In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
DRUMUL SPRE ORIENT: GÉRARD DE NERVAL - GRETE TARTLER S-a spus despre Gérard de Nerval că a fost continuatorul acelei linii datorate lui Chateaubriand şi Lamartine – linie pe care au mai urmat-o Flaubert, Maxime du Camp, Théophile Gautier, Eugène Fromentin, care au stabilit pentru multă vreme modul de a privi orientul islamic. Pasionaţi de orient, aceştia au determinat „anestezierea” atitudinii rezervate faţă de islam, ba chiar simpatia şi speranţa că ar putea oferi soluţii pentru viitorul atât de zbuciumatei lumi moderne1. Însă, de fapt, cel mai apropiat „punct de legătură” între Nerval şi Orientul Apropiat a fost Friedrich von Hardenberg (Novalis), pe care Gérard de Nerval l-a admirat şi l-a tradus, aşa cum a tradus şi alţi romantici germani, între care Heinrich Heine şi E.T.A. Hoffmann2. Pentru Nerval, modelul „poetului” e asemănător celui transmis în Europa prin hispano-arabi şi trubaduri: are de împlinit o misiune, fiind deopotrivă cântăreţ, preot, dătător de legi, medic, clarvăzător. Mai religios-poetic decât filozofic-teoreticul Novalis, Gérard de Nerval dezvoltă în Aurélia o concepţie asemănătoare cu a confratelui său german, dar care, alăturată celei din Himere, poate fi apropiată şi de suprarealism. Conjurarea cuvântului magic, mistica literelor, invocarea maniei (inspiraţiei exaltate), simbolistica esoterică, plasarea originei artei în magie îl apropie, ca pe toţi romanticii, de izvoarele orientale, dar şi de acea lume a „supranaturalismului” care avea să poarte ulterior numele de suprarealism. Viziuni medievale leagă poetul mai ales de epoca trubadurilor, pe care-i considera mesageri cu o învăţătură superioară oamenilor obişnuiţi. În celebrul poem Fantezie, acest cadru trubaduresc e limpede conturat: „Există o arie-anume pe care/ Aş da Mozart, Rossini, Weber, oricând,/ O arie veche, murindă-n langoare,/ Farmec secret doar în mine având./ De fiece dată de-ajung s-o ascult/ Cu ani două sute-s la suflet mai june,/ Sub al treisprezecelea Ludovic de demult,/ Văd un deal verde, gălbui de soare ce-apune,/ şi-un castel cu piatră cioplită la brâu,/ Din cărămizi, cu vitralii roşcate,/ Cu parcuri în jur şi alături un râu/ Scăldându-i picioarele-n flori se abate./ Cu ochi negri-o doamnă bălaie-n canat/ La fereastră, purtând ale vremii vestminte,/ Pe care-ntr-o viaţă de altădat/ Am mai văzut-o… Şi mi-aduc aminte!”3 Trubadurii fuseseră consideraţi purtătorii unei doctrine secrete, pentru a cărei transmitere foloseau un dublu limbaj. După „teoria cathară” fi fost de fapt maniheeni, albigensi predicând religia dragostei (unii adresându-se nobililor, alţii – poporului), care, persecutaţi, împiedicaţi să vorbească, au găsit refugiu în cântec. Unii îşi expuneau ideile grav, alţii, în glumă, unii erau în acelaşi timp cavaleri, ba chiar prinţi şi regi, alţii doar oameni simpli care slujeau iubirea (acea desăvârşită şi misterioasă Doamnă care, sub nume diferite – stea, floare, lumină – era chemată să ucidă „şarpele pontifical”). Îşi primeau învăţătura secretă în loji, treceau probe iniţiatice şi, înainte de a porni în lume ca pellegrini d’amore, erau ridicaţi la rangul de cavaleri perfecţi sau trubaduri perfecţi. Gérard Labrunie, născut în Valois – locul naşterii a avut o influenţă importantă asupra imaginarului lui Nerval – s-a considerat urmaş al acestei linii cathare. Chiar dacă descifrarea poemelor nervaliene prin această lentilă poate părea hazardată (deşi ea se datorează unor exegeţi cu greutate precum Jean Richer4, Roger Mazelier5), nu poate fi negată pasiunea lui Nerval pentru epoca cruciadelor6 şi, astfel, pentru orient. Eroul celebrului sonet El Desdichado, cavalerul de La Brunie, care a fost identificat când cu prinţul Aquitaniei, Martin Algai, senior de Biron, când cu Bernard de Casnac, stăpân al castelelor Montfort şi Castelnaud, e o călăuză pe drumul iniţiatic – care trece întâi prin ţinuturile cathare, asuprite şi devastate. La Tour Abolie („turnul abolit”, distrus de Simon de Montfort) ar fi castelul Castelnaud din Périgord, ţinut cu mişcări cathare7. El Desdichado, cavalerul dezmoştenit, e un faidit8, cavaler cathar exilat (neguros: Ner-Val însemnând, după cum se ştie, „Vale Neagră”; văduv – prin pierderea Soaţei, expresie mistică pentru Biserică; neconsolat – fiindcă nu va primi consolamentum-ul9 cathar, nu va