In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Cronica literară
DOUĂZECI DE ANI FĂRĂ GOPO - CăLIN STăNCULESCU A fost actor, regizor, scenarist, producător. A fost desenator, caricaturist, ilustrator de carte. A fost actor, pictor scenograf, compozitor. A obţinut în 1957 Palme d’Or la Cannes pentru filmul „Scurtă istorie”, distincţie urmată de peste alte 50 de premii pentru filmele de animaţie sau ficţiune. S-a născut la 30 aprilie 1923 la Bucureşti. Tatăl său, Constantin Popescu, 1895-1965, a studiat pictura la Viena. Sculptor, restaurator de fresce, cofondator al sectorului de desen animat de la Buftea, Constantin Popescu le-a inoculat celor doi fii, Ion şi Alexandru, pasiunea experimentului cinematografic. În anul 1939, Ion, care s-a supranumit Gopo, prin alăturarea primei silabe din numele părinţilor-Gorenco, mama venită din Basarabia, şi Popescu- producea la firma numită „Popescu şi fiii” filmuleţul „Loboda”, astăzi pierdut. çn anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, Ion Popescu Gopo publică desene la „Realitatea ilustrată” şi „Veselia”, iar după 1944 la „România liberă”, unde devine colaborator permanent, apoi angajat la suplimentul satiric „Piţigoiul”. Prima epocă de creaţie stă sub semnul influenţei lui Walt Disney. Dar nu pentru multă vreme. Filmele din această perioadă sunt „Punguţa cu doi bani”, obsesia literaturii lui Ion Creangă va deveni marcantă în timp, „Albina şi porumbelul”,”Răţoiul neascultător” sau „Doi iepuraşi”. Anul 1957 reprezintă consacrarea internaţională. După „Scurtă istorie”, ce era iniţial o poveste despre istoria costumului, urmează alte trei capodopere– „Şapte arte”, „Homo sapiens” şi „Allo, Hallo”, filme laureate la Tours, San Francisco, Karlovy Vary şi Oberhausen. Gopo şi-a cucerit notorietatea în lumea animaţiei mondiale prin precizia desenului, extrema lui funcţionalitate, economia în compoziţie şi mişcare, fantezia coloanei sonore, geniala idee de a materializa chintesenţa omului etern şi a celui de toate zilele, personaj esenţializat, nu prea frumos, cu o expresie concentrată ce traversează imperturbabil aventurile cosmico-gnoseologice. Paralel cu desenul animat Ion Popescu Gopo abordează filmul de ficţiune, primele opere cu actori numindu-se „Fetiţa mincinoasă”, ”Galatheea”, „S-a furat o bombă”, „Paşi spre Lună”, „De-aş fi Harap-Alb” şi „Faust XX”, 1956-1966. Tezismul şi naivitatea din „S-a furat o bombă” nu exclud fantezia şi inovaţia, seriozitatea genului science-fiction nu exclud umorul şi parodia în „Paşi spre Lună”, postmodernismul devine exploziv în relectura celebrului basm semnat de Ion Creangă, ultimul titlu excelând în dărâmarea convenţiilor, deşi unele soluţii artistice sunt discutabile şi greu de digerat astăzi. Omuleţul lui Gopo va continua să supravieţuiască în filme cu probleme umanitare ardente, cum ar fi criza energetică–Energica, poluarea–Intermezzo pentru o dragoste eternă, expansiunea robotizării-Trei mere etc.etc. çn anii 1969-1972, Ion Popescu Gopo fost director al secţiei de film şi televiziune din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, iar între anii 1968-1969 a fost preşedintele Asociaţiei Cineaştilor din România. Nu a renunţat la experimente în filmul de animaţie dovadă fiind filmele Animagic, E pur si muove, Cadru cu cadru, fantezia sa debordând în gaguri legate de mişcarea nisipului, a firelor de păr, piliturii de fier, plastilinei, tutunului sau lănţişoarelor. O temă recurentă este la Gopo şi obsesia robotizării umanităţii tratată, e drept, destul de convenţional şi didactic în „Galax” sau „Comedie fantastică”. Ion Creangă revine în atenţia lui Gopo odată cu „Povestea dragostei” inspirată de „Povestea porcului”, unde jocul actorilor se îmbină cu animaţia. çn 1984, „Punguţa cu doi bani” şi „Fata moşneagului şi fata babei” sunt basmele ecranizate în filmul „Rămăşagul”, premiat la Chicago pentru efectele speciale obţinute din dublarea actorilor cu animaţia. çn 1981 inaugurează o frumoasă colaborare cu cineaştii din Basarabia, compozitorul Eugen Doga şi poetul Grigore Vieru fiind printre colaboratorii săi la realizarea feeriei muzicale Maria-Mirabela, excelent film dedicat celor mai tineri spectatori premiat cu numeroase distincţii naţionale şi internaţionale–Atena, Giffoni Valle, Chicago, Quito. De altfel, în 1989, Ion Popescu Gopo pregătea tot un film pentru copii, în colaborare cu cineaştii din Moldova, de astă dată inspiraţia fiind.... Ion Creangă şi al său Stan Păţitul. Cineaştii de la Chişinău, se pare că şi mulţi colegi din ţară, nu prea vedeau cu ochi buni un proiect ce promitea să aibă o serie de conotaţii incomode pentru acel timp al schimbărilor radicale. La sfârşitul lui noiembrie 1989 Ion Popescu Gopo revenise în ţară de la Chişinău pentru un consult la inimă. Ninsese abundent în Bucureşti şi pe strada Porumbaru unde locuia era greu de introdus maşina cineastului în curte. Gopo l-a rugat pe fratele său, Alecu Popescu să-l ajute. Acesta l-a chemat pe fiul său, Mihai, şi au împins ambii Fiatul 1500 postaţi la portierele din faţă. De portbagaj împingea Gopo. După ce au introdus maşina în curte, Alecu şi fiul său l-au văzut pe Gopo prăbuşit în zăpadă. Inima cineastului explodase. Salvarea nu avea decât să constate decesul unuia dintre cei mai mari cineaşti români, la numai 66 de ani, cu doar trei săptămâni înainte de evenimentele din decembrie. Astăzi avem, desigur, cu destulă întârziere, premiile pentru creaţie cinematografică Gopo. Din nefericire însă studiourile de animaţie au dispărut, şcoala de animaţie românească a rămas o frumoasă amintire, din echipa maestrului supravieţuieşte, cu modestie şi umor, doar compozitorul Dumitru Capoianu. La două decenii de la trecerea regizorului în nefiinţă, cea mai umilă datorie este aceea de a reaminti contemporanilor faptul că a trăit lângă noi unul dintre puţinii mari cineaşti ai lumii.
