In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
UN BĂRBAT ŞI DOUĂ FEMEI - ELISABETA LăSCONI Critici şi cititori Există, în fiecare perioadă literară, cărţi elogiate de critică şi inaccesibile ori indiferente publicului şi cărţi iubite de cititori şi ignorate de critică. Canonul vizibil, înalt, academic, are drept pandant în canon nevăzut, al gustului comun. Primul se fixează în conştiinţă graţie ochiului care citeşte şi reţine cronica sau comentariul critic, al doilea, pluteşte în aer, de la gura care îl destăinuie la urechea dornică să capteze noutatea. Logica minţii şi logica inimii par să tuteleze cele două selecţii. Între cele două zone (selecţia critică severă şi gustul public generos) se situează autori şi opere care persistă în conştiinţa tuturor. Aşa cum se întâmplă cu doi scriitori din literaturi diferite, Ionel Teodoreanu şi Daphne du Maurier, cu două romane, Lorelei şi Rebecca, ce se epuizează cu fiecare nouă ediţie, în tiraje impresionante. Fiecare dintre ele este un caz de sociologie literară şi de psihologie a lecturii, dar împreună alcătuiesc o pereche foarte interesantă de ficţiuni construite pe un principiu al oglinzii. Autorii înşişi oferă subiect de reflecţie privind succesul şi riscurile sale. Ionel Teodoreanu a devenit autorul iubit de un public adolescentin şi feminin cu trilogia La Medeleni care l-a consacrat ca romancier, iar publicarea succesivă (1925-1927) a celor trei volume a creat un orizont de aşteptare care le-a transformat de la apariţie în ceea ce azi numim bestseller. Daphne du Maurier a debutat în 1931, Hanul Jamaica (1936) o impune, dar celebritatea o datorează romanului Rebecca (1938). Amândoi romancierii au tatonat continuu publicul, intuindu-i fantasmele, dornici parcă să le hrănească. În mod cert, au scris romane care să fie citite şi îndrăgite, şi, înainte de toate cumpărate. Îi satisfăcea câştigul, se mulţumeau oare doar cu beneficiul financiar, stârnind invidia confraţilor? În mod sigur nu, de vreme ce fiecare dintre ei caută alte formule, deşi o descoperiseră deja pe cea profitabilă. Şirul de romane – Turnul Milenei, 1929; Fata din Zlataust, 1931; Golia, 1933; Crăciunul de la Silvestri, 1934; Lorelei, 1935, Prăvale-Baba, 1939; Tudor Ceaur Alcaz, 1940-1943 – dovedeşte că Ionel Teodoreanu explorează cu tenacitate variate filoane, de la proza gotică la Bildungsroman. Daphne du Maurier a scris romane istorice (Generalul Regelui, Norocul lui Sir Julius), nuvele fantastice (Păsările, Copacul, Nu privi acum) şi roman fantastic (Casa de pe plajă). În cazul lui Ionel Teodoreanu, un singur roman se bucură de o anume recunoaştere din partea criticii, Lorelei, despre care scriu elogios Perpessicius (în cronica dedicată cărţii) şi Nicolae Ciobanu (în monografia dedicată scriitorului). Daphne du Maurier se menţine în atenţia publicului cu două romane interesante: Verişoara mea Rachel şi ţapul ispăşitor, construite în jurul unor arhetipuri: seducătoarea funestă şi dublul. Etichetele eau de rose, roman sentimental, scriere comercială ar trebui revăzute şi puse în discuţie, prin grila paradigmei actuale de valorizare. Trecerea timpului a clasicizat cumva cele două romane, Lorelei şi Rebecca, cel de-al doilea a beneficiat şi de ecranizarea unui Alfred Hitchcock, recentele ediţii populare (Lorelei, în colecţia “Eros” a Editurii Gramar, 2003, în “Biblioteca pentru toţi” de la Jurnalul Naţional şi Litera Internaţional, 2009, cu o prefaţă remarcabilă semnată de Paul Cernat; Rebecca reapare la RAO, în 2004, în aceeaşi traducere a lui Paul Marian) obligă la o revizitare. Oglindire şi ambivalenţă Paul Cernat observa că în Lorelei totul e dublu, de la registrul stilistic la cel simbolic şi de la intrigă la tipologia eroilor. Aceeaşi dublicare însă apare şi în Rebecca, de la cele două timpuri, prezentul şi trecutul ce-l invadează, la cele două spaţii, al conacului şi al naturii, de la semnele benefice şi malefice la figurile arhetipale. Axa de simetrie o reprezintă însă în ambele bărbatul şi destinul acestuia: