|
| Cronici |
MĂ BÂNTUIE LOCUL - CHRISTIAN CRăCIUN
Tabloul literaturii noastre de după 1990 este mult mai vast decât îl arată încercările de panoramare critică de până acum. Este o chestiune importantă de metodologie analitică şi de sociologie a creaţiei şi a receptării. Dacă înainte de 1990 harta titlurilor publicate şi cu cea a titlurilor „inventariate” de critica literară se suprapuneau practic fără omisiuni (nu avem autori sau opere importante ignorate din această perioadă, lăsând la o parte intervenţia cenzurii), după revoluţie haosul editorial şi al distribuţiei a făcut ca nici cel mai scrupulos şi cel mai harnic dintre critici să nu aibă o imagine cât de cât completă a teritoriului de atac. Vizibilitatea critică a unui autor ţine de mulţi factori cuantificabili şi de unii imponderabili, ea a căpătat adesea un aer aleatoriu de ruletă rusească, avem deja cazuri cunoscute de cărţi care, apărute la edituri mici, au fost complet ignorate de presa literară excesiv de nombrilistă, pentru ca, odată cartea intrată în portofoliul unei mari edituri pentru o nouă ediţie, să stârnească valuri. Acesta este, după părerea mea, şi cazul Vioricăi Răduţă, autoare a peste zece cărţi de poezie, eseu, romane. Încet, încet numele ei începe să iasă la suprafaţă ca al unuia dintre scriitorii noştri cu cel mai elaborat limbaj. Problema ei principală (şi câţi vor fi fiind într-o situaţie similară?) este că nici tematic, nici stilistic, nici ca weltanschauung nu se încadrează în generaţia căreia îi aparţine cronologic, optzecismul, cu atât mai puţin în trendul ego-ficţional şi minimalist al ultimelor două decenii. Nu inginerie textuală, ironie auctorială, experimentalism cu orice preţ, intertext, viaţa făpturilor neînsemnate avem de găsit programatic în romanele Vioricăi Răduţă. Există, fireşte, doze diferite din toate acestea, dar nu ele primesc accentul principal. Autoarea vine mai degrabă dinspre sud-americani (magicul ca mod de funcţionare a unei comunităţi închise) şi Faulkner iar de la noi aş apropia-o de Ştefan Bănulescu. Dar aş face mai degrabă o trimitere spre valul noii cinematografii „mizerabiliste” româneşti de după 1990. Sunt multe asemănări tematice, stilistice, de „mişcare a camerei interioare” între acest roman şi recenta noastră excelentă cinematografie. Romanul pe care scriitoarea l-a publicat în 2008 la Editura Cartea Românească, În Exod, se cere citit în continuarea excelentului Hidrapulper, Editura Ideea Europeană, 2007. Acela era un excelent roman „de uzină”, o temă ignorată azi, dar căreia îi dovedeşte o surprinzătoare viabilitate estetică, prezentat la modul negru, al unui spaţiu infernal, din care nu mai există scăpare, o terifiantă metaforă a lumii comuniste închise. Spaţiul este, într-adevăr, una dintre metaforele obsedante ale literaturii autoarei. Imaginea spaţiului (închis) este centrală şi în cartea despre care este vorba aici. Ne aflăm într-un sat – târg, în preajma sărbătorii de Sfânta Maria Mare, în pregătirea Marelui Bâlci de trei zile. Nimic carnavalesc însă, dimpotrivă o atmosferă încărcată de „semne” apocaliptice. De roluri prescrise. Sumbră. Prin faţa noastră defilează o serie de personaje funambuleşti, cu identităţi vagi şi biografii de reconstituit din bucăţelele sparte mărunt ale unui mozaic (ori vitraliu? – căci o lumină „din spate” dă sens acestei compoziţii bizare) ce înfăţişează o umanitate fixată într-un joc ritual plin de mister(e). Epicul este minimal, nu lesne de aşezat într-o ordine (crono)logică, gesturile sunt hieratice ca într-o liturghie cotidiană, fantastică. Pregătirile pentru spectacol, serbare şcolară, dau prilejul unei secţiuni verticale printr-o umanitate parcă ieşită de timp. De altfel, avem de-a face cu un roman construit mitic. Nu un roman care ar