In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
ISTORIA RAPORTURILOR INTERNAŢIONALE ÎNTRE ANALIZĂ ŞI SINTEZĂ1 - MIHAI SORIN RăDULESCU Lansarea acestei cărţi a avut loc la începutul lunii iulie în casa Titulescu din Bucureşti, ca o omagiere a istoricului la împlinirea vârstei de 70 de ani. Prezent în sală, am fost martorul numeroaselor elogii aduse de colegi de profesie, mulţi dintre ei şi colegi de generaţie. Rareori se reuneşte un mare număr de istorici în felul acesta, nutrind preţuire unanimă faţă de un membru al breslei. Profesorul Constantin Buşe, până nu demult prorectorul Universităţii bucureştene, a ştiut să se facă apreciat pentru numeroasele virtuţi profesionale şi umane pe care le are. Nu ştiu dacă se întâlneşte prea des un om de ştiinţă care să întrunească calităţi umane remarcabile – generozitate, disponibilitate pentru prietenie, bunăvoinţă permanentă – cu cele ale profesiunii: hărnicia scrisului, spiritul de sinteză, claritatea stilului, abordarea unor subiecte majore ţinând de istoria relaţiilor internaţionale. Multe generaţii de studenţi ai Facultăţii de Istorie din Bucureşti l-au avut profesor şi îi poartă o amintire recunoscătoare – nu în ultimul rând autorul acestor rânduri care, deşi nu i-a fost învăţăcel, a avut însă după încheierea studiilor numeroase prilejuri de a se bucura de dialogul fructuos cu domnia sa, poate prea modest în raport cu meritele pe care le are. Profesorul Constantin Buşe şi-a reunit aşadar în această carte 13 studii. Pe unele le publicase înainte şi e vorba aici de o binevenită reeditare în volum (poate că era potrivit de a se fi precizat unde au apărut întâia oară, dar aceasta nu reprezintă decât o observaţie minoră). çnzestrat cu aparat critic în care se face apel atât la izvoare de arhivă cât şi la bibliografie internaţională, atât mai veche cât şi mai recentă, volumul constituie fără îndoială o reuşită majoră în opera istoricului. Doctor în istorie sub conducerea lui Andrei Oţetea, numărându-se – pe urmele acestuia – printre primii istorici din România bursieri la Paris, în perioada de relaxare din anii ‘60, întâia lucrare importantă a profesorului Constantin Buşe o reprezintă teza de doctorat, intitulată Comerţul exterior prin Galaţi sub regimul de porto franco (1837 – 1883) (1976). I-au urmat De la Bolivar la Cardenas (1984), Japonia, un secol de istorie (1990; în colaborare), çntre Panama şi San Francisco. America latină în lume (1991), cursurile universitare de istorie contemporană universală la care a colaborat, precum şi numeroase studii şi articole publicate în periodice ştiinţifice. Istoricul Florin Constantiniu, autorul Cuvântului înainte, considera că “profesorul Constantin Buşe aduce un suflu de profesionalism constructiv, de seninătate în discuţii, fie şi polemice, de obiectivitate şi seriozitate. Din această ţinută de istoric şi de intelectual autentic, s-a născut, am spune pe tăcute şi neştiute, o operă impunătoare, de o mare varietate, mărturie a interesului diversificat al autorului: istorie economică, istorie politică, istorie diplomatică, istorie a ideilor” (p.7). Preocupările istoricului gravitează în jurul relaţiilor României cu emisfera vestică: cu America Latină, Franţa, dar şi Statele Unite. Conducător al Centrului de Studii Euro-Atlantice din Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, profesorul Constantin Buşe consacră interferenţelor diplomatice dintre Statele Unite şi România, un studiu intitulat çnceputurile relaţiilor româno-americane (1850 – 1878). Două dintre consistentele articole/capitole din carte tratează despre consecinţele primului război mondial pentru