In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
TEOLOGIA LACRIMILOR - PAUL ARETZU Stabilind, parcă, un echilibru cu trăitorii răsăriteni, înclinaţi mai mult spre ascetism, ortodocşii occidentali sunt, în primul rând, mari şi profunzi teologi. Miracolul convertirii, pe care l-au încercat, constituie urmarea unor reflecţii îndelungate şi reprezintă, cu siguranţă, o decizie luată în cunoştinţă de cauză. Ortodocşii occidentali simt, într-o anumită privinţă, nostalgia întoarcerii la tradiţie, la adevărul primilor creştini. Ceea ce îi conduce spre această cale este tocmai formaţia lor teologică temeinică. Dar şi influenţa, intensă, pe care a exercitat-o emigraţia rusă care a înfiinţat, în 1925, la Paris, celebrul Institut de Teologie Ortodoxă, devenit, în 1940, Institutul Teologic Ortodox Saint-Serge. Pe de altă parte, la Roma, luase fiinţă Institutul Pontifical Oriental care şi-a început cursurile în 1918. Dintre domeniile de studiu ale acestuia fac parte Teologia orientală, Liturghia orientală, Spiritualitatea orientală, Dreptul Canonic oriental, Istoria ecleziastică orientală, Arheologia orientală, Studiile siriace. Irénée Hausherr a fost, timp de 48 de ani, profesor de spiritualitate orientală la Institutul Pontifical Oriental. S-a născut în 1891, în Alsacia, la Eguisheim, districtul Colmar de pe Rin. În 1909 a intrat în ordinul iezuiţilor. A urmat studii filologice, aprofundând limbi clasice şi orientale. Este hirotonit în 1923. Din 1927 devine membru al Institutului Pontifical Oriental, ocupându-se, alături de Tomás˘ S˘pidlík, de disciplina Spiritualitatea orientală. A avut un rol foarte important în actualizarea lui Evagrie Ponticul şi în reevaluarea lui Maxim Mărturisitorul. Dintre studiile sale fac parte: Saint Théodore Studite. L’homme et l’ascète d’après ses Catéchèses (1926), La Méthode d’oraison hèsychaste (1927), Philautie. De la tendresse pour soi à la charité selon Saint Maxime le Confesseur (1952), Direction spirituelle en Orient autrefois (1955), Les leçons d’un contemplatif: le Traité d’oraison d’Evagre le Pontique (1960), Noms du Christ et voies d’oraison (1966), Renouveau de vie dans le Christ Jésus (1969). A murit în 1978. Cartea Penthos. La doctrine de la componction dans l’Orient chrétien (1944), tradusă în româneşte Plânsul şi străpungerea inimii la Părinţii răsăriteni (Editura Deisis, Sibiu, ediţia a II-a, traducere de Mihai Vladimirescu, cu un Argument de diac. Ioan I. Ică jr), face parte din sfera preocupărilor de durată şi de adâncime ale părintelui Irénée Hausherr, isihia, rugăciunea neîncetată, plânsul şi străpungerea inimii, îndrumarea duhovnicească. Cuvântul penthos, înrudit cu pathos şi având echivalente în latină pe dolor şi luctus, are mai multe semnificaţii, în funcţie de context, doliu pentru cineva apropiat, durere sau întristare, lamentaţie pricinuită de dispariţia unei divinităţi. Penthos-ul (plânsul) creştin are însă cu totul alt sens. Crezând în înviere, creştinii nu-şi jelesc morţii. Practicând o viaţă ascetică, suferinţele sunt transformate în bucurie a ispăşirii (un capitol întreg din Pateric are tema: că monahul nu trebuie să se întristeze pentru nimic în lume dacă pierde ceva), iar pierderile în izbăvirea de multe griji. Singurul motiv pentru care putem fi nemulţumiţi în lume este propriul păcat, spune Sfântul Varsanufie. Penthos-ul nu este nici întristare, care face parte din categoria celor opt păcate capitale (Evagrie Ponticul numeşte 77 de feluri de întristare şi prescripţiile scripturistice pentru acestea). Întristarea (lype) şi plictisul (akedia) nimicesc rugăciunea şi plânsul duhovnicesc, provocând deznădejdea. Nici de un doliu sfânt nu poate fi vorba, pentru că moartea Mântuitorului este spre a învia, prilej de bucurie. Penthos-ul nu se raportează la moartea lui Hristos, izvorând nu din starea de doliu, ci din dragoste şi smerenie faţă de Dumnezeu. Continuând