ilustra un mit sau altul, ci unul care funcţioneză mitic, pentru că aşa funcţionează acea comunitate. Aluziile mitologice literale, de la şarpe la lună, apă, taur, înălţime sunt, sigur, abundente. Ele sunt însă doar semne indiciale, jaloane ale traseului textual. Din realismul magic se reţine tocmai modul absolut firesc în care scriitura face legătura între cele două planuri ale existenţei. Citez dintr-o singură pagină, la întâmplare: „Începea să albească. Nu o supăra bătrâneţea, Dar să vină când trebuie, spuse. Şi Dumitru: Trece huruitul norilor prin noi, doamnă. Feraru îşi vede piciorul plin de bube şi îl trece prin foc. Piciorul nu vrea să moară. E din ce în ce mai greu. Nici Feraru nu moare. – Au, spuse Mama Tinca, uite cum se plimbă Constantin în moartea lui”. Acesta este tonul pe care sunt scrise cele aproape 250 pagini ale romanului. Cu schimbări subtile ale vocilor narative, cu reluări ale aceluiaşi moment epic sau imagini repetate insistent. În totul, senzaţia finală este de înaintare grea, ca printr-o arătură adâncă, proaspătă şi udă. Să observ din citatul de mai sus că folosirea punctuaţiei cu majusculă după virgulă în anumite contexte ţine de aceeaşi strategie constructivă, textul ordonat după ritmul unei respiraţii oarecum gâfâite, termenul francez, au bout de souffle redând-o cel mai bine. Efectul oarecum paradoxal al acesteui tip de construcţie este o anume „greutate” a frazei care pare lungă, arborescentă, deşi este scurtă, sincopată. Iată cum arată o altă pagină: „Dar noaptea vine tocmai notarul de sus, pe rotile. Zice: E un ziar în fereastra lui Torcică, fetele nu se mai văd. Mută ceasul în buzunarul vestei, Mă ţine luminişul pe după gât, doamnă. Învăţătoarea se întreabă de ce nu-şi pune omul ăsta picioare de lemn, doar are bani. Să nu se audă pe râu când îşi dă drumul din deal direct în fereastră!? Fetele sunt tot mai albe în fiecare an. Asta e noaptea lor, alta nu-i. Dumitre, eu cred că geamul nici nu mai este acolo. Ei, atunci să le acopere doar un ziar vechi. Eu aşa zic. Şi Constantin dă şerpii uscaţi la o parte prin Ceair. Sunt ca nişte coji de copac. L-am auzit eu. Un singur pas greşit, şi copiii s-ar trezi în crăpături. De fapt, se duc până la nuc şi până la şerpii tăiaţi de sapă în pământ de cât timp pândesc pe fereastră notarul şi fetele. Când umbra bătrânei se desface de gard şi o ia după Constantin, chiar şi copiii cred că e moartea. Lua-o-ar naiba! Ce caută ea în sat, să-mi spui”. Găsim în aceste rânduri şi tema fundamentală a romanului: moartea într-un spaţiu agonizant. Acesta pare a fi şi sensul titlului. „Poporul” care locuieşte acest spaţiu este unul alungat dintr-un rai nici măcar amintit. Deci imposibil de regăsit. Unul dintre cuvintele cheie ale textului este tocmai verbul, mereu repetat, a pleca. Verbul exodului. Să observăm în această ordine de idei că textul romanului se ţese în jurul câtorva perechi de verbe antitetice: a intra – a ieşi; a veni – a pleca; a urca – a coborî ş.a., sugerând balansul continuu al liniei naraţiunii care este linia memoriei. Element important al romanului. Alături de a pleca, un alt verb esenţial al textului este a trece. Nu există deosebire între aici şi dincolo, este o circulaţie practic instantanee, în cadrul aceleaşi propoziţii, între cele două planuri; oniricul şi realul, viaţă şi moarte, viteza de trecere ducând la confuzie, contopire. Pentru că, deşi spaţiul este închis, apăsător, târgul acesta atemporal, simultaneitatea celor două niveluri ale existenţei creează un fel de dinamism din care imaginile - propoziţiile alunecă permanent una în alta. Roman sumbru, deloc carnavalesc în lenta descriere a morţii, În Exod este o experienţă de scriitură cu ambiţii mari de radiografiere a unei umanităţi pierdute. Am început