In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
PÉTER ESTERHÁZY, DE LA OARECARE DISTANŢĂ - CORNEL UNGUREANU 1) O pagină de jurnal: 10 decembrie 2007 Invitat de Brânduşa Armanca la Budapesta, la decernarea Premiului de excelenţă lui Péter Esterházy. Fiindcă sunt în „grupul de sprijin” presupun că voi fi solicitat să spun de ce susţin propunerea Institutului cultural. Aşa că am scris repede un text: în cazul în care trebuie să spun acolo câteva cuvinte din partea celor care cercetează, cu grupul A treia Europă, literaturile Europei Centrale aş putea să povestesc, jumătate de oră, de ce adevărata cercetare a Europei Centrale începe de la câţiva autori foarte importanţi, dintre care unul este chiar Péter Esterházy. E un prozator extraordinar, îmi începeam dialogurile cu cei de la A treia Europă, e scriitorul cu cel mai întins arbore genealogic din Europa. Dacă te întorci prin Viena, prin Italia, prin Croaţia, prin Italia dai de statuile strămoşilor lui. De străzi, de parcuri, de piaţete care se numesc Esterházy. Există prăjitura Esterházy, o delicatesă, mi-a explicat Smaranda. E cu ciocolată. De ce, dacă ai un asemenea arbore genealogic, mai trebuie să scrii şi literatură, m-a întrebat unul dintre studenţii mei. Şi a adăugat celebra frază a lui Călinescu : fiul lui Goethe nu e nimic, un Montmorency rămâne un Montmorency. Da, riguros exact, a răspuns pedagogul care eram, însă Scriitorul Péter se naşte într-o societate – într-o ţară – în care aristocraţia nu mai există. Vechea aristocraţie, fie ea şi Esterhazy, e înlocuită de noua aristocraţie, care e a artiştilor. Şi, mai ales, a artiştilor literaţi. Un Deşliu este, în 1950 sau în 1955, mai boier decât Brâncovenii, Nina Cassian sau Maria Banuş sunt mai principese, în 1961, decât Martha Bibescu. Ungaria respecta simetriile ţărilor socialiste. Dacă vrea să dea ştire despre rangul înaintaşilor, junele Péter trebuia să fie scriitor. Iar un scriitor de succes, un adevărat principe al literaturii, trebuia să înjure din răsputeri orânduirea (literară!!) cea crudă şi nedreaptă. Modernitatea literaturii a fost, tânăra generaţie a Europei Centrale ne poartă spre paradisul postmodern în zbor, explicam eu, vesel ca orice profesor ce se respectă. Şi, dacă e să judecăm drept, atunci când citim paginile despre moartea Mamei, nu citim pagini care ţin în echilibru fragil o istorie? Nu moare un erou, moare un personaj care ilustrează o devenire a istoriei. În Verbele auxiliare ale inimii, Familia face parte dintr-o Istorie, care este şi nu este a omului comun. În Der Mann ohne Eigenschaften, Musil evoca Moartea Tatălui, dar Musil-senior era încă departe de rangul Esterhazy. Pe lista de autori care îl inspiră, Péter îl aşază şi pe Musil, lângă alţi 40. Să adăugam câte ceva despre documentarul pe care un asemenea scriitor îl poate realiza: una e să scrii mereu despre muncitorii, ţăranii, intelectualii de acum treizeci de ani şi alta e să scrii despre familiile care poartă amintiri de acum trei sute sau şase sute de ani. Una e să citeşti pagini despre liberte, egalite, fraternitate făcute de un istoric, alta e să descoperi un prozator care poartă în spinare amintirile Europei Centrale şi de Est. Deci compun repede această pagină, cu bănuiala că nici unul dintre vorbitori n-o să spună un cuvinţel despre Nedelciu sau despre postmodernii din România care se învecinează cu postmodernismul lui Esterházy. şi aş mai fi spus la sărbătorirea lui Esterhazy de la Budapesta: Nu am citit cartea despre felul în care contesa Hahn-Hahn a coborât pe Dunăre. Dar sper că simpatia pentru postmodernii români, prezentă în câteva declaraţii, e vie – mai vie – în cartea despre ocheadele contesei Hahn Hahn. (1) 2) Ce aş fi spus la Budapesta Nu-mi imaginam că antevorbitori mei, personaje cu misii culturale înalte, s-ar fi oprit asupra postmodernilor români – confraţii, nu-i aşa, ai ilustrului Péter. Aşa că aş fi început cu o