sarcini.
– Nu de Simona e vorba, măi Potze, ci de mama lui Teo. Mă pregăteam cumva să-i spun de tentativa de racolare.
– Şi tu ai fi făcut la fel dacă ai fi avut ocazia. Era normal să plece din căcatul ăsta. Greşeşte cu Teo, că nu face nimic să-l ia acolo. Dar în rest, las-o baltă, băi Fleo, cînd ai asemenea ocazie n-o ratezi. În viaţă mai bine regreţi ce faci decît ce nu faci.
Şi Nutzi, mama lui Teo, nu cred că regreta. Se pare că îi e bine acolo. S-a măritat, Simona a reuşit să vorbească la telefon cu ea o dată. Că nu mai vine în ţară, că n-o mai interesează nimic de-aici. Că nu vrea să ştie nici de Teo, nu l-a dorit, a fost o greşeală, o întîmplare. A încercat să facă avort la vremea aia, dar n-a găsit pe nimeni dispus, iar de metode tradiţionale n-a vrut să audă. Ori doctor, ori nimic. Doctor de specialitate. Măi fată, i-am spus atunci, avortu’ e interzis, ştii bine. Faci naibii puşcărie, şi tu şi ăla care s-ar băga să te scape de sarcină. Ea nu şi nu, că nu vrea copilu’ da nici pe mîna unui măcelar nu se dă. Dacă l-aş fi cunoscut atunci pe Crăciun poate că aş fi vorbit cu el. Am făcut-o acum un an, cînd Simona a păţit la fel. Ce-o fi în capul fetelor ăstora nu ştiu. N-au avut noroc în dragoste. Nici una. Simona era pe aproape să se mărite cu Neluţu, ce le place să se strige între ei cu diminutive, dar ăsta era deja însurat. I-a spus cînd Simona l-a anunţat că e gravidă. Mi-a zis mie să mă duc să-l ard pe ţăran, să-l iau la bataie. Să-l împuşc, eventual, i-am zis. Gîscă proastă, aşa a făcut-o Neluţu. A ajutat-o Crăciun să facă avort. Şi i-am zis că Neluţu ăsta e poamă. Ar fi trebuit să ia aminte de la Nutzi. Că şi asta tot cu capu’ înainte s-a aruncat atunci cînd a rămas gravidă. Frumuşel, aranjat, avea Dacie. Albastră. Îi stătea bine în uniforma aia. Emil. Ce-l mai lăuda Nutzi. Că o să se mărite cu el, că or să reuşească să plece din ţară, că ăsta, zicea ea, are pile. Şi se cunoaşte cu toţi de pe la partid. Că or să facă rost de paşapoarte şi-or să plece din mizeria asta. A plecat, ce e drept, dar singură. La doi ani după ce l-a născut pe Teo. I-a sucit minţile, îşi luase atunci, după ce Emil i-a zis mucles, să nu te mai văd, îşi luase un angajament,
să-i fraierească pe toţi bărbaţii. Să le dea cu tifla cînd o fi cazul. Şi-a dat peste un fraier, lucra prin Ministerul de Externe, era ceva directoraş. I-a dansat Nutzi într-o seară la o petrecere pe masă şi ăsta a înnebunit. O luase razna, mă tot căuta la teatru să-mi spună că el are gînduri serioase şi că vrea s-o ia cu acte. Că nu-l interesează că are copil, o să-l crească şi o
să-l iubească ca şi cum ar fi al lui, că s-o conving eu să nu-l mai trateze aşa de sus. Îl făcea la psihic Nutzi de-ai fi zis că face ăsta atac de cord. Ba îl pupa şi-l drăgălea, ba îi spunea că o săptămâna n-are chef să-l vadă că e ocupată. Aveam atunci casa plină de bunătăţuri. Tudor, aşa-l chema pe amorez, venea tot timpul, cînd îl lăsa Nutzi să vină acasă la noi, cu o geantă plină cu de-ale gurii, numai minunăţii. Aducea şi cafea şi ţigări şi whisky. I-am zis o dată, cînd a adus mai multe pachete de unt, că uite, mă, o puneţi de-un tango la Bucureşti. Nu ştia Tudor de Marlon Brando şi Ultimul tango la Paris, dar a fost foarte interesat cînd i-am povestit filmul. Ni se luase de margarina aia de plastic cu marmeladă. Ce triere făcuse un coleg de facultate atunci cînd am văzut filmul cu Brando. Parcă urma să tipărim manifeste, aşa ne-am dus la ăsta acasă, avea video, tacso era şefu, unei măcelării, plin de bani. Îi plăcea mult de Nutzi, era colegă cu ea la facultate şi încerca s-o impresioneze. Aşa că n-a avut încotro şi
