Viaţa Românească 10 / 2009 - ŞASE LECŢII PRIN CARE FILOSOFIA NE MAI MÂNGÂIE

Sumar

Editorial

Interviu

Mică antologie poetică VR

Atitudini

Meridian

Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.

Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).

Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.

Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.

Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.

Telefon:
021 212 79 93

Cronica literară

ŞASE LECŢII PRIN CARE FILOSOFIA NE MAI MÂNGÂIE - NICOLETA DABIJA
Cu un titlu care aminteşte de Consolarea filozofiei, a lui Boethius, cartea lui Alain de Botton, Consolările filozofiei1 depăşeşte adresarea către sine, mângâierea personală căutată şi dorită de autorul latin, printr-o voce îndreptată înainte de toate spre lector, menită să atragă atenţia deopotrivă unui public pasionat de demersul teoretic al filosofiei şi pe cea a cititorului ataşat de dimensiunea cotidiană a existenţei, reuşind să îmbine două moduri „ciuntite” de viaţă în unul singur, mai aproape de înţelepciune. Încercarea lui Botton poate fi identificată gândului că filosofia, indiferent de timpul în care a fost concepută, nu se degradează, nu se devalorizează, ea continuă să consoleze cel puţin prin autorii care s-au preocupat să coboare discursul conceptual în lume şi să-l umanizeze, care au trăit filosofic şi au susţinut astfel prin exemplul propriu ideea că se poate trăi ca atare. În altă interpretare, Botton întăreşte credinţa într-o metafizică a cotidianului (în înţelesul pe care i-l dă John Searle), una care subzistă dintotdeauna şi care se acomodează la epoci diferite. Cartea sa nu este decât o ipostază a metafizicii, care evident răspunde timpului, îl reflectă, şi aş aminti numai de imaginile, element fundamental al civilizaţiei şi culturii actuale, pe care autorul le foloseşte pentru a-şi dubla discursul ideatic (reprezentări reale sau improvizate, asociative. Unele sunt amuzante, sau aproape ridicole, cum ar fi aceea în care este înfăţişată coperta unei reviste mondene greceşti cu fotografia unui tânăr care bea dintr-o cupă de şampanie, semn de viaţă prosperă, în felul acesta autorul făcând aluzie la personajul Menon din dialogul cu acelaşi nume al lui Platon. Sau, când este reprodusă o imagine a „omului-elefant”, care, ca un Socrate modern, a fost bun, dar judecat eronat de oameni). În alt sens, cartea în discuţie ne poate scăpa de prejudecata că filosofia presupune o situare exclusivă în universul abstract al ideilor, precum şi de aceea că lucrurile întâlnite cotidian, luate ca simple, sunt totodată şi lipsite de importanţă. Ea ne scoate cumva dintr-o ordine a obişnuinţei şi ne sugerează că nu-i deloc greu să acceptăm alternativa combinării celor două căi, şi ar fi încă mai bine aşa, că teoriile nu trebuie văzute în sine, după cum nici realitatea de zi cu zi nu are sens ca atare. Rămâne deschisă posibilitatea de exprimare pentru o metafizică a cotidianului, care ne-ar feri de interpretări radicale şi ne-ar plasa totodată firesc în filosofie şi viaţă. Lecţia oferită de Alain de Botton ar putea fi formulată astfel: înţelepciunea şi originalitatea unei gândiri vin împreună, tocmai prin relaţionarea laturilor distincte ale fiinţei care suntem cu realitatea diversă, printr-o înţelegere adecvată, raţională. Cam aceeaşi concluzie este transmisă, în interpretarea filosofului, şi de cei şase gânditori pe care-i analizează şi cărora le surprinde cu acest prilej un fond comun: acela de fi consolatori în momentele de durere umană, tămăduitori ai neajunsurilor existenţiale. Ne-popular precum Socrate Privind o ilustrată cu pictura lui Jacques-Louis David, pe tema morţii lui Socrate, autorul se gândeşte instantaneu la comportamentul său, pe care-l află cumva contrastant cu cel înfăţişat de personajul din cartea poştală: „prioritatea mea era mai degrabă să mă fac plăcut, decât să spun adevărul”2. Modelul socratic generează libertatea de reflecţie şi o revelaţie: întâmplarea „parcă mă invita să-mi asum o misiune pe cât de profundă, pe atât de ridicolă: să devin înţelept cu ajutorul filosofiei”3. Misiune luată în serios în pofida „ridicolului” la care se expune (căci a devenit lucru „ruşinos” astăzi să-ţi propui să