propoziţie a lui François Lyotard, validabilă şi în paginile lui Nedelciu, Cărtărescu et comp. : „Ipostaza postmodernă înseamnă desprinderea de unitatea ideală a cunoştinţelor anterioare”. Şi aş fi continuat: „Să nuanţăm: Esterhazy Péter provine dintr-o aristocraţie europeană al cărei arbore genealogic poate defini devenirea unui spaţiu geografic. Definim Europa Centrală cu ajutorul lui. A scrie înseamnă, pentru el, o operaţiune de desprindere de protocolul aristocratic. O operaţiune de desprindere, de ruptură, de redefinire a scrisului, a literaturii. El este, alături de alte personalităţi fundamentale ale scrisului, în postistorie. Ar trebui spus că Roman-producţie al lui Esterhazy Peter seamănă cu Brazdă peste haturi a lui Dan Petrescu, Luca Piţu, George Pruteanu. Sunt optzecişti inteligenţi, cu vocaţia parodiei, a satirei, a discursului sarcastic. Sunt hiperinteligenţi, aşa cum e majoritatea optzecistă, culţi, mişcându-se lejer în mai multe literaturi. Aceeaşi sorginte intelectual-parodică postmodernă va funcţiona în Femeia în roşu de Nedelciu, Babeţi, Mihăieş, ultimii doi fiind teoreticieni de performanţă, primul devenind un lider al optzecismului românesc. Nedelciu e autor al postfeţei versiunii româneşti a Verbelor auxiliare ale inimii. Sunt canale de comunicare importante, fiecare dintre ele evocând trasee neobişnuite. Poate fantazarea lingvistică îl apropie (dar numai atât) pe Esterházy Péter de Luca Piţu. Daniil Harms, Zoşcenko sau scriitorii sârbi preocupaţi de istoriile secrete, de divulgarea anecdotei subversive din nomenclatura lui Tito rezolvă, în zece rânduri, buna conlucrare dintre anecdotă, pamflet şi subteranele istoriei imediate. Un strop de pornografie maghiară (dar şi anecdotele subversive cehe, româneşti stau sub acelaşi semn) pot traduce în dialect postmodern autorii de mai sus. Fiindcă postmodernismul lui Esterhazy Péter funcţionează într-un fel cu totul aparte.(2) Magyar Miklós observa că în Să nu faci piraterie papei – el ar fi mai preocupat de soarta cuvintelor, de naşterea limbii, decât de soarta celor care le folosesc. În Introducere în beletristică, textul autorului şi textele oaspete conferă acel efect estetic pe care-l are citirea operei, de aceea nu are nici un rost despărţirea textelor oaspete de textul autorului. Sensibilitatea politico-socială ar fi plusul pe care Esterházy Péter îl adaugă noului roman.. “Fără îndoială, Esterházy este unul dintre cei mai importanţi prozatori actuali din Ungaria, cei care reacţionează la modul cel mai profund la toate probleme sociale, fiind, în acelaşi timp, strâns conectaţi la cele mai noi tendinţe pe plan mondial. (În afară de conexiunile amintite cu noul roman, se pot trasa paralele demne de atenţie între arta scriitoricească a lui Gombrowicz, Handke şi alţii. Simţul lingvistic mult mai îndrăzneţ faţă de cei amintiţi mai sus îi asigură un loc distinct în literatură maghiară a secolului XX.”) 3) Von Dalma, un personaj care a circulat şi în Banat (Altă pagină de jurnal, 11 martie 2009) Un telefon întrebător mă blagosloveşte cu laude: dacă, zice mnealui, în anul 1989 am scris despre călătoria la Bocşa (împreună cu Sorin Titel, George Suru şi Dulcineea von Dalma) atunci e foarte simplu: Esterházy s-a folosit, în cartea sa despre, de cartea mea şi a Dulcineii. Îi răspund că „în nici un caz”, apoi îmi recitesc textul din 1989 – din Imediata noastră apropiere, II, care arată aşa: „Sunt pagini prilejuite despre o călătorie a noastră la Reşiţa. Suntem patru, adică George Suru, Sorin, Carola şi cu mine. Ea în postură de şofer şi proprietar al maşinii. Şi Sorin, evocând următorii treizeci de ani de scriitor genial. Va fi celebru, dar nu va mai scrie piese de teatru. Nu ar mai scrie piese de teatru, nu ar mai regiza, deşi i-a promis Carolei rolul Dulcineii şi ar trebui — nu-i aşa? — să se ţină de cuvânt. Ein Mann, ein Wort; orice bănăţean e şi un pic neamţ. Carola fusese