m-a chemat şi pe mine, Nutzi i-a spus că nu vine singură să vadă filmul. Nu mă înghiţea deloc colegul ăsta al ei, din arogant nu mă scotea, dar
m-a suportat toată seara cu stoicism. Nici măcar nu i-a ieşit ceva, că Nutzi i-a retezat-o scurt cînd ăsta a încercat mai mult. Păi cum, mă frati-mio, să mă mîngîie măcelaru’ ăsta pe mine. Tot timpul pute a carne prăjită, cred că ăştia în casă îşi pun şi în cur carne. Crede că mă duce în patul lui cu nişte cîrnaţi şi carne de viţel? Era nervoasă cînd povestea despre ce avansuri îi făcea. Venea la facultate şi scotea ostentativ senvişurile cu carne. Aveau un coleg, l-a şi bătut ăsta o dată, s-a enervat rău, venise băut la cursuri şi cînd l-a văzut că-şi scoate tacticos carnea din geantă, poponaru’ dracu’, vine cu geantă de gagici, aşa s-a exprimat şi l-a pocnit direct. Pleacă dracu’ cu fiţele astea, bă, vii la mine în faţă, stau în cămin şi mănînc parizer şi marmeladă şi apari tu cu căcaturile astea. Hai, toarnă, du-te dracu’ şi toarnă la şefu’ de an. Că mă piş pă tine şi pă tactu ăla măcelaru. Ce pula mea îţi trebuie ţie şcoală, mă? Că te face tactu măcelar şi-o să faci bani, şi-o să cumperi oameni cu carnea aia a ta. Ăsta se făcuse mic, îşi băgase senvişurile în geantă şi încercase să plece. Nervosu’, nu şi nu. L-a prins de haină şi l-a scuipat. Au sărit atunci gagicile care erau de faţă şi au încercat să-l calmeze. Că lasă-l, că nu ţi-a făcut nimic. Ăsta nu şi nu, băi voi ştiţi ce goarnă e carne ăsta. Că, şulfa dracului, suflă tot la şefu’ de an. V-a mîncat în cur să mergeţi la el acasă. Că are video, căcat, v-a monitorizat bă. Acu’ ştie şi pulă ăla de Victor cine şi ce preferinţe are. Victor, şefu’ de an. Fiu de securist, viitor securist cu ştaif. Un finuţ. Prima oară l-am pocnit cînd s-a dat la Simona. Eu în ultimu’ an, ca Nutzi, ea în primul de facultate. Libidonusu’ naibii, l-am auzit fără să vreau la un chef pe care l-a făcut să sărbătorească mă-sa mai ştie ce, el tot insista să sărbătorească c-a trecut în ultimul an şi se tot lăuda că pune gheara pe prospătura aia care venise cu Nutzi. Nu ştia că-i soră-sa şi nici că fratele cel mare, adică eu, veghează. A tras-o pe balcon, un apartament mare, frumos. Se tot lăuda cu muzica pe care o să ne-o pună, cu cărţile cu care o să ne dea pe spate, totu’ făcut să vadă care şi ce preferinţe are. I-a pus mîna pe cur, eram în dreptul balconului, şi îi tot spunea că poate s-o ajute că e mare şmecher în universitate şi că dacă vrea poate s-o ajute cu restanţe, note mari, că poate face rost de ţigări, cafea şi, de ce nu, whisky. Că ştie că are părinţi bolnavi, aici se încurcase idiotu’ sau încurcase fata cu alta, noi am rămas fără părinţi de mult. Nici măcar nu l-am avertizat,
