In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Interviu
„INTELIGENŢA E O PROVOCARE ADRESATĂ DESTINULUI” - GHEORGHE GRIGURCU DORA PAVEL: Domnule Gheorghe Grigurcu, ce credeţi despre binomul inteligenţă-prostie? GHEORGHE GRIGURCU: Din cîte ştiu, inteligenţei nu i s-a putut da pînă acum o definiţie satisfăcătoare. Curios, claritatea nu s-a exercitat asupra clarităţii într-un mod care să mulţumească toate spiritele cercetătoare. Cu atît mai dubioase ne apar acele teste de măsurat inteligenţa (IQ-ul), biete grile greoaie ce s-ar iluziona că ar putea capta libertatea. Căci, în esenţă, inteligenţa asta e: o formă a libertăţii ce se oglindeşte în sine. Scăpînd, principial, oricărei cauzalităţi, scutită de orice vasalitate, inteligenţa e un chip al conştiinţei omeneşti de-a se sustrage Destinului. Reuşind a fi exterioară acestuia, îl poate examina, judeca, sancţiona în voie, precum o instanţă similitranscendentă. Doar atît. Deoarece transcendenţa propriu-zisă, zonă a contactului cu sacrul, nu îi stă la îndemînă decît ca un obiect la care nu are acces nemijlocit, pe care îl poate accesa exclusiv raţional, în afara experienţei mistice. În vreme ce sentimentele fac parte din Destin, reprezentînd o substanţă a sa majoră, inteligenţei îi revine rolul de-a aluneca doar pe superficiile Destinului. De a-l măsura din afară, ca şi cum ai da tîrcoale unei case în care n-ai voie să intri. Formă superioară a instinctului şi a memoriei, funcţii inferioare ale vieţii, inteligenţa le depăşeşte prin perspectiva libertăţii ce şi-o arogă. Aceasta constituie „misterul” său, de rang secund. E o libertate dobîndită şi nu una plămădită din profunzimile emoţionale ale vieţii interioare. S-a afirmat deseori că inteligenţa ar fi un instrument de adaptare la real. Aceasta e însă doar o utilitate a sa modestă, derivînd în linie dreaptă din abilităţile de supravieţuire ale regnului animal. Pe o treaptă mai înaltă, speculativă, inteligenţa nu e oare o dezadaptare? O despărţire de real prin negaţii şi dubii, printr-o pletoră de ipoteze? A consimţi la real prin tacticile subordonării şi a-l refuza prin problematizare sînt deopotrivă tendinţele inteligenţei pe care n-o putem concepe decît etajată, nivelul de sus oferind emblema raţiunii evoluate. M. Ralea făcea distincţia între inteligenţă şi deşteptăciune. Dacă cea de-a doua ţine de „morala practică”, de dibăciile supravieţuirii, prima are o trăsătură de gratuitate ce-o înnobilează. Inteligenţa filosofilor e lamura inteligenţei, care intră în impact cu condiţia umană, e o provocare adresată Destinului. Incapabilă a „rezolva” marile mistere, inteligenţa le semnalează, punîndu-le în problemă. Asediază latura numenală a fenomenelor, cu eforturi pe cît de perseverente pe atît de fără speranţă… Să fie inteligenţa amorală? S-ar zice că da, întrucît întîlnim cazurile unor inteligenţe dedicate în chip frapant Răului, aşa-numitele inteligenţe diabolice care săvîrşesc răul „printr-o liberă alegere a voinţei”, cum spune Aristotel. Stalin, Hitler, Mao sînt exemple edificatoare. Nu le-am putea contesta o „deşteptăciune” cu care şi-au observat ţelurile dezastruoase, un soi de „artă” a maleficului. Dar conceptul de inteligenţă nu se simte ofensat de atari specimene ce l-au tîrît în abis? Încadrarea lor nu s-ar putea face decît într-o istorie dereglată, deoarece atît comunismul, cît şi nazismul nu sînt decît faze de nebunie a istoriei, o nebunie „bună de legat”. Ce-are a face inteligenţa cu o istorie delirantă? D.P.: Iar prostia... Gh.G.: Nu cred că prostia