oarecum împotriva ordinii fireşti, cu observaţii despre limbaj. Pentru că este (şi) un roman al limbajului. Are ceva solemn, poematic, de litanie, curgerea aceasta de fraze criptice şi muzicale în urma cărora se conturează un spaţiu hipnotic în care plutesc făpturi somnambule, din eresuri bizare, al cărui cotidian are un vizibil caracter ritualic. Metafora, elipsa şi, mai ales, litota, sunt specifice acestui mod poematic de construcţie. Consistenţa acestui spaţiu este remarcabilă, personajele se reţin, chiar dacă nu au identitate în sensul romanului realist. Verbul a bântui este poate cel mai potrivit pentru a sugera prezenţa acestor făpturi ale memoriei. Ale memoriei naratorului, dar şi a unei colectivităţi, pe vremea când colectivitatea se închega tocmai cu liantul unei asemenea memorii ancestrale. „Mă bântuie locul” este chiar titlul unui capitol, şi l-am ales ca emblematic pentru acest roman de exorcizare a unei obsesii. Este o naraţiune testimonială. Vocea naratorului este a unui copil. Avem de-a face cu „amintiri din copilărie” în care oniricul şi realul se confundă nu în planul receptării, ci al frazei. Este ceea ce face dificultatea lecturii. Exemplu: „Eu mă mândresc cu dealurile fiindcă au zăpadă şi poţi muri în picioare ş...ţ În târg o vedem pentru prima dată şi pe directoarea şcolii care e directoare cu dinţi mari. Şcoala nouă crapă din cauza ei la câţiva ani după ce a fost terminată”. „De parcă toată noaptea sare din spinarea lui, Constantin se întinde pe spatele taurului, dincolo de fântână, dă de fetele Petruş, uitându-se din pielea lor peste gard la toţi cei care se întorc de la bal, Acum vine luna. Într-adevăr, bătea în fereastra Petruşarilor, Ies din ele prea multe drumuri. Că se uită la răscruce cu somnul, doamnă Învăţătoare, Lasă, Constantine, că nu le pătrund gândurile....”. Personajele sunt prinse într-un carusel (de bâlci?) de multiple definiri reciproce. Suntem într-o normală, sociologic vorbind, gură a lumii, dar nu cea legată de bârfa constitutivă, ci cea din care se nasc mitul, povestea. Personajele vorbesc mereu despre ceilalţi. Aşa este fabulosul personaj al tatălui, venit din război, căruia îi putrezeşte piciorul pe maşina de cusut Singer, sora Învăţătoarea, femeia cu şerpi, fetele Torcică din somnul cărora vin şerpii (vin din multe locuri în roman), Mama Tinca, Alexe, fotograful care „prinde” chipurile, Constantin şi multe altele. Personajele acestea nu sunt individualităţi, ci fire care alcătuiesc o ţesătură foarte strânsă. Romanul are, din această perspectivă, un manifest caracter experimental, atât dislocarea naraţiunii circulare în secvenţe, cât şi alcătuirea mozaicală a personajelor sau efectul oniric („visez moartea” – sună titlul unui capitol) sunt mostre ale acestui lucru de foarte bună calitate în interiorul textului. Închei cu această pagină, un fel de artă poetică suficient de explicită: „Mai târziu Irina, care ia mâinile mamei Tinca şi somnul Învăţătoarei în somnul ei, va umbla tot în amintiri. Dar amintirile mele şi amintirile ei nu se văd. Pentru că nu au timp. Au numai vise. Apoi, s-a întâmplat să treacă ani mulţi până la noi. Nici anii nu mai sunt. Moartea are memorie bună. Dar ce a şters, a şters. Putem începe chiar partea asta de viaţă, dar cealaltă nu mai e de găsit. Eu visez şi fac amintiri pentru mai târziu ca să nu mor imediat. Toate locurile noastre sunt morminte pe care cineva le trezeşte. Am crezut mult timp că sunt vie. Când m-a sărutat, chiar somnul Învăţătoarei a fost târziu. Am vrut să mă întorc. Dar dealul s-a închis imediat în urmă. Şi dacă m-am întors a fost prea târziu ca să nu fiu deodată şi în amintiri şi în locurile care se mâncaseră, parcă, unele de altele. Trebuie să aleg, dar amintirile sunt mai tari decât noi“.
|
|
|
|
|
|
|