i-am dat-o direct. A căzut cu capu’ în afara balconului şi a început să miaune, lasă-mă, îţi dau ce vrei. L-am flegmat între ochi, am luat-o pe Simona de mînă, am chemat-o pe Nutzi din priviri şi ne-am cărat în cîteva minute. Da, părinţii noştri s-au prăpădit cînd eram mici. Eu şi Nutzi eram la şcoală iar Simona abia se născuse. Ne-au crescut bunicii. Noroc cu ei, că ajungeam la orfelinat. Tata a murit la canal iar mama la puţin timp după el, de inimă rea. Nutzi a suferit cel mai tare. Prin liceu luase deja hotărîrea că o să plece din ţară. Nu ştia cum, eu îi tot spuneam că ne facem o barcă şi fugim pe Dunăre. L-oi fi auzit pe bunicu’ cum povestea despre mare şi vapoare şi îmi intrase în cap chestia cu apa. Din liceu rămăsese Nutzi cu oroarea asta de proaspăt îmbogăţit. Tare frumoasă fată. De-atunci făceau coadă la ea la clasă. Îi tot lua în rîs. Se dădeau pe lîngă ea încercînd s-o cucerească cu tot felul de cadouri. Ştiau că n-are părinţi, că mai stă cu doi fraţi şi cu bunicii, şi veneau la noi acasă cu tot felul de cadouri. Cel mai haios a fost unu, Marinache, mă-sa era directoarea spitalului de urgenţă iar tac-su secretar de partid, sau ceva în genul ăsta. A venit direct cu maşina de serviciu a lu’ tac-su, cu şoferu’, şi s-a pus pe descărcat în faţa blocului. Ieşiseră vecinii ca la urs. Ăsta tot dădea ordine şi bietul şofer împovărat de sacoşe se executa. A urcat în bloc, le-a pus în faţa uşii, a sunat şi a dat să fugă. Noi eram pe balcon. A ieşit bunicu’ atunci cu făcăleţu’ la el. L-a prins şi i-a zis că dacă mai calcă pe-acolo îl face şniţel. Şi să-şi ia dracului plocoanele de la uşă.
Mă uit la Potze cum tot soarbe din paharu’ ăla cu vin. Se vede că e mulţumit şi de mîncare şi de băutură. Se pricepe să facă petreceri.
– Tu crezi că îi e bine, mă, acolo, printre străinii ăia? îl întreb.
– Băi Fleo, ştim amîndoi că acolo măcar eşti liber să faci şi să spui ce crezi. Uită-te la noi, cît ne chinuim să ne facem meseria, şi la naiba, nu facem maşini şi tractoare. Trebuie să păcălim cenzura, eu să scriu căcaturile alea prin Scînteia, crezi că mi-e uşor? Apropo, ai putea şi tu din cînd în cînd să mai dai o limbă, ţi-ar fi mai uşor, şi nu s-ar mai lua toţi miliţienii de tine.
– Mi-e teamă că o să dau cu toată gura. M-au racolat, Potze. Mi-au zis să semnez o hîrtie, cum că dau pe goarnă ce se întîmplă în teatru, ce se mai discută. M-au ameninţat că mi-l iau pe Teo. Iar.
Potze rămîne cu paharu’ lîngă gură, se uită lung pe sub ochi la mine, dă paharu’ peste cap.
– Întrebarea nu era dacă, ci cînd. Pe toţi cred că ne-a luat la un moment dat cineva, a încercat adică să ne racoleze. Pe mine acu’ vreo 2 ani, i-am injurat şi am zis nu. Au încercat să mă ameninţe că mă dau afară, le-am zis, hai băieţi, daţi-i drumu’. N-au avut curaj. Aici m-au ajutat limbile alea de care ţie ţi-e silă, da, alea din ziar. Şi Crăciun desigur.
– Acu’ se pare că n-o să mă mai poată ajuta Crăciun. Aşa mi-au zis ăştia la securitate, să-mi iau gîndu’ că mă mai scoate Crăciun din căcat.
– Crăciun adică e de căcat, mă zdrenţelor? Se apropie de noi clătinîndu-se, îmi dă o palmă peste cap iar lui Potze îi bate obrazu cu degetul.
– Stai, mă, jos şi potoleşte-te. Potze are o faţă cît se poate de serioasă. Crăciun îşi trage un scaun lîngă noi şi se uită întrebător cînd la mine cînd la el. Sîntem la jumătatea lui noiembrie 1989.
– Uite, bă, care-i treaba, mă uit fix în ochii lui Crăciun. M-au racolat, mă ameninţă că mi-l iau pe Teo dacă nu semnez un angajament. Ştii ceva despre asta?