Germania: De la Versailles la Locarno. çntre iluzii şi speranţe şi Conferinţa de la Lausanne (iunie – iulie 1932). Sunt revelatoare consideraţiile despre poziţia Marii Britanii, cu atât mai mult cu cât această mare putere era considerată în perioada interbelică drept o susţinătoare a statu quo-ului instituit după război. Declaraţia din 1920 – stupefiantă – a ministrului britanic de Externe, lordul Curzon – “nimic nu este sacrosanct în tratate” (p.211) –, face inteligibilă politica atât de permisivă a ţării sale faţă de regimul hitlerist, inclusiv faimoasa poziţie a lui Neville Chamberlain cu prilejul Dictatului de la München. Nu a fost doar o “slăbiciune” – după cum e ea catalogată adesea – a democraţiilor occidentale în faţa ascensiunii totalitarismului de dreapta, ci o politică deliberată a cancelariilor din Apus. Nu era vorba, din partea Angliei, doar de a nu provoca revizionismul puterilor învinse, neimpunând Germaniei datorii de război, ci politica britanică se referea la întreaga situaţie creată după primul război mondial, inclusiv la chestiunea desăvârşirii statelor naţionale. Faptul că Anglia era condusă de o dinastie germană explică poate într-o anumită măsură această atitudine ambiguă care avea să persiste, cu nuanţe, de-a lungul perioadei interbelice şi chiar şi după aceea, până în zilele noastre. Poziţia britanică faţă de primul război mondial nu a fost – şi nu este nici azi – prea clară, deşi Anglia a făcut parte, fireşte, din Antantă şi a participat la tratativele de pace de la Paris. Marea Britanie ca garant al statu quo-ului de după întâiul război mondial, aşa cum au dorit-o oamenii politici români – în rândul cărora, fireşte, se cuvine menţionat în primul rând Nicolae Titulescu, mulţi ani reprezentant diplomatic în această ţară, în anii ’20 – se dovedeşte a fi ţinut mai mult sau mai puţin de ceea ce englezii numesc wishful thinking, dar nu neapărat şi de realitate. Influenţa Mitteleuropei – cu toate frustrările şi revanşele ei –, atât în perioada interbelică cât şi mai târziu, avea să joace un rol major în Anglia, deşi nu foarte vizibil şi în orice caz despre care nu s-a vorbit şi nu s-a scris la noi mai deloc. Este semnificativă – şi cât de actuală ! – o aserţiune pe care profesorul Buşe o găsea în fondul Casei Regale de la Arhivele Naţionale din Bucureşti: “Experţii de la Bâle şBaselţ au dreptate când declară că problema germană este problema centrală a dificultăţilor întregii lumi” (p.301). E vorba aici fireşte de aspectele economice, dar “problema germană” nu se rezumă la acestea, ci vizează, aşa cum avea să se revele foarte clar în contextul celei de-a doua conflagraţii mondiale, nici mai mult nici mai puţin decât ideea dominaţiei globale. Doctrina nazistă a justificat această tendinţă, iar umilirea Germaniei de după primul război mondial avea să servească drept un argument în pretenţiile ei revizioniste şi dominatoare. çn perspectiva timpului nu mi se pare că plata despăgubirilor poate fi considerată drept o cauză a celui de-al doilea război mondial. Aceasta pentru că la câteva luni doar de la încheierea Conferinţei de la Lausanne (iulie 1932), prin care Germaniei i se ştergeau datoriile de război, a luat sfârşit şi Republica de la Weimar instaurându-se regimul hitlerist. Revanşa era cea care conta, iar Hitler întruchipa speranţa răzbunării. Fie amintit şi faptul că Franţa, prin reprezentantul ei la această întrunire internaţională, prim-ministrul Edouard Herriot, a manifestat aceeaşi atitudine ca şi vecina sa de dincolo de Canalul Mânecii. “Actul final al Conferinţei de la Lausanne, încheiată la 9 iulie 1932 – scria autorul cărţii – a fost semnat de Puterile participante, cu excepţia Greciei, Portugaliei, României, Ceho- slovaciei şi Iugoslaviei...” (p.342). Nicolae Titulescu, conducătorul delegaţiei româneşti – urmat chiar cuvânt cu cuvânt de către reprezentanţii Iugoslaviei – îndrăznise să se opună acestei hotărâri care pentru diplomatul clarvăzător, cunoscător profund al scenei internaţionale, prevestea poate într-o anumită măsură ceea ce avea să vină. Statele Unite care jucaseră un rol determinant în victoria Antantei în primul război mondial şi în redesenarea lumii de după aceea, se retrăseseră chiar imediat după sfârşitul conflagraţiei într-o poziţie izolaţionistă, pentru ca la începutul deceniului al patrulea, prin moratoriul Hoover, să susţină eliberarea Germaniei de obligaţii financiare. Această atitudine a favorizat de fapt şi ea ascensiunea la putere a lui Hitler. Explicaţia cordonului sanitar amenajat în faţa expansiunii bolşevice nu este suficientă, pentru că nu Germania, ci regatul României Mari, Polonia, statele baltice, nou înfiinţate după întâiul război mondial şi Finlanda constituiau hotarul. çn explicarea politicii internaţionale a Statelor Unite, ca şi a altor ţări precum Marea Britanie şi nu numai, trebuie făcut apel la ceea ce până acum s-a îndrăznit prea puţin în lucrările istoriografice de ţinută, care ţineau la seriozitatea lor: istoria secretă, cea a înţelegerilor secrete şi a conspiraţiilor. Din păcate, cartea profesorului Constantin Buşe trece aproape total sub tăcere această dimensiune – în bună măsură determinantă – a istoriei secolului XX. Reproşul se cere bemolizat, pentru că, repet, istoriile generale, precum şi cursurile universitare în general, cu care volumul de faţă are multe în comun (nu scriu aceasta pentru a-l diminua), din punctul de vedere al prezentării faptelor, cursivităţii, stilului de expunere, clarităţii şi chiar şi al temeiului de documentare, uită dimensiunea nevăzută a istoriei, cea făcută “huis clos”: în spatele uşilor închise. Consecinţele acestei istorii secrete sunt însă adesea vizibile. Se spune deseori că Societatea Naţiunilor a fost operă francmasonică, ceea ce într-o anumită măsură e probabil adevărat. Dar dacă ar fi fost aşa, o ţară de talia Statelor Unite, înfiinţată de francmasoni şi având pe steagul ei şi pe bancnote, însemnele masonice, nu a participat la această organizaţie, de ce nu s-a alăturat, în cadrul Societăţii Naţiunilor, foştilor săi aliaţi britanici şi francezi ? Poate că s-a alăturat, însă, fraţilor germani, austrieci şi din alte regiuni ale fostului Imperiu austro-ungar. A nu se uita faptul că francmasoneria nu a fost singura societate secretă, ci cea mai cunoscută, având adepţii cei mai numeroşi. Au existat şi solidarităţi de alte tipuri care ar fi putut funcţiona. Chestiunea ar merita să fie aprofundată folosindu-se cât mai multe izvoare documentare. Volumul se încheie cu un studiu despre Mişcarea de nealiniere: un mit sau o realitate?; expunerea faptelor este şi aici remarcabilă prin limpezimea ei. Totuşi rămân nesatisfăcute explicaţiile nevăzute ale mişcării. A fost ea doar o reuniune a popoarelor doritoare de libertate şi de a nu se încadra în cele două tabere dominante ale lumii. Putea să existe oare cu adevărat o “nealiniere” ? Multe dintre ţările din această organizaţie aveau o ideologie apropiată de cea a lagărului comunist şi relaţii bune cu Uniunea Sovietică. De ce nu au intrat în tabăra acesteia ? Poate că istoriografia viitorului va avea mai multă libertate în judecarea secolului XX. Multe aspecte care sunt astăzi “sub pecetea tainei” e de presupus că se vor dezvălui generaţiilor viitoare.