explorările lexicale, Irénée Hausherr numeşte un termen înrudit, aproape sinonimic al lui penthos şi anume katanyxis, în latină compunctio (întâlnit în Sfintele Scripturi, dar a cărui semnificaţie ascetică o vor contura Sfântul Ioan Cassian şi Sfântul Ioan Gură de Aur). “Putem vedea acum care e relaţia dintre katanyxis şi penthos. Prima (numele unei acţiuni!) desemnează zguduirea datorată unei cauze exterioare, cealaltă numeşte reacţia psihologică. ş…ţ. Zguduirea poate veni şi dinăuntrul omului, din cugetarea la sine.” (p. 23). Katanyxis – străpungerea inimii – este cea care dă drumul lacrimilor. Sfântul Varsanufie face o distincţie mai fină spunând că nu plânsul vine din lacrimi, ci lacrimile din plâns. Deşi apropiaţi ca funcţie şi ca sens, fiind sinergici, cei doi termeni (penthos şi katanyxis, plânsul şi străpungerea inimii) exprimă nuanţe şi logici uşor diferite. Expresia care le implică, darul larimilor (to charisma ton dakryon), având o conotaţie mistică, este folosită prima oară de Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), în tratatul Despre feciorie. Exegetul identifică, în continuare, textele patristice, apoftegmatice care vorbesc despre străpungerea inimii. Printre primii, Clement Alexandrinul ştie că lacrimile înseamnă căinţă, dar recomandă un comportament echilibrat, fară excese. Origen prescrie, pentru obţinerea milostivirii lui Dumnezeu, rugăciune îndelungată şi stăruinţa lacrimilor. Dă exemplu pe Domnul Iisus care a plâns pentru a obţine mântuirea tuturor. Numeroşi alţi Părinţi, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Sirul, sunt numai o parte dintre cei care au predicat şi au teologizat necesitatea şi folosul duhovnicesc al penthos-ului. Un rol deosebit l-a avut Patericul (Apophtegmata Patrum) în care se află numeroase pilde şi învăţături despre străpungere. Mai teoretici, mai precişi sunt Evagrie Ponticul, Sfântul Ioan Cassian, Sfântul Nil, avva Isaia Antioh, Sfântul Ioan Scărarul, Varsanufie şi Ioan, Sfântul Marcu Ascetul, Simeon Studitul, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul, Petru Damaschinul, Teolipt al Filadelfiei, Neofit Zăvorâtul, Calist şi Ignatie Xanthopoulos, Nicodim Aghioritul etc. Preocuparea pentru temă devine, la un moment dat, generală, atrăgând împăraţi, laici de tot felul. Definirea plânsului, nici simplă, nici explicită, diferă de la un Părinte la altul, în funcţie de aspectele vizate. Nichita Stithatul îl consideră o harismă superioară, Sfântul Grigorie de Nyssa, o dispoziţie tristă a sufletului, pricinuită de lipsa celor dorite, Sfântul Varsanufie şi Sfântul Ioan Gură de Aur cred că e pricinuit de conştientizarea păcatului, constituind un doliu pentru mântuirea pierdută. Părinţii pustiei socotesc plânsul şi pocăinţa din inimă indispensabile şi suficiente mântuirii. Marcu Ascetul spune că plânsul neînsoţit de mulţumire sporeşte deznădejdea, iar prin lucrarea iubirii trebuie să ne căim şi pentru semeni. Tot el susţine că pocăinţa are sfârşit prin mărturisire, în timp ce străpungerea inimii este o stare continuă, prin rememorarea căderii. Penthos-ul este doliul făcător de bucurie: Fericiţi cei ce plâng. Mântuirea (soteria) presupune o impecabilitate, pe care noi nu o avem. De aceea trebuie să veghem mereu. Pocăinţa arată tocmai disponibilitatea noastră de a ne mântui. Sfântul Vasile cel Mare credea că asumarea vieţii ascetice este o cale spre mântuire. Concluzia părintelui Irénée Hausherr este clarificatoare: „Din cauză că mântuirea nu e niciodată sau arareori intactă, în orice caz nu este niciodată încheiată aici, în viaţa aceasta, auzim din toate părţile subliniată necesitatea străpungerii inimii şi permanenţa acestei necesităţi” (p. 45). Străpungerea sau zdrobirea inimii are cauze diverse. Mai întâi, este dorinţa de a obţine mântuirea, căreia i se opun ispite şi păcate. De aceea, sufletul nostru se află continuu în doliu după castitatea