cauţi înţelepciunea, să crezi că ai găsit-o şi să o aduci şi altora la cunoştinţă, fie şi prin filosofie, sau mai cu seamă prin mijlocirea ei), care-l provoacă să interpreteze şi să scrie încă o dată – raportat la istoria gândirii – despre filosofie ca iubire de înţelepciune. Practica şi metoda socratică au deranjat bunul-simţ al societăţii antice; a supune îndoielii „codul comun” al unei epoci, legile şi prejudecăţile după care se ghidează ea, pare o atitudine absurdă, ele fiind cumva de la sine înţelese. Or Socrate cu întrebările lui nu face altceva decât să tulbure înţelesul obişnuit al lucrurilor, dar nu situându-se pe sine în contra bunului-simţ, ci atrăgând mai curând atenţia că acesta nu poate fi acceptat decât dacă este aprofundat, dacă i se cunosc cauzele, dacă este cercetat în logica sa şi în detaliu. Descoperind ce nu este un lucru, construieşti în fapt drumul invers, afli ce este el, adică stabileşti o judecată care nu mai comportă îndoială. Insistenţa lui Botton, adăugată celei socratice, se restrânge în ideea că la adevăr se poate ajunge şi altfel, dar filosofia constituie o cale sigură prin care nu numai că adevărul este intuit, dar îl putem argumenta, înţelegând de ce este superior simplei păreri sau convingerii cuiva. Este esenţială cercetarea logică, singura care aduce şi întregeşte cunoaşterea. Socrate poate fi perceput astfel ca elitist, dar în acest sens, afirmă autorul, întrucât avea credinţa că toţi avem o raţiune, care este accesibilă oricui, dar exercitarea ei este destul de slabă în realitate4. Moartea lui Socrate rămâne în posteritate drept un argument în plus, poate cel mai trainic, al ideii pentru care a trăit, anume că ne putem păstra încrederea şi convingerea într-o poziţie corectă oricând suntem confruntaţi cu o conjunctură iraţională, nedreaptă, chiar şi cu riscul pierderii vieţii. Prin exemplarul său sfârşit temporal, Socrate, crede Botton, ne scapă de două iluzii: că ar trebui să ne supunem opiniei publice cu orice preţ şi că nu ar trebui să ascultăm niciodată de vocea poporului5. Se întâmplă aşa din faptul simplu că nu convenţiile sociale sau deciziile majorităţii ne orientează în existenţă, ci exclusiv raţiunea şi judecăţile care respectă regulile logicii trebuie să ne fie călăuze. Epicur sau consolare pentru absenţa celor materiale Publicaţia „Epicurean Life” sau funcţionarea unui restaurant intitulat „Epicureanul” sunt două exemple care justifică popularitatea unui gânditor, adesea prost înţeles, luat ca o „anomalie” – cum crede Botton – în istoria filosofiei întrucât, în contrasens parcă, se dedică plăcerii simţurilor6. Epicur crede însă într-o echivalenţă, pentru el sufletul nu se descurcă mai bine decât trupul; aşa cum trupul nu poate evita bolile, nici sufletul nu scapă de suferinţele lui. Consolarea filosofiei vine către mintea care suportă afectarea. Sarcina ei este să caute cauzele angoaselor noastre şi astfel să ne păzească de la îngurgitarea unor fericiri efemere sau a unor false fericiri. Filosofia poate aduce sufletului tratamente mai adecvate şi o fericire mai trainică. Ea cere ca fiecare dorinţă a noastră să fie supusă unui examen raţional şi să ne ferim ca atare să acţionăm din impuls. Filosoful numeşte clar ingredientele care aduc în viaţă plăcerea – asta după ce în prealabil le-a analizat raţional – care, contrar prejudecăţii noastre, nu sunt deloc scumpe sau greu de obţinut. Cel mai important lucru pentru a fi fericit este să ai prieteni, oameni care să-ţi fie martor şi sprijin sufletesc. Contează apoi libertatea, căci e de preferat un trai simplu, dar independent. Urmează gândirea, punerea în discuţie a unei probleme implică relevarea aspectelor esenţiale ale ei, iar analiza lucidă a unei realităţi linişteşte întotdeauna. Credinţa lui Epicur este simplă: bogăţia nu conduce la nefericire, însă singură nu creează nici fericirea. E necesar să fie asociată prietenilor, libertăţii şi ştiinţei de a-ţi explica viaţa. În schimb, dacă le avem pe acestea din urmă, dar nu avem avere, nu suntem nefericiţi. Fericirea depinde în primul rând de stările de calm, de bine psihologic şi este relativ desprinsă de cele materiale, evident, în afara celor necesare. Adesea suntem dominaţi de impresia greşită că lucrurile