ar fi opusul inteligenţei, aşa cum se pretinde îndeobşte. La antipodul inteligenţei nu se află prostia, ci naivitatea, inocenţa de paradiziacă obîrşie, pe care aceasta, prin forţa lucrurilor, o expulzează din spaţiul său, nu fără, uneori, un ceremonial măgulitor, de nostalgică factură. Vedem în prostie un gen de inteligenţă imatură, deturnată din traiectul său. O inteligenţă necoaptă, coruptă. Sursă a erorilor, a discordiei, în condiţiile unei jalnice inconştienţe. De unde mulţumirea de sine, suficienţa brutală a prostului, de regulă un narcisiac grotesc. „Există patru feluri de persoane în lume, scrie H. Taine. Îndrăgostiţii, ambiţioşii, observatorii şi imbecilii; cei mai fericiţi sînt imbecilii”. Întrucît inteligenţa lor avortată îi împiedică a se conştientiza. Autosatisfacţia lor e o stare edenică uzurpată. D.P.: Să fie prostia un viciu? Gh.G.: Nu cred, deoarece nu stă în putinţa prostului de a pune capăt prostiei precum, de pildă, beţiei, lăcomiei, avariţiei. Poate fi cel mult un viciu al Creaţiei, nu unul al creaturii. D.P.: Dar inteligenţa? E o virtute? Gh.G.: Ce să zic? „Virtutea izvorăşte din dragoste”, afirmă Sfîntul Ioan Gură de Aur, iar inteligenţa e prin natura sa anafectivă. Inteligenţa nu e iubire, ci, eventual, o instanţă de control, un filtru al acesteia, ceea ce nu înseamnă că nu poate împlini în economia psihică a individului un rol eroic. A trăi atîta amar de timp după ce-ai gustat din Pomul Cunoaşterii, după ce i-ai distilat în retortele raţiocinante ale minţii tale uriaşa mulţime de consecinţe ce se înscriu în palmaresul actual al lui homo sapiens, nu e un act de eroism? „Ciocolată cu hrean” D.P.: Mai există azi o limbă de lemn? Gh.G.: Limba de lemn a propagandei comuniste rămîne neîntrecută în potlogăria sa nu numai scorţoasă ci şi imperativă, teroristă. Ea nu se mulţumea a escamota realităţile sumbre, incompatibile cu emfaticul meliorism de partid, ci impunea un barem al gîndirii şi al graiului obştesc. Semidocta oratorie oficială, în frunte cu cea practicată de „cei mai iubiţi fii ai poporului”, se revărsa din belşug în mass media, se răsfăţa în mlaştina unei gazetării fără alternativă ce sufoca nu doar jocul de opinii, ci şi informaţia. În anii cei mai nefericiţi ai totalitarismului roşu, scriitorii se vedeau constrînşi (las’ că unii îşi puneau de bună voie jugul!) la un idiom „de partid şi de stat”. Aşa cum s-a întîmplat cu, între alţii, Camil Petrescu, nevoit, prin intervenţia unor politruci culturali precum Aurel Baranga şi Mihai Novicov, la concesii dintre cele mai umilitoare în legătură cu piesa sa de teatru închinată vieţii lui Caragiale, cerîndu-i-se s-o modifice astfel încît să „rimeze” perfect cu un articol din „Scînteia”. După 1964-1965, presiunea dirijistă a pierdut din intensitate. A rămas însă discursul de un monumental agramatism al „geniului Carpaţilor”, care, din nefericire, a aruncat o umbră groasă asupra presei, polarizînd, poate dintr-o şi mai mare nefericire, elogiile unor condeie servile, unele din ele incontestabil valoroase, tocmai pentru un pretins „dar oratoric” al dictatorului. Ce se întîmplă la ora actuală? S-a constituit un limbaj al politicienilor, infatigabil, cu neînsemnate nuanţe deosebitoare de la o gură la alta, de o cursivitate factice asigurată şi de ticuri lexicale precum „a implementa”, „a derula”, „a lectura”, „punctual”, „conflua”, „imagine” (favorabilă sau nefavorabilă, în raport cu miza electorală), „deci” (ritualic aşezat la începutul oricărei vorbiri) etc. D.P.: „Vizavi de”, „realmente”... Gh.G.: Probe ale „distincţiei” noii nomenclaturi. Să fie o nouă limbă de lemn? Cred că e mai bine s-o numim una… de pîslă! Dacă limba de lemn comunistă reprezenta o capcană a stagnării, a unui conservatorism rînced, „locul unde nu s-a întîmplat nimic”, retorica politicaştrilor prezentului e una aparent contrară, de-o dinamică aţîţată la culme a faptului divers, extras cu predilecţie din sfera afacerist-oficială. Ea descoperă şi… acoperă un şir nesfîrşit de scandaluri. O sintaxă a senzaţionalului e prevăzută cînd cu volutele tergiversării, ocolirii, muşamalizării, cînd cu suculente insulte balcanice… Pe un alt palier, putem vorbi de ceea ce am putea aprecia mai curînd o modă decît o limbă fie şi la figurat. E acea înclinaţie irezistibilă către expresia porno, pe care tinerii literaţi o exhibă, ca şi cum o versificaţie sau o proză n-ar fi „şic” fără aportul său. De la inscripţiile de pe pereţii latrinelor s-a trecut cu bravură la textul beletristic, nu fără un intermediu al elocuţiei stradale. Zilele trecute am surprins în parc o conversaţie între două fete, foarte probabil eleve, după terminarea orelor de şcoală. Încălţate cu pantofi cu rotile, fumau şi se certau. Una îi spunea celeilalte: „Eşti o proastă. Îmi vine să-mi bag p… în tine!”. Se referea la organul masculin, ca şi cum s-ar fi aflat în posesia lui… D.P.: Credeţi că delicateţea nu s-ar putea asocia cu termenii socotiţi (pînă mai ieri, nu ştiu dacă şi azi!) pornografici? Gh.G.: Aici nu e vorba de o combinaţie mecanică, neutră cum ar veni, ci de o întîlnire a două registre afectiv-stilistice care n-ar putea face casă bună. Neîndoios, nu putem tabuiza sfera sexuală a existenţei, fiind nevoie de-a găsi expresia acesteia care nu e neapărat cea obscen-injurioasă. Cea care poartă, indiferent de context, o sarcină rebarbativă. E ca un miros pestilenţial ce nu se schimbă chiar dacă îl introduci într-o încăpere elegantă. Cuvintele sînt entităţi în sine, de care e riscant să nu ţinem seama. Înţeleg că are loc, prin recursul susţinut la pornografie, o testare a limitelor scriiturii, aflată în compania celorlalte experimente ale avangardei, un mod de-a pipăi fundul sacului. Poate că reacţia mea de refuz (nu un refuz de principiu, ci unul de sensibilitate) e a unui retardat şi că peste o generaţie, cel mult, o atare problemă (din fericire ori din nefericire?) nu se va mai pune. Să mă apropii însă de întrebarea dvs. Avem un poet, din rîndul celor importanţi, despre care am scris admirativ între primii, cînd încă era departe de-a se bucura de un credit generalizat (ca şi Leonid Dimov sau M. Ivănescu) care, impunîndu-se prin exaltările „purităţii”, ale unui „angelism” din care şi-a constituit brand-ul, a trecut dintr-o dată la licenţiozitate. A trecut ori numai a dat în vileag ceea ce sub trecutul regim n-ar fi putut fi acceptat de cenzură? Aţi ghicit! Mă refer la Emil Brumaru. Cineva a susţinut ideea că pînă şi aceste aluviuni obscene n-ar reprezenta în producţia d-sale decît o altă faţă a… „purităţii”. Ca să vezi! În realitate, cred că ori un aspect ori celălalt e o făcătură. Situîndu-ne pe poziţia unuia, nu-l putem percepe pe celălalt decît caricatural. Serafismul e şters precum cu un burete de vorbuliţele porno, şi la rîndu-i nu le poate tolera decît renunţînd la propria-i lumină. Ne aflăm în faţa unui un tur de forţă ce primejduieşte nu „sinceritatea”, ci identitatea auctorială. Teoretic, încerc să înţeleg şi un astfel de caz, dar ceea ce se numeşte simţul pentru poezie îl blochează. O omogenitate psihologică