scriitorul Catul Bogdan şi lordul de Winter, trăind două vieţi distincte şi două iubiri pentru două femei, care le pecetluiesc destinele. Celor două vieţi le corespund un şir de toposuri perechi. Primul este al locurilor, unul familiar şi altul străin monden: Catul Bogdan părăseşte Iaşul cu farmecul său desuet şi ajunge într-un oraş din sudul Moldovei şi port cosmopolit, Galaţi, unde o cunoaşte pe Luly, pe care o aduce apoi ca soţie în casa din Fundacul Vechi. Domnul de Winter călătoreşte după moartea soţiei în sudul Franţei şi la Monte Carlo o întâlneşte pe tânăra inocentă, care-l înduioşază, cu care se căsătoreşte înainte de a reveni la Manderley. Al doilea şir de toposuri este al timpului. Povestea din Lorelei respectă cronologia, dar cele şapte capitole relevă o fractură la mijloc: primele trei şi ultimele trei au ca titluri fragmentele ce compun pasaje lirice, singur al patrulea se numeşte “Prietenul Nathan”, care delimitează aventura iubirii şi cea a căsătoriilor. În Rebecca timpul curge invers, de la un prezent tot mai neliniştit spre un trecut ce iese la suprafaţa memoriei şi a conştiinţei. Al treilea şir îl formează perechile personajelor cu rol de protectori sau adjuvanţi: Nathan Sabbetai din Lorelei îl are drept corespundent în Rebecca pe Franck, angajat, prieten şi sfătuitor al domnului de Winter; celor două menajere care conduc casa stăpânilor, dadaia şi haziaica, le corespund, simetric, doamna Danvers, care i-a vegheat Rebeccăi existenţa şi îi perpetuează fiinţa după moarte ca prezenţă stranie, şi Beatrice, care a vegheat atentă drama din conac şi urmăreşte turnura lucrurilor din prezent. Ambivalenţa transpare în construcţia personajelor feminine, şi ele perechi: prima soţie şi succesoarea ei ce este privită ca uzurpatoare. Toate cele patru personaje feminine poartă măşti, natura lor profundă rămâne ascunsă pentru cei din jur. Nimeni nu o bănuieşte pe frumoasa Rebecca, amfitrioana de la Manderley cu stil şi gust desăvârşit, drept o creatură amorală şi diabolică, tot aşa prea puţini văd în a doua soţie o fiinţă profundă şi matură, sensibilă şi inteligentă, silită să se confrunte cu fantasmele care îi bântuie pe ceilalţi. Biografia Luciei Novleanu cunoaşte două faze, cea de Luly-boy şi doamna Luly, şi două identităţi: fata fermecătoare de care se îndrăgosteşte Catul Bogdan, necunoscuta cu talent literar care semnează Lorelei, fascinându-l cu lirismul ei epistolar. Abia după moartea ei, Catul Bogdan descoperă trucul folosit ca să-l deruteze, cerându-i prietenei ei Gabriela să transcrie scrisorile şi să le trimită din alt oraş. Gabriela însăşi, inteligentă şi mondenă, se dovedeşte mercantilă şi trădătoare, acceptă impostura, căutând să se conformeze unei măşti oferite prin pactul prieteniei. În ambele romane, un suprapersonaj pare să ordoneze şi să domine destinele tuturor: casa din Fundacul Vechi al Iaşului respiră încă un aer desuet, parfumul unui timp apus, haloul emanat de amintirea mamei pe care nu îl risipesc anii, Manderley cu splendoarea unui conac, cu misterul grădinii şi al plajei îşi păstrează intacte misterele. Casă şi conac sunt marile iubiri ale celor doi stăpâni, fiecare trece prin supliciul pierderii locului fericit, iar dispariţia echivalează în plan simbolic cu prefigurarea morţii fiecăruia. Scriituri şi personalităţi Scriitura şi tradiţia în care se înscrie deosebesc cele două romane. Ionel Teodoreanu şi-a menţinut stilul care a făcut farmecul trilogiei La Medeleni, dar combinat cu o naraţiune la persoana a III-a, se dovedeşte artificial şi pe alocuri fals, mai ales urmărind destinul unui scriitor şi cele două istorii întretăiate, ale iubirii şi ale creaţiei. Cred că discordanţa dintre un registru stilistic bogat metaforic şi un subiect altfel plin de nerv şi tensiune împiedică romanul să ţâşnească spre zona înaltă a ierarhiei romaneşti. S-a ratat aici unul dintre cele mai promiţătoare meditaţii despre scrisul masculin şi cel feminin. Daphne du Maurier alege naraţiunea la persoana întâi, confesiune asumată de cea