suplinesc frustrările sufletului. Credem că e de ajuns să ne cumpăram ceva frumos, sau scump, ca să ne punem ordine în gânduri. Oamenii răstoarnă de fapt ierarhia valorilor. Cu atât mai accentuat se resimte asta în lumea actuală. Înlocuim cu obiecte prietenii, libertatea şi gândirea şi uităm că plăcerile sufletului sunt mai intense şi mai rezistente decât cele ale trupului, că la nivel psihic avem nevoie de vindecare, că plăcerea firească este a celui care se mulţumeşte cu puţin şi ea se poate reduce în fond la acea dorinţă exprimată de Epicur într-o scrisoare către un prieten: „Trimite-mi o putină de brânză, ca să mă răsfăţ oricând doresc”7. De frustrare ne vindecă Seneca Seneca a creat prilejul reflecţiei la o altă moarte pilduitoare. Întâmplarea lui şi felul în care a primit-o asociază filosofia unei atitudini calme în faţa oricărui dezastru, conflictele dintre dorinţele noastre şi realitate e mai bine să fie rezolvate în linişte. În fapt, frustrarea nu este altceva decât consecinţa lovirii unei aspiraţii personale de zidul implacabil al realităţii, opintirea ei de ceva ce nu poate fi schimbat. Credinţa lui Seneca este aceea că facem faţă mai bine evenimentelor pentru care ne-am pregătit, de care ne-am preocupat în prealabil şi suntem surprinşi de cele la care nu ne-am aşteptat, pe care nu le-am prevăzut în vreun fel. Datoria filosofiei survine tocmai în a tempera distanţa şi depresiile care apar între dorinţele noastre şi realitatea indestructibilă. Ne calmăm abia atunci când aşteptările noastre legate de un om sau o situaţie nu mai sunt exagerate, ci pe măsură. Mai mult, suntem datori să ne gândim permanent la neprevăzut, este preferabil pentru psihicul nostru să prevedem eventualele dezastre şi să ne pregătim pentru ele. Când te temi de un lucru, acel lucru adesea se întâmplă, însă preocuparea pentru el te face să-l primeşti fără prea mare afectare, ca pe ceva aşteptat. Ceea ce ne învaţă Seneca este să nu ne oprim la impresiile prime, să uzăm de raţiune. Ea singură permite minţii să determine când anume dorinţele noastre depăşesc puterile realităţii şi tot ea pretinde să admitem de bunăvoie lucrurile necesare, oricât de afectaţi am fi din această pricină. Când nu ai puterea de a schimba realitatea, de a îndepărta de la tine anumite întâmplări, măcar să-ţi păstrezi libertatea de a opta pentru o atitudine pozitivă faţă de ele, acceptarea necesităţii însemnând în realitate doar exercitarea libertăţii naturale. Montaigne sau cum să ne potrivim cu propriul trup Filosofia lui Montaigne este evaluată de Botton ca o gândire a „reconcilierii”, întrucât ne provoacă să luăm trupul drept condiţie ineviabilă a existenţei noastre, să nu-l mai scindăm radical de minte8. Să încetăm să credem că suntem spirite fără trup, ascunzând o realitate care e la fel de mult a noastră. Atitudinea contrară demonstrează că ne atribuim o superioritate pe care nu o avem, căci singura înţelepciune este considerarea firească a tot ce-ţi este dat, aşa cum este dat. În această privinţă, omul este mult mai slab şi mai anormal decât animalele, care se iau întocmai, nu se prefac că ar fi doar suflete, nu consideră umilitor să ai un trup, să răspunzi natural necesităţilor lui, fără să ţi se pară degradante. Până la urmă, nici una din întâmplările omului nu este inumană, după cum, fiecare om îşi poate duce condiţia, psihică şi corporală deopotrivă, superioară şi prostească de asemenea. Înţelepciunea autentică este potrivirea cu propriul eu, atât ca inteligenţă şi cultură, cât şi ca nevoi şi riscuri ale trupului. Montaigne nu-şi lasă opera fără propriul exemplu. El dezvăluie varii informaţii despre cât de obişnuit îşi ducea viaţa: aflăm, pentru a enumera doar câteva afirmaţii, că nu-i plăceau fructele, că ridichile ba îi plăceau, ba nu, că practica foarte des igiena dentară, că mânca prea repede şi-i plăcea să se şteargă la gură cu un şervet curat. Chestiuni banale, dar care surprind însă eul-autor al unor eseuri moralizatoare şi amintesc că nu trebuie să fii excepţional în viaţa de zi cu zi pentru a fi capabil de elaborarea unei filosofii autentice. O viaţă virtuoasă e una orientată în direcţia înţeleciunii, dar care nu se desprinde nici de prostie; gândurile înalte au nevoie, ca