Crăciun îşi fereşte privirea, ia o sticlă de vin din care bea direct, nu-şi mai toarnă în pahar. Are cearcăne, e un bărbat bine el aşa, dar are faţa aia de şobolan. Are ceva în priviri, nici nu ştii dacă se uită la tine sau prin tine. Cred că te scrutează mai degrabă atunci cînd nu eşti atent, te urmăreşte cînd nu e în raza ta vizuală. I-a învăţat bine la şcoala aia. Eu dacă nu mă uit în ochii unui om atunci cînd vorbesc cu el, nu vorbesc mai bine.
– Nu ştiu nimic, băi Fleo. Pe cuvîntu’ meu. Ăştia încearcă să mă treacă pe linie moartă. Nu ştiu pe cine am supărat acolo sus. Pizda mă-sii, cred că mi-am făcut-o şi singur. M-am dus beat de vreo cîteva ori. A venit unu de la partid, şmecher mare, şi tot a încercat să mă testeze. Mi-a pus tot felul de întrebări, nici măcar nu vă interesează pe voi, dar m-a ameninţat, aşa, voalat, ce e drept, că trebuie să fiu mai vigilent.
Se ridică brusc de pe scaun şi se îndreaptă spre un grup de colegi din teatru care se pregătea să plece.
– Păi, aşa ne fuse vorba, mă, ce pula calului faceţi? N-am zis că bem pînă dimineaţă? Hai, dezbrăcarea că urmează piesa de rezistenţă. Două sticle de whisky. De la mama lor.
A reuşit imediat să-i facă să se răzgîndească. Am continuat să turnăm în noi pînă dimineaţă. Am încercat să mai vorbesc cu el despre problema mea, dar m-a evitat toată seara. Nici cu Potze n-am mai adus problema în discuţie.
Am semnat la începutul lui decembrie. Dar n-am dat nici o notă informativă. N-a mai fost nevoie. Dacă mai rezistam cîteva săptămîni, scăpam. Pe 16 decembrie, seara, m-am dus cu Potze la cîrciuma noastră. Vroiam să-i zic lui Potze că am semnat. Eram hotărît să-i spun şi Ioanei că mi-ar plăcea să ne vedem într-o zi, să ne plimbăm, să mergem la un restaurant numai noi doi.
– Băi Fleo, nu mai dau de Crăciun. Am vorbit ieri cu el, a trecut pe la mine pe-acasă, şi zicea că vine şi el în seara asta. Dar văd că nu-i aici. Ioana, ştii ceva de Crăciun?, o întreabă Potze atunci cînd fata se apropie de masa noastră cu o sticlă de vin şi două pahare. O să aflăm cîteva zile mai tîrziu că îl chemaseră la Timişoara.
– Nu, nu l-am văzut. Fleo, de la tine sînt florile alea? Sînt foarte frumoase. Mulţumesc.
M-am înroşit. Îi trimisesem nişte flori în urmă cu două zile, ştiam că a fost ziua ei, am încercat să nu-şi dea seama de unde sînt.
– Vă fac cinste eu cu sticla asta, zice Ioana. A fost ziua mea. Tare frumos îi stătea în uniforma aia de chelneriţă.
Iar eu mă simţeam pătat, parcă mi-ar fi intrat în haine tot căcatul din lume. Nici cu toată apa Dîmboviţei nu puteam să-l scot din mine. Dar mă hotărîsem, o să mint. O să mint cît pot de mult, îi păcălesc. Nu le spun adevărul în notele alea, nici să mă pici cu ceară.
Simona
“M-am înecat ca ţiganu’ la mal. N-o să pot trăi cu semnătura aia pe conştiinţă. Iartă-mă. Sper să înţelegi şi tu şi să înţeleagă şi Teo. Sper că acum o să trăiască într-o ţară liberă. Vă îmbrăţişez, Fleo.