eleva lui preferată la Caransebeş, o distribuise în Pescăruşul, ar fi fost o Nina Zarecinaia de zile mari, dar aşa i s-au întâmplat ei toate: Sorin s-a mutat de la Caransebeş, a abandonat teatrul iar ea... ea, care ar fi trebuit să fie o actriţă de zile mari, o Dulcinee... ea a ajuns un nimic. (În anii următori va avea probleme cu justiţia şi va fi acuzată de prostituţie). Ea era, atunci, foarte frumoasă, îi înjura pe miliţieni – avea un tic verbal, o reacţie necontrolată –, Sorin o conjura să se abţină, el nu suferea vulgarităţile, se făcea roşu-roşu când ea îşi rostea textul, poezia. Sigur, accepta Dulcineea, dar cum să mă potolesc dacă mama m-a făcut aşa? Pe tine te-a făcut prozator, pe George, poet, pe Cornel profesor, pe mine curvă. Acum voia să-l vadă pe adevăratul Don Quijote şi să i se dedice. Când am plecat din Caransebeş, ţinea neapărat să fie şoferul nostru, să trăiască o adevărată aventură intelectuală. Îi ajungea atât: să fie umila servitoare a unor cărturari care peregrinează. Dar noi – noi –, explica George, suntem în căutarea adevăratului Don Quijote, a Cavalerului Tristei Figuri pierdut, uitat, abandonat într-un Banat al nerecunoştinţei. Noi, spunea George, din ce în ce mai exaltat, vom întâlni un om care, timp de o viaţă, a recuperat adevărata Imagine. Trebuie să ai talentul lui Sorin ca să realizezi... Eu rămân cu el, spunea Carola, crezi că n-o să creadă că şi-a împlinit menirea dacă rămân cu el? Tata Oancea e om bătrân, e un personaj onorabil, are copii şi nepoţi, încerca să o potolească George. Îl vedem, discutăm, depunem omagii, dacă vrei poţi să-l săruţi frumos şi ne întoarcem. Bine, accepta Dulcineea, dar o să-i fac cel mai frumos cadou... o să-i fac un adevărat cadou! O să vedeţi ce cadou! Cadoul (numai o adevărată doamnă a zilelor noastre, o Dulcinee a anului 1967 ar putea face un asemenea dar) ar fi o noapte de amor. Ea a fost întotdeauna îndrăgostită de oamenii maturi şi înţelepţi... de-asta a fascinat-o Sorin Titel. Fiindcă are geniu... Au urmat supărările: Sorin n-a mai vrut să meargă mai departe. Dulcineea începu să rostească propoziţii porno, iar dumnealui nu suporta aşa ceva. Nu suporta stilul porno. El se dă jos şi face autostopul. L-am însoţit, am avut noroc, ne-a luat un microbuz cu nuntaşi, care mergea la Timişoara. George şi Carola au ajuns totuşi până la Tata Oancea, acolo totul s-a întâmplat frumos, Carola i-a sărutat mâna. Ea n-a rostit nici una dintre propoziţiile ei celebre, nu i-a înjurat pe miliţieni (se nimeriseră doi prin preajmă). Tata Oancea i-a oferit Dulcineii o carte, un volum de poezii (Toamna, Tipografia Sontagsblatt, Timişoara IV, Piaţa General Dragalina 2, 1936) cu o dedicaţie pe care Carola Blum o va reproduce în memoriile ei, publicate la Bonn în 1986: „Dedic aceastei Dulcinei a vârstelor mele înalte, domnişoara Carola Blum, o carte scrisă de adevăratul Don Quijote al Banatului, de cel mai de seamă artist al foamei din secolul nostru, Petru E. Oance. Am mai fost cu Carola, cu George şi cu aleşii într-un microbuz al Consiliului sindical raional din Caransebeş la premiera piesei Fructul oprit. Carola era foarte mândră (va scrie asta în memoriile ei) că Sorin folosise un distih creat de ea: „Sunt fecioară, sunt cinstită / Bolnavă de colecistită”. Ea avea într-adevăr colecistită. La trei zile după premieră va intra pentru prima dată la puşcărie „pe bune”. O acuzau de relaţii sexuale cu străini. Stagiu de perfecţionare lesbi, va scrie în romanul ei autobiografic, Dulcineea von Dalma. Dalma era, de fapt, Dâlma, o parte a oraşului în care se trăia bine. Tot în romanul ei autobiografic scria despre expediţiile lui George şi ale mele în căutarea arhivei lui Körösi Csoma Sándor. George era sigur că ar fi la Teregova, la Ruschiţa sau la Domaşnea, bine ascunse de cei care ar fi trebuit să le ardă în 1950, la Caransebeş. Un unchi al lui i-a povestit că acolo ar mai fi fost şi corespondenţa pe care contele a purtat-o cu Mircea Eliade, cu Guenon şi cu Ananda Coomaraswamy. I-am spus, în fiecare dintre dialogurile noastre, că s-ar putea să-l confunde pe Iuhoş cu Jakabffy, celălalt conte din Zăgujeni, ins cu preocupări culturale temeinice, finanţator al unor reviste care au apărut în română şi maghiară la Lugoj. Nu, George ştia exact: era vorba de biblioteca lui Iuhoş, de corespondenţa lui Iuhoş, de prietenii lui Coomaraswamy, Eliade, Guenon.”