pe care n-avem cum a o nesocoti interzice o asemenea asociere împotriva naturii. E ca şi cum am fi îmbiaţi să mîncăm dulceaţă cu muştar ori ciocolată cu hrean. „Ocupaţiile mărunte limpezesc mintea” D.P.: Cum vă vin ideile, imaginile, asocierile de cuvinte etc.? Ce vă „inspiră”? O să reiau o întrebare mai veche: cum scrieţi? Gh.G.: Nu-mi dau bine seama. De regulă, totuşi, e nevoie de-o stare pe care o pot numi matinală, cînd odihna mea se suprapune încrezătoare peste odihna lumii, luminoasă, fragedă, gata să înceapă ceva. Indiferent ce. O lucrare care să nu distoneze cu prospeţimea intemporală ce ne umple fiinţa ca pe un vas cu un lichid aromat şi zglobiu, stînd să se reverse peste margini… Obosesc repede şi caut să profit de-o asemenea împrejurare prielnică. Din oră în oră fac cîte o pauză, în care stau culcat şi cîteodată ascult muzică. După care, reconfortat, o iau de la capăt. Nu pot lăsa deoparte contribuţia unor ocupaţii mărunte ce-mi limpezesc mintea, luată prin surprindere de cîte o asociere pe care n-o pot nota deîndată, precum plimbările cu cîinele (între două şi trei ore zilnic), ba chiar momentele de tot prozaice cînd mă bărbieresc ori mă spăl. Restrîngîndu-mi-se în anii din urmă memoria, destule lucruri ce-mi trec prin cap se pierd… Cînd îmi propun să scriu despre o carte, o citesc integral, apoi o las deoparte şi mă ocup de altceva. Prea multe însemnări pe marginea ei, un popas asupra unui mare număr de aspecte mă deconcertează. O reiau după un timp, foiletînd-o. Din cîteva puncte de reper pot reconstitui mai convenabil imaginea ei decît dintr-o pedantă aglomerare de detalii. Fragmentele îmi sînt de mare ajutor, îmboldindu-mă la o manieră pe cît posibil subiectivă a reconstituirii. Nu-mi place să scriu o simplă dare de seamă, spre care m-ar îndemna conspectarea paginilor dintr-un exces de „metodă”. Mai uşor mă mişc între sugestii disparate, între scînteierile, cîte se întîmplă a se ivi, ale unor fraze luate de ici, de colo. Poate că în acest fel se răzbună vocaţia mea originară, de poet, împotriva celei de critic, oarecum dobîndite, impuse de dorinţa unei „profesii” literare. Cît priveşte poeziile şi aforismele, acestea apar mai întîi în ciornă, apoi, după un stagiu de „sertar”, ajung la variante dintre care unele izbutesc a-mi obţine aprobarea. Restul e, cu voia dvs., tăcere… „Ipocrizia rea şi ipocrizia bună” D.P.: Cum vă simţiţi între sinceritatea şi ipocrizia confraţilor? Gh.G.: Fie-mi îngăduit a aprecia neconvenţional acest binom, în care primul termen pare egal cu o virtute, iar cel de-al doilea cu un viciu. Dorim, fără doar şi poate, raporturi de sinceritate cu colegii de condei, dar ce înseamnă aceasta? Realist privind lucrurile, nu neapărat o atitudine de corectitudine, de lealitate, căci avem a face cu caractere pe care nu le schimbă modul de comunicare. „Nu există decît un mod de-a fi ceva mai puţin egoist decît ceilalţi: acela de a-ţi mărturisi egoismul”, se pronunţă, cu spiritualul său scepticism, Jules Renard. Dar cînd nu întîlnim o astfel de recunoaştere a egoismului personal, ce încredere am mai putea avea în francheţea semenilor, care, după anume indicii, ştim că-l posedă, făcînd uz totuşi de formulele mai mult ori mai puţin rafinate ale disimulării? Şi asta încă într-un caz favorabil. Reaua credinţă, ingratitudinea, grobianismul nu se revendică şi ele de la sinceritate? Duşmănia din invidie, ura din incapacitatea de înţelegere ce sînt altceva decît reacţii ale sincerităţii, în afara oricărei îndoieli? Biruinţe ale aclamatei