PS. Băi, futu-i mama ei de treabă, Potze, nici să mori demn nu mai poţi. Spune-le ălora de la recuzită că sînt nişte incompetenţi. E stricat pistolu’ tău. Ăla cu care încercai tu să te sinucizi pe scenă. Ce distanţă e între pac şi ţac? Veşnicia, zici? Iar de tramvai mi-e frică. N-am io noroc să dea el peste mine fără să vreau. Noroc că m-am priceput să-l repar. Să nu se supere Crăciun pe mine că i-am furat un glonţ din încărcător. La nebunia asta de-acu’, nu cred că o să se bage de seamă. Să zică şi el că l-a tras într-un terorist. Trăsese el Crăciun mai multe gloanţe, dar nu în terorişti. Lasă mă, nu mai fi supărat, că o să ne găsim dincolo şi-o să putem juca ce teatru vrem noi. O să ne odihnim, şi-o să scriem noi doi cea mai tare piesă de teatru. Iar eu o să joc, n-o să mai stau în cuşca aia să vă suflu. Bine, nu ţie, că tu înţelegi arta, ci vitelor care uită replicile mai ceva ca Crăciun cînd se dă lovit după beţie că nu mai ţine minte ce prostii a spus. Să mă întrebe şi pe mine Ăl de sus dacă am suferit mult. Cetăţene Fleo, ai suferit mult? Oho, ce-o să-i mai spun. Cred că ar trebui, aşa am să-i spun, cred că ar trebui să ştii cît am suferit. Tu n-ai văzut ce iad ai lăsat acolo? Crezi că ameninţările alea cu cazanu’ cu smoală îşi aveau rostul? Tu nu vedeai, acum Potze, sper să stea să mă şi asculte, tu nu vedeai în ce cazan am stat noi 50 de ani? Ce vină am avut eu că Nutzi a plecat din ţară? Crezi că nu mi-ar fi plăcut şi mie să stau cu craniu’ ăla în mînă şi să mă întreb ce-i cu viaţa? Sau măcar acolo, să mă dau şi eu mare revoluţionar, om care trebuie ales de popor pentru binele poporului care va să zică. Nu, eu stăteam în cuşca aia şi mă chinuiam, îmi muşcam degetele, dar nu aveam voie să ies şi să joc. Că nu sînt un element bun. Sînt irascibil, înjur şi nu ştiu să ascult. Da, Potze, poate m-am şi complăcut în uşurătatea aia. Decît să mă bat pentru un rol am acceptat să suflu. Prima oară, că a două mi-a pus capac. Să suflu la securitate e prea mult pentru mine. Era mai simplu, nu mă vedea nimeni. M-a uns pe suflet maestru’ R, cînd a venit la televizor cu hîrtia aia igienică, că cică trebuie multă ca să ne ştergem la gură pentru cît căcat am mîncat. Mă Potze, tu în afară de poeziile alea stupide, ai mai mîncat şi alt căcat? Era aşa, retoric, că oricum n-o să aflu în viaţa asta. Las că te spovedeşti tu la mine dincolo. N-am putut, mă Potze, n-am putut să trăiesc cu gîndu’ ăsta. Papagal, aşa am fost. Dacă mai rezistam, dar n-am mai putut. Să-l iei tu pe Teo deoparte, că Simona e prea încărcată cred, să-l iei tu deoparte şi să-i spui că l-am iubit mult. Că dacă eu n-am avut copii, pe el l-am iubit ca pe copilu’ meu. Ţi-am zis că cele mai frumoase momente din viaţă le-am petrecut cu el, atunci cînd ne jucam, cînd puneam în scenă poveşti. Acolo puteam să fiu actor, regizor, tot. Şi el mă asculta şi făcea ce-i spuneam. N-am reuşit să-l conving că nu e bine să fie tot timpul D’Artagnan. Că poate să-şi aleagă să fie şi alt erou. Sau poate nu neapărat erou. El nu şi nu, că D’Artagnan e şi frumos şi viteaz. Eu am încercat să-i spun că vitejia ţi-o arăţi şi altfel decît cu sabia. Spune-i tu, Potze, că au fost oameni curajoşi care n-au scos sabia din teacă. Că au făcut mult bine şi cu cuvîntul doar. Ia-l tu şi învaţă-l ce n-am mai putut eu. Fereşte-l, Potze, de compromisuri. Ai grijă şi de Simona, dacă eu n-am putut. Mi-ai fost ca un frate mai mare. Ţin minte şi ce spuneai, că tu înaintea mea, ei bine ţi-am luat-o înainte”.
