|
| Note clasice |
PHANTASIA – ÎNTRE ADEVĂR ŞI ILUZIE (I) - LIVIU FRANGA
Pe (cît mai) scurt (posibil), despre un caz atipic, unic chiar, în experienţa literară greacă din Antichitate. Născut (pe la 125 p. Chr.) în marginile orientale ale Imperiului Roman, în Samosata Syriei, un tânăr se pasionează de oratorie, pe care şi-o însuşeşte în şcolile de bună tradiţie din zona natală, apoi în marile centre de educaţie retorică din Ionia şi din Grecia europeană, în ultima petrecând două stagii, succesive, de formare. Începutul carierei de avocat şi de orator îl găseşte înapoi, în capitala Syriei, la Antiokheia, pentru câţiva ani buni. Traseul tinereţii îl cheamă şi îl poartă, apoi, cu detururi neprevăzute, dinspre Orient (Syria, Palestina, Egipt, parcurse toate cu piciorul) către Occident (Rhodos, Italia, Gallia), unde peregrinează pentru alţi câţiva ani buni, mereu în noi oraşe, ca orator vagant (gr. sophistes goes), deşi primise, drept recunoaştere oficială a audienţei de care i se bucurau conferinţele, o catedră stabilă de oratorie, subvenţionată de municipalitatea unui important oraş gallo-roman. Un scurt interludiu îl aduce din nou la Antiokheia. După care urmează nu mai puţin de douăzeci de ani petrecuţi la Atena, unde vagantul de odinioară, frânându-şi toate pulsiunile motrice, se dedică (speră el, definitiv) studiului sever al filosofiei, repudiind facilele arabescuri captivante ale sofisticii, ca vorbire despre suprafaţa lucrurilor. Mutat din nou în Egipt, însă abandonând vechile peregrinări, după ce scrie diatribe, dialoguri şi eseuri pur filosofice, care îl plasează în clasicizata, dar mereu râvnita linie socratico-platoniciană, deja vârstnicul autor, despărţit doar prin câţiva ani de sfârşitul (poate intuit) al vieţii, îşi părăseşte uneltele toate de până atunci şi evadează într-o direcţie pe care probabil nimeni nu a bănuit-o. Sofistul şi filosoful despre care a fost vorba până acum, pe nume Loukianos (Lucian), se apucă să scrie, nici mai mult nici mai puţin, decât romane. Ultimul îi apare la scurtă vreme (probabil între 178 şi 180) înainte de anul dispariţiei (în jurul lui 180). Cele două romane l-au ajutat să poată, împovărat acum de ani, să plece din nou. Dar cu mintea doar. Puţini greci scriitori (posibil, numai străvechiul Herodot) au călătorit, până nu departe de sfârşitul vieţii, mai mult ca Loukianos. Greutăţile vârstei i-au mutat, însă, peregrinările din geografia reală în cea a minţii. Cu ochii ei, fostul retor-filosof a străbătut necălcate teritorii şi a cunoscut noi feluri de oameni, chiar noi fiinţe. Altele decât cele din jur, asemenea lor, dar cu alcătuiri anapoda faţă de realitatea circumterestră. Dincolo de marginile văzute ale Lumii, Loukianos a intuit, descoperit şi redat, în (probabil) ultima sa creaţie, romanul Alethes historia, „Istoria adevărată”, adevărul iluzoriu al ficţiunii pure, nedependente sub nici o formă de contingentul vizibil şi palpabil. De mai mulţi ani, această unică, prin factura ei, creaţie literară a Antichităţii clasice, produs – cum au vrut să arate rândurile de mai sus – al unei veritabile experienţe-limite în ordinea scrisului, a fost publicată în traducere românească.* Despre calităţile de marcă ale acesteia, în conexiune cu problematica romanului, voi încerca să reţin atenţia cititorului cu ocazia următoarelor însemnări. Acum vreau să subliniez doar faptul că o astfel de apariţie a fost complet ignorată (cu atât mai de neînţeles, cu cât se adună anii de la lansarea cărţii) în presa culturală şi în mediile aferente. Inexplicabil şi pentru că Loukianos ar fi putut – prin ceea ce ştim despre el, ca autor căutător avid al unor experienţe cultural-spirituale integral noi, dar, mai ales, prin sensurile operei, radical diferite de cele ale tradiţiei literare, greceşti sau latine, în adâncimea mesajului ţintit spre posteritate – să stârnească, fie şi la noi, un măcar minim interes. Cuvântul-cheie al romanului ne pare a fi – sprijinit de o ocurenţă remarcabilă – verbul phaino(mai), care exprima în greaca veche ideea arătării, a apariţiei (subliniată şi mai mult de derivatul epiphaino, de la care s-a format cunoscutul nume al apariţiei revelate, epiphaneia, „epifanie”), dar nu a unei apariţii-arătări oarecare, şterse şi monoton-banale, ci sub o înfăţişare extraordinară, în primul rând strălucitoare, pline de lumină. Eroului-narator i se arată alte lumi, dincolo de ultimele hotare ale celei ştiute şi văzute de toţi mateloţii şi soldaţii greci la capătul locuit al ţărmului Oceanului de la Soare-Apune. Pe Ocean, în el şi deasupra lui, precum şi dincolo de el, începe nu o lume nouă, ci lumi noi. Începe aventura, care poate, cu cât e mai palpitantă şi mai greu de crezut de mintea, simţurile şi experienţa omenească, să domolească, dar niciodată să stingă setea greu de potolit a omului grec de a şti, de a cunoaşte, de a afla. Acolo unde, geografic, se termină văzutul unei părţi a Lumii – Coloanele lui Herakles, pe locul Strâmtorii Gibraltar de azi –, începe o Altă Lume. A minţii, a ceea ce îşi poate ea închipui, adică reprezenta prin imagini asemănătoare celor reale, celor adevărate (deci, vero-simile), într-un cuvânt, începe spectacolul imaginarului. Ca prelungire, aparent firească, a realului. Or, puntea alunecoasă dintre real şi iluzoriul imaginar, dintre adevărul realităţii şi impalpabilul, doar reprezentabil, intuibilul ficţiunii/imaginarului, este exact fantezia, phantasia în limba vechilor greci. Este, în ordine literară, cred că termenul cel mai important al familiei lexicale a verbului phaino(mai). Căci phantasia preia de la verbul-bază ideea esenţială a „arătării”, a „apariţiei”, nu mai puţin şi conotaţia extrem de semnificantă a „strălucirii”, a „luminii strălucitoare”, dar îi adaugă un element de noutate: puterea seducătoare, forţa irezistibilă a iluziei, pe care numai viziunile spectaculoase, jocul cosmic interior al imaginarului literaturii o poate crea şi întreţine în cel ce se lasă posedat. La marginea realului, pe muchia lui, începe spectacolul fantasticului (phantastikos). Ultimul cuvânt este, în greacă, derivatul gramatical şi produsul/efect cel mai înalt al fantazării (phantasia). Fantezia naşte fantasticul. A dovedit-o, pentru prima oară în cultura antică pregătitoare a celei moderne, şi a trăit-o, cu intensitate, Loukianos, grecul syrian.
|
|
|
|
|
|
|