sincerităţi! Mi s-a întîmplat să alcătuiesc un volum de versuri al unui bard din Amarul Tîrg, cu prefaţă şi cu recomandarea de publicare către o editură prestigioasă ce altminteri nu l-ar fi băgat în seamă, volum pe care autorul mi l-a dedicat. Pentru ca în puţină vreme, fără niciun motiv sesizabil, individul să înceapă a mă calomnia, a mă nega furibund, pe la colţuri de stradă, dar şi în scris. „Recunoştinţa” iluzoriu consemnată în dedicaţie se dovedea o sărmană prefăcătorie ocazională, „recunoştinţa” exprimată prin atitudinea sa deşănţat agresivă ce era altceva decît o erupţie de sinceritate? Un critic de la Cluj, despre care, crezînd în înzestrarea sa şi amăgindu-mă asupra caracterului său, am scris cu statornicie favorabil, în răspăr cu majoritatea comentatorilor, a sfîrşit – ce credeţi? – prin a-mi taxa din senin articolele drept „penibile”, „absurdităţi aiuritoare” ş.a.m.d. Am observat şi la alţi literatori această dedublare. Iniţial, o benevolenţă catifelată, o deschidere măgulitoare faţă de modesta mea persoană, care, între altele, practică o critică de întîmpinare, pentru ca apoi, după ce au fost urcaţi sacii în căruţă, foaia să se întoarcă. Unii dintre aceşti tineri sau mai puţin tineri „amici” cu ţeluri bine reglate („scrie despre mine”, cu repetiţie) au măcar relativa decenţă de-a mă ignora după ce au căpătat satisfacţia scontată. Alţii însă nu pregetă a-şi da la iveală fondul veninos, ca şi cum ar fi voit să se răzbune pe propria lor comportare comprimată prin falsul respect. Cum am putea pune în discuţie sinceritatea lor finală? O malformaţie a alcătuirii lor lăuntrice îşi spune răspicat cuvîntul. Condeierii în chestiune nu pot rezista prea mult în fariseism, despovărîndu-se de obligaţiile acestui deghizament spre a-şi dezvălui, ca să spunem aşa, cifoza morală. Căci intervine cîteodată – mi-am dat seama cu stupoare – o inconsecvenţă patologică, o incapacitate neîndoios maladivă de a-ţi păstra o relaţie dacă nu prietenească măcar corectă. Vanitatea creşte halucinant pînă cînd elimină orice reţinere din conştiinţa celui cu pricina, ajungînd a-i prejudicia propriile interese. A-i strica, şi încă grav, reputaţia. Date fiind acestea, nu e preferabilă… ipocrizia? Acea „invenţie a oamenilor pentru a-şi disimula egoismul”, cum se rosteşte, mizantropic, Schopenhauer. Evident, un gen de ipocrizie constantă, fără fisuri, care să facă atmosfera socială respirabilă, aidoma unei instalaţii de aer condiţionat. O disciplină autoimpusă care să păstreze cel puţin aparenţele normalităţii relaţiilor dintre oameni, întrucît zonele obscure ale fiinţei rămîn incontrolabile. Şi nu o prefăcătorie grosieră, de prost gust, ci una cît mai aproape de aşteptările noastre în microcosmul ambianţei în care ne aflăm. Deoarece există o ipocrizie rea şi o ipocrizie bună, precum colesterolul rău şi colesterolul bun. Mă gîndesc acum la politeţe, viciul minim, spre a parafraza o celebră cugetare, pe care ipocrizia îl înfăţişează omagiind virtutea, cu un efect maxim. Armonia convieţuirii umane civilizate ar fi de conceput în absenţa acestei înfrînări elegante a pornirilor dezagreabile care e politeţea, delicată dovadă nu numai de stimă faţă de aproapele ci şi faţă de tine însuţi? Dramul de simulare conţinut în comportarea politicoasă e ca sarea în bucate, fără de care moravurile ar fi insipide. Unii vorbesc şi despre şansa politeţii, adică a acestei ipocrizii amabile, pe care nu doar o tolerăm, ci şi pe care o dorim, de-a se transforma în a doua natură a omului şi poate că nu greşesc…