L-am găsit întins pe jos în sufragerie, o pată mare de sînge se întindea pe covor pînă aproape de bucătărie. Ţinea strîns în mîna stîngă, Fleo e stîngaci, pistolul. Am leşinat lîngă el. Mi-a luat minute bune cred pînă să-mi revin, m-am aplecat asupra lui şi i-am desfăcut haina. Clavicula era zdrobită. Mai văzusem la spital astfel de răni, am răsuflat uşurată că rana era departe de inimă. Fleo abia respira. N-aveam unde să sun, era puţin probabil ca în aceste zile ale revoluţiei să vină vreo maşină de salvare. Salvarea a venit de la Potze, l-am sunat acasă şi am avut noroc să dau de el. A venit repede cu o maşină, era cu un tip pe care nu-l cunosc, l-am băgat pe Fleo în ea şi fuga la spital. Noroc că Teo stă de cîteva zile la o prietenă, la Cheia. L-am trimis departe de agitaţia asta de aici.
– Ce-ai păţit, Simona, abia ai terminat tura. Ţi-am zis să mergi să te odihneşti că o să avem mult de lucru în zilele următoare. Iar răniţi? Of, nu se mai termină o dată cu nebunia asta?
Medicul de gardă, Ovidiu, are cearcăne, halatul plin de sînge. Pufăie într-una. Fumează enorm, i-am spus de multe ori să se lase. E vraişte în salonul în care am intrat împreună cu Potze. L-au adus pe Fleo pe o targă, Ovidiu s-a uitat la rană.
– E superficială. O să-i treacă. A avut noroc. Puţin mai jos şi-i găurea inima. Teroriştii naibii.
– E fratele meu, i-am zis. Şi nu a fost rănit la revoluţie, s-a împuşcat singur. E o poveste lungă. Noroc că e stîngaci. Probabil că e greu să te împuşti în inimă atunci cînd eşti stîngaci.
Am izbucnit în plîns. Oboseala şi toată povestea asta m-au dărîmat. Înainte să se ocupe de Fleo, Ovidiu mi-a făcut o injecţie cu calciu. A urmat o operaţie simplă, avea aşa mulţi răniţi Ovidiu încît ajunsese să extragă gloanţele cum face Fleo cu măslinele din salata boeuf. Le ia şi le aruncă la gunoi. Apoi dezinfectat, pansat şi altu’ la rînd. Acum Fleo stă întins pe un pat alături de un puşti de vreo 15 ani care fusese împuşcat în genunchi. Era speriat, nu ştia cum s-a întîmplat. Era cu tatăl lui şi trebuia să meargă din Drumul Taberei în Militari. Le-au oprit maşina nişte revoluţionari şi
i-au dat jos pentru percheziţie. Şi atunci a apărut un glonţ din senin. A spart parbrizul, glonţul a ricoşat în piciorul lui. Se uită acum la Fleo şi
mi-a fost greu să-i explic că fratele meu s-a împuşcat singur.
– A, din dragoste. Mai bine aşa, măcar a făcut-o pentru un ţel. Nu ca mine. Să fiu împuşcat din cer.
Mihăiţă, tînărul împuşcat, spre surprinderea mea, chiar îl compătimeşte. Tatăl lui se apropie de pat şi îi aduce o banană. Se uită stingher la mine şi îi spune că o să se întoarcă mai tîrziu să-l vadă.
– Ce credeţi, domnişoară doctor, mă întreabă Mihăiţă, o să ne fie mai bine? O să se termine?
Îmi plimb privirea de la el la Fleo, care încă nu s-a trezit. Oare ce-o să spună atunci cînd o să deschidă ochii? O să fie mai bine? O să se termine cu bine? Terorişti, Ceauşescu, România scapă de dictatură. Vom trăi şi vom fi liberi.
– Da, Mihăiţă, o să se termine cu bine. O să trăieşti într-o ţară liberă.
– O să scap de la şcoală, să nu mai fac limba rusă? Vreau şi eu engleză, franceză.
– Rusa e o limbă minunată. Cred că nu e puţin lucru să-i citeşti pe clasici în original.
Fleo e cel care vorbeşte acum. S-a trezit şi se uită mirat în jur. Îl vede pe Potze care stă cu capul în mîini pe un scaun. Se uită la mine, apoi la Mihăiţă care se strînge puţin ca să-i facă loc mai bine în pat.
– Ce s-a întîmplat? Mda, se pare că n-am reuşit.