pierdută. În al doilea rând, pe lângă amintirea păcatelor savârşite, străpungerea include şi certitudinile şi incertitudinile viitorului, dintre care irefulabile sunt moartea şi Judecata din urmă. Primejdiile viitorului sunt nenumărate şi ele se pot manifesta în fiecare clipă. Greşelile zilnice, acelea mărunte, pot stârni uşor lacrimi de mântuire. Mândria sau judecarea semenului se pot converti în străpungere, atribuindu-ne nouă înşine fapte rele ale celorlalţi, prilej de smerire. Opusul penthos-ului este căderea în deznădejde. Maria Magdalena, spălând cu lacrimi picioarele Domnului, a ales partea cea bună. Bunul creştin plânge nu numai pentru salvarea sa, ci şi pentru mântuirea celorlalţi. Dar se poate plânge şi din dragoste de Dumnezeu, din tânjire pentru Acesta. De regulă, Părinţii înduhovniciţi tac şi îşi ascund darurile dumnezeieşti. La ei frica de Dumnezeu este tot una cu iubirea de Dumenzeu. Părintele Irénée Hausherr observă, cu îndreptăţire, că „isihasmul îşi are una din rădăcinile sale în învăţătura tradiţională despre străpungerea inimii” (p. 80). Străpungerea şi lacrimile sunt haruri dumnezeieşti. Ele se pierd de către cei care nu urmează o viaţă creştinească. Mulţimea păcatelor, perseverarea în fărădelegi, pierderea fricii de Dumnezeu atrag, pe bună dreptate, pedepse din partea Creatorului, nu definitive, ci menite să întoarcă şi să îndrepte la căinţă pe cei păcătoşi. Părinţii învaţă că, uneori, străpungerea poate fi determinată chiar de fapte ale diavolului. Astfel, Avva Pamvo plânge când vede o femeie uşuratică, o dată pentru păcatul ei şi a doua oară pentru sine, fiindcă „nu am acest fel de silinţă spre a plăcea lui Dumnezeu, cât are aceasta să placă oamenilor scârnavi”. Penthos-ul poate să dureze neîncetat, dar conduce la mântuire numai prin conlucrare cu el. Există două mijloace importante de producere şi de menţinere a străpungerii: cercetarea conştiinţei şi rugăciunea. O bună cunoaştere de sine duce la conştientizarea propriilor păcate şi deci la osândirea de sine şi la ispăşirea prin plâns. A ne cunoaşte patimile înseamnă a putea găsi şi remedii duhovniceşti. Între Regulile Sfântului Pahomie se află şi recomandarea de a se medita continuu la pericope din Sfânta Scriptură, mai ales la cele legate de mântuire, dar şi la propria viaţă şi la Judecata de apoi. „Să plângem deci puţin în viaţa de acum, pentru a nu trebui să plângem veşnic în chinurile de dincolo”, spune Sfântul Efrem. Cu vărsare de lacrimi trebuie să se facă şi spovedania. La fel, momentul exercitării cultului, rugăciunile, psalmodia sunt adecvate penthos-ului, pentru că atunci lucrează Duhul în inimă. Pentru a te bucura de mângâierea plânsului, trebuie să ai puterea lepădării de sine, să te retragi în singurătate, să îmbrăţişezi sărăcia, ignorând orice fel de proprietate. Sfatul marilor monarhi egipteni este retragerea în chilie, şi ea te va învăţa totul. În cazul sufletelor împietrite, susceptibile să cadă pradă akediei, Evagrie Ponticul recomandă rugăciuni „catanictice”, provocatoare de străpungere. Se recurge şi la forme de mortificare, de umilire a trupului (şi a sufletului), postul, folosirea hainelor aspre. După ce au fost identificate şi ilustrate cu numeroase texte mijloacele care stârnesc lacrimile, sunt prezentate şi obstacolele care le pot împiedica. Mai întâi, indiferenţa faţă de factorii activanţi, cercetarea conştiinţei, gândul la moarte şi la Judecata de apoi, mărturisirea faţă de duhovnic. Se adaugă nerenunţarea la bunurile acestei lumi şi împrăştierea minţii. Un impediment acuzat de Părinţi este nesimţirea, constând în înmulţirea patimilor care înăbuşă sensibilitatea duhovnicească. Dintre acestea, întristarea (lype), akedia, lăcomia, desfrânarea (porneia), iubirea de arginţi, irascibilitatea, slava deşartă şi mândria. Smerenia adevărată este greu de obţinut pentru că, prin conştientizarea ei, se transformă cu uşurinţă în