de-a doua doamnă de Winter, prin care ţinteşte, abil, mai multe efecte: tânăra îşi destăinuie trăirea primei iubiri şi, ajunsă apoi, la Manderley absoarbe şi transmite impresii şi emoţii, descoperirile pe care le face treptat generează suspans; ca intrusă într-un loc magic pare să se confrunte cu interdicţii şi primejdii, parcurge un proces de maturizare care înseamnă înţelegerea complexităţii şi a ambiguităţii a tot ce o înconjoară. Dar subiectul subteran al confesiunii îl constituie pierderea inocenţei şi întâlnirea cu răul în forme voalate. Scriiturile diferite reflectă personalităţile celor doi scriitori, care din acest punct de vedere se situează într-un raport de perfectă simetrie. O anume feminizare a scriiturii cu risipa ei metaforică defineşte romanul lui Ionel Teodoreanu, o prospeţime ce prelungeşte farmecul adolescenţei îi dau unicitate şi-l salvează artistic. Mai ales că reuşeşte să capteze ecouri şi aluzii numeroase, pândite însă de mai multe pericole: emfază, preţiozitate, manierism. În ceea ce are mai frumos şi mai riscant, Lorelei semnalează multiple modele ale romanului românesc în perioada interbelică. Cât despre Daphne du Maurier, ea continuă o tradiţie deja instaurată în proza engleză, de la romanul gotic şi surorile Brönte. Germenii romanului ei se află în Jane Eyre şi în La răscruce de vânturi, asocieri s-au făcut şi cu romanul unei scriitoare braziliene, Carolina Nabuco, intitulat Succesoarea (publicat în 1934, cu posibilitatea de traducere în engleză, a suscitat chiar discuţii privind un plagiat) şi se mai pot face şi cu Sămânţa de rodie, o proză scurtă fantastică de Edith Wharton (scriitoarea americană s-a stins din viaţă în 1937, iar Rebecca a apărut în 1938). Şi dacă în cazul lui Ionel Teodoreanu un anume aer juvenil şi o sensibilitate vag feminină îi însoţeşte scrisul, Daphne du Maurier a provocat surpriza unor indicii de virilizare. În Memorii a explicat că tatăl ei şi-a dorit un băiat şi, în ciuda dragostei pe care i-a purtat-o fiicei sale, ea însăşi n-a încetat să se perceapă ca băiat. După moartea scriitoarei, au ieşit la lumină legături amoroase ori doar platonice întreţinute cu actriţa Gertrude Lawrence şi cu Ellen Doubleday, soţia editorului american. Corespondenţa încredinţată biografei ei oficiale conţine altă mărturie: recunoaşte că avea dublă personalitate: mamă şi soţie iubitoare, atentă faţă de convenţiile sociale şi totodată “amantul” a cărui energie pur masculină o disimula cu grijă în afara propriilor scrieri. Dacă în Rebecca recurge la un narator-personaj feminin, în Casa de pe ţărm şi Ţapul ispăşitor optează pentru un narator-personaj masculin. Şi totuşi, altceva îi apropie pe cei doi scriitori: mediul cultural care i-a modelat şi spiritul romantic, mai precis neogotic. Ionel Teodoreanu aparţine unei vechi familii ieşene, linia maternă semnalează vocaţia muzicii (mama era pianistă şi profesoară la Conservator, iar bunicul cunoscut muzicolog), cea paternă pe cea a avocaturii şi a gazetăriei. Fratele său Al. O. Teodoreanu a avut vocaţie literară şi a devenit prin biografie şi scris o legendă. Arborele genealogic al scriitoarei engleze este şi mai impresionant: bunicul, George du Maurier este caricaturist şi romancier de succes (Peter Ibbetson, Trilby), bun prieten cu Henry James; tatăl – actor celebru, o stră-străbunică pe linie maternă, Mary Ann, metresa unui descendent regal, sora ei Angela du Maurier este şi ea scriitoare, iar veri îi sunt fraţii Llewelyn şi Davies, care i-au servit lui James M. Barrie ca model pentru Peter Pan. Biografia îi înscrie pe Ionel Teodoreanu şi pe Daphne du Maurier în două dinastii bine conturate în cultura proprie, însă prin scris intră într-o unică mare familie de spirite, cea sedusă de romantism în versiunea lui sumbră. Evoluţia de astăzi a ficţiunii le accentuează intuiţia extraordinară: se scrie o specie de roman neogotic, din Marea Britanie până în Australia, via americană, care cucereşte marele public. Care public ştie el ce ştie, cu un instinct fără greş.