să se echilibreze, de situaţii şi atitudini obişnuite. Iar o viaţă înţeleaptă este aceea fundată pe experienţa proprie, nu pe cultură. De inimă zdrobită ne mângâie Schopenhauer Schopenhauer este consolator în cazurile de dezamăgiri amoroase. Voinţa de viaţă, pe care o percepe prioritară, în detrimentul intelectului, este vizibilă cu deosebire în dragoste, şi anume în îndemnarea cu forţă a indivizilor spre perpetuarea speciei. Iubirea apare astfel justificat drept cea mai inevitabilă dintre obsesiile umane. Raţional ne poate deranja această idee, dar intelectului, declară filosoful, îi rămân necunoscute multe dintre acţiunile voinţei de viaţă. O iubire luată biologic ne determină să fim mai toleranţi când îi judecăm excesele, în fond, specia trebuie să meargă mai departe. Mai mult, nu noi alegem de cine ne îndrăgostim, întrucât nu putem avea urmaşi sănătoşi şi frumoşi cu oricine. Voinţa de viaţă ne apropie de cei care sunt demni în urmarea scopului procreării. Dragostea devine aşadar o modalitate de descoperire a părintelui-partener ideal. Respingerea amoroasă are şi ea consolare, dacă nu am suferi, atunci ar fi nefiresc. Când cel de care ne-am îndrăgostit nu ne doreşte ne doare, dar trebuie să gândim doar că nu am fost persoana potrivită pentru acel om. Mângâierea suplimentară a lui Botton la învăţătura lui Schopenhauer este că gânditorul german nu a dorit să ne deprime cu această concluzie, că ţinta oricărei relaţii de dragoste este procrearea, ci a vrut numai să ne scape de aşteptări exagerate, care ne-ar adânci şi mai mult nefericirea9. Este o oarecare consolare să ne spunem, atunci când omul de care ne-am îndrăgostit ne-a refuzat, că nu fericirea era scopul iubirii, ci reproducerea. Singurele căi care ne sustrag dominaţiei voinţei de viaţă rămân filosofia şi arta, doar ele contribuie la preschimbarea durerii în cunoaştere. Schopenhauer este în acest sens un exemplu al omului care a abordat filosofia ca o ieşire din amărăciunea existenţei. Nietzsche – să suportăm ceea ce nu putem înlătura Ultima lecţie surprinsă de Botton în cartea lui pretinde învăţarea lui amor fati de la Nietzsche. Nu există împlinire fără durere, nu există bucurie fără chin. Suferinţa vine din absenţa experienţei, şi trebuie asumată ca atare dacă vrem să cunoaştem finalul unui proiect uman. Nietzsche s-a străduit de fapt să dovedească cum mai curând trebuie să te pregăteşti pentru asperităţile vieţii, care vin o dată cu valoarea, decât să reţii vechea credinţă că la capătul unui lucru se ajunge lesne. Filosofia se transformă pentru autorul german, crede şi Botton, într-un amalgam de credinţă excesivă în posibilităţile umane şi o duritate nemărginită, căci el ştie din propria experienţă că deşi împlinirea e la îndemâna oricui, s-ar putea să ne chinuim multă vreme pentru a ajunge la ea, după cum se poate să nu ajungem deloc10. Toate vieţile, fără excepţie, au doza lor de durere; reuşesc doar oamenii care întâmpină vrednic şi înfruntă făţiş greutăţile existenţei. Dacă refuzi suferinţa, dacă o eviţi, dacă încerci să o previi e semn clar de slăbiciune şi de comoditate. Obstacolele sunt ca să fie abordate. Să continuăm să stăruim în aspiraţiile noastre, în pofida greutăţilor traversate, pentru a ajunge la împlinirea lor, să rezistăm ispitei de revoltă contra celor ce s-au dovedit dificil de obţinut, aceasta este credinţa lui Nietzsche. Este exemplul dat şi în dimensiunea trăită de filosof: a luptat să fie fericit şi nu s-a întors împotriva dorinţelor sale, chiar dacă nu a reuşit să atingă capătul lor pozitiv. A rămas totuşi fidel celei mai relevante dintre virtuţile pe care dorea să le deţină o fiinţă umană, să fii cel care „nu mai neagă”11. Nu aş lăsa neprecizat în final gândul că demersul conceptual al volumului lui Alain de Botton este şi unul cu rol pedagogic, autorul căutând nu doar să dezvăluie lectorului său modele de viaţă duse în spiritul filosofiei, ci şi să înveţe pe cel disponibil că poate ajunge la propria viziune, folosind doar pentru orientare prilejul interpretării de faţă. Pentru cel interesat de discursul pur conceptual al filosofiei, cartea lui Botton este o alternativă de gândire a unor autori, pentru ceilalţi, o posibilitate de apropiere de domeniul filosofiei.