mândrie. Modelul smereniei, nedepăşit vreodată, este Maica Domnului. Mândria se diminuează prin tăierea voii proprii. Plânsul poate fi un început pentru a scăpa de mândrie. Dintre deşertăciuni, obişnuinţa de a spune orice (parrhesia) poate avea un aspect pozitiv, deschiderea sinceră, cu intenţii curate, faţă de Dumnezeu, şi altul negativ, constând în libertatea excesivă, verbală şi comportamentală, pornită din preţuirea de sine exagerată şi manifestându-se prin râs şi îndrăzneală. Râsul secătuieşte plânsul. Iisus Hristos nu a râs niciodată. Râsul trimite existenţa în derizoriu şi distrage omul de la ascultarea de Dumnezeu. Clement Alexandrinul, în Pedagogul, este neînduplecat: „trebuie alungaţi din ţară cei care se dedau la tot felul de maimuţăreli”. Alţii acceptă surâsul luminos, dar „să nu-ţi arăţi dinţii” (Sfântul Dorotei). Alt prilej de tulburare îl constituie pentru asceţii pustiului împodobirea Sfintei Liturghii cu canoane şi cu tropare, cu cântări şi cu cele opt glasuri. În privinţa îmbunătăţirii sufleteşti, se recomandă învăţătura duhovnicească a Părinţilor, dar se păstrează rezervă asupra învăţăturii teologale care poate naşte confuzii printre necunoscători. Monahii sunt mai puţin preocupaţi de cele cereşti, teoretice, decât de urcuşul duhovnicesc, prin asceză. Există, socotesc ei, un diavol al intelectualismului, al iscodelilor fără sfârşit. Părintele profesor tratează în continuare efectele plânsului. În imaginarul creştin, lacrimile sunt o formă de botez, ducând la curăţirea celui păcătos. Plânsul spală păcatele. Dumnezeu îl ajută, îl iartă pe cel căzut, pentru a nu-l împinge la deznădejde, dar acesta trebuie să fie conştient mereu de păcatul său. Stă în puterea fiecăruia să se mântuiască, să-şi zdrobească inima prin propriul plâns. Autorul exclamă: „La ce curăţenie sufletească ajunge cel care se botează în fiecare zi cu acest minunat botez sau mai bine zis necontenit, pentru că plânsul (penthos) poate şi trebuie să fie neîncetat!” (p. 185). Plânsul redă omului curăţenia luminoasă (photismos). Însă consecinţa evanghelică a plânsului este mângâierea eternă a Domnului: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Plânsul ascetic, purificator, deschide porţile raiului, dar mai întâi dă credinciosului starea de pace: „Numai cel care a fost bolnav a cunoscut cu adevărat sănătatea”, spune un monah al pustiei. Nichita Stithatul face deosebirea dintre plâns şi străpungere, primul venind din părerea de rău pentru purtări greşite şi din amintirea vechilor căderi ale sufletului, iar străpungerea coboară de sus, din roua mângâietoare a Duhului. În concluzie, darul lacrimilor presupune o voinţă fermă, care să ducă la eliberarea de patimi şi la alipirea de voia lui Dumnezeu. El ţine de trăire, de îmbunătăţirea duhovnicească, de asceza privind destinul eshatologic, de înţelegerea smereniei. Străpungerea se bazează pe sinceritatea şi puterea credinţei, pe renunţarea la patimi, pe recunoaşterea propriilor păcate, pe evitarea deznădejdii şi a trufiei, pe frica de Dumnezeu şi de Judecată, pe iubire. „Străpungerea trebuie să conţină în germen neasemănata dulceaţă, care va înflori mai târziu darul lacrimilor” (p. 225-226). Plânsul este socotit cea mai mare dintre harisme, deşi el ţine mai mult de asceză, decât de mistică. Dacă la început calea lacrimilor este amară, dacă pornim de la a ne plânge pe noi, apoi şi pe ceilalţi, desăvârşirea plânsului se face prin iubirea şi unirea cu Domnul, convertindu-se în bucurie şi veselie, fiindcă plata voastră multă este în ceruri. Părintele Irénée Hausherr a realizat un studiu complex, dens, foarte documentat şi, mai ales, captivant şi convingător, lipsit de pedanterie, marcat în schimb de căldură şi înţelegere sufletească. El se complineşte şi printr-o adevărată crestomaţie de texte strălucitoare din monahii pustiei şi din Părinţi, dăruiţi din plin cu plânsul şi străpungerea inimii.