. Ei, mai adaug, poate a citit romanul Dulcineii, e în germană, a apărut la o editură din Freiburg. Note 1) Cum să nu, am citit-o, dar abia în avionul spre Budapesta. Am găsit în bibliotecă L’ oeillade de la comtesse Hahn-Hahn – en descendant le Danube – Traduit du hongroise par Agnes Jarfas, Gallimard, 1991. Niciunde nu apar supărările lui Péter Esterházy împotriva celor care îl consideră „postmoderni” sau a celor care catadicsesc să vorbească despre Europa Centrală ca aici. Nici în călătoria pe Dunăre nu-şi ia asociaţi: Claudio Magris devine Claudia Magris, o ia razna prin istorie, iar când ajunge acasă are şansa să-l întâlnească, fiindcă Magris ţine conferinţe şi la Budapesta. Dar nu-i deloc fericit că-l întâlneşte. Mi-am pus cartea pe masa de la hotel, copiind de pe ultima copertă a ediţiei Gallimard, 1991, următoarele: „Reluînd o călătorie întreruptă cu treizeci de ani mai devreme, naratorul face o excursie pe Dunăre cu intenţia să-i consacre o carte. Această explorare a spaţiului şi a timpului, deopotrivă parodică si serioasă, îi permite lui Péter Esterházy să prezinte în racursi istoria familiei sale şi a Europei Centrale. Şi de a se întreba asupra situaţiei scriitorului, căruia publicul îi cere povestiri, de preferinţă distractive, care îl transportă într-un altceva. Romancierul ar fi la ordinul unui tiran: Cititorul. Între ce limite poate să se supună exigenţelor sale?”. Trebuie să precizez că la cokteilul dat în cinstea sărbătoritului am trăit spaima unui dialog cu Esterházy, despre Europa Centrală. Noroc că n-a trebuit să vorbesc nici în momentul festiv şi nici după, cu ilustrul. 2) Fireşte că exageram. Să mărturisesc că am folosit şi volumul coordonat de Geo Şerban, Budapesta literară şi artistică. Interferenţe, identitate modernă, tentaţia occidentului, Editura Univers, 1998, volum pe care ni l-a oferit, la Budapesta, însuşi autorul. În 1998 am fost invitaţi, Adriana Babeţi şi cu mine, de Institutul Cultural Român de la Budapesta (adică de Anamaria Pop, pe atunci directoarea Institutului ) să ne întâlnim cu câţiva dintre cei mai iluştri exponenţi ai Europei Centrale de la Budapesta. A fost o întâlnire memorabilă, în care noi, cei de la A treia Europă, dar şi domnii Mircea Martin şi George Şerban, îi dădeam înainte cu Mitteleuropa noastră, ei, cei mai de seamă mitteleuropeni ai Budapestei, dădeau înapoi: nu sunt, dar chiar deloc nu sunt ai Europei Centrale. Între autorii de vârf era şi Konrád György, unul dintre primii care au repus pe tapet ideea de Europa Centrală. De ce nu era acolo şi Péter Esterházy, am întrebat-o pe Anamaria Pop, organizatoarea întâlnirii. Sigur, ar fi trebuit să vină, dar a trebuit să plece în Germania. Deci nu este, n-a fost, le spun admiratorilor lui, deşi... aşa cum se spune în Literatura maghiară în secolul XX, vol I (şi cum traduce Anamaria Pop în volumul îngrijit de Geo Şerban) şi cum zice acolo chiar Magyar Miklós).... De la eseul lui Magyar Miklós Esterházy Péter a mai scris un şir de cărţi. Privirea contesei Hahn Hahn, 1991, O femeie, 1995, Harmonia Celestis, 2000 ar merita atenţia noastră. Unchiul Roberto, personajul care îşi trăieşte autonomia, care e căsătorit cu o braziliană: Sporeste HAOSUL, e sfatul părintelui către unchiul Roberto. Sporeşte haosul – epistemologia anarhică ar stimula procesul cunoaşterii care ajunge să slujească HARMONIA CAELESTIS. Şi mai ales anarhia din cartea următoare, cea despre Esterházy tatăl – informatorul.