atinge treapta perfecţiunii)10. Despre Lusignan s-a zis că ar fi Hugues X de Lusignan, care, învins la Saintes de Ludovic cel Sfânt, a fluturat drapelul cathar pentru ultima oară în istorie. Interpretările pentru El Desdichado au demonstrat că multe din simbolurile folosite îşi au originea tot în orient: de pildă, tema luth-ului, împrumutată de la Marsilio Ficino şi Guy Le Fèvre de la Boderie (instrumentul muzical ca microcosmos, omul ca instrument) apare masiv în poezia, proza, ba chiar în filozofia clasică arabă (Al-Kindi şi Ziryab definitivează ideea că prin cele cinci corzi ale luth-ului sunt reprezentate sângele, limfa, saliva, fierea şi sufletul). Sau tema stelei, simbol oriental pentru spirit, străbătând bezna ca un far proiectat asupra inconştientului, sămânţa de foc din care se vor ivi toate fiinţele. Primele strofe din poem sunt o adevărată aglomerare de asemenea simboluri: „Sunt negurosul – văduv – acel neconsolat/ prinţ aquitan cu turnul căzut pentru vecie:/ o stea aveam şi-i moartă, iar luthu-mi constelat/ un soare negru poartă, cel din melancolie. / În noaptea din mormânt, tu ce m-ai consolat/ dă-mi Posilippul, marea Italiei o-nvie,/ Floarea ce-mi sta, de preţ, în suflet dezolat,/ şi bolta cea de viţă cu roza ce se-mbie”11. Pe lângă simbolurile deja pomenite apare soarele negru, care este „soarele mai adevărat” zoroastric, preluat şi de Novalis; melancolia, cântată de poeţii orientali ca formă a suferinţei (care face legătura cu absolutul); floarea, simbolul sufletului şi potir al vieţii; bolta de viţă sub care cântau poeţii persani; roza (rosencrucienilor), cu tot alaiul ei de semnificaţii12; şi chiar referirea la Italia (Mediterana), spaţiul unora dintre primele descinderi islamice în Europa. Pe lângă acele cuvinte subliniate chiar de Nerval (convenţia adoptată de poet în Himere fiind că toate cuvintele subliniate au un sens diferit de cel aparent) există aproape în fiecare cuvânt semne care recompun magic lumea reală13. Aşezarea cuvintelor sub puterea incantaţiei, părăsind închisoarea sensurilor, ca în poezia arabă, cu toată înşiruirea semnelor, duce gândul nu doar la suprarealism sau interpretări pythagoreice, ci şi la învăţăturile filozofilor arabi. Pentru Avicena, de exemplu, materia era marcată de principii şi corespondenţe spirituale, materia signata – la fel ca Nerval în Vers dorés (Versuri aurite): „Vechi spirit pur dospeşte sub scoarţa unor pietre”14. Drumul lui Gérard de Nerval în orient, efectuat în 1842-1842, (aproape în aceeaşi perioadă cu călătoria lui Andersen – 1841), după model goethean, a fost menit nu numai explorării lumii himerelor, ci şi a vieţii de zi cu zi. Poetul nu călătorea doar pe urmele alegoriilor, ale momentelor iniţiatice, reminiscenţelor livreşti, sau pentru descifrarea imaginarului sortit să dezvăluie şi să elibereze sinele, ci urmărea în acelaşi timp o întreagă paletă a concretului (care e în orient oricum pitoresc): bazaruri, povestitori arabi în carne şi oase, obiceiuri descrise cu amănunte „reportericeşti”. Vasta cultură pe care poetul o transporta cu sine, cunoaşterea lumii greceşti şi în general a celei mediteraneene – pe lângă imperiul romantic-esoteric – i-au permis ceea ce am putea numi azi observaţia discontinuă, trecerea dintr-un versant al gândirii în celălalt, experimentarea unor puncte diferite de vedere. Cunoscător nu numai al literaturii clasice şi al orfismului pythagoreic, ci şi al sobrei literaturi engleze, admirator al „adevărului în literatură” practicat de conaţionalul său Balzac, Gérard de Nerval nu se putea lipsi de observarea atentă a lumii exterioare, de exprimarea senzaţiei imediate şi a „adeziunii la real”. Acestea îi permiteau şi practicarea unui limbaj plin de haz., totalmente lipsit de aluzii esoterice. Poate că această exacerbată propensiune spre himeric şi realism ar putea fi numită semnalul unei schizofrenii încă temperate (care se mai numeşte şi geniu); oricum, fiinţa dublă a poetului a fost cu adevărat pusă în valoare prin Călătorie în orient15. Situându-se deopotrivă într-un arrière-plan livresc, cât şi pe străzile din Cairo, zburând în vise şi totodată tocmindu-se în pieţe, Nerval e cât se poate de atent la savorile prezentului, descriindu-le cu farmec şi exactitate. S-a spus chiar16 că descrierile moravurilor şi obiceiurilor, cu virtuţi şi defecte văzute în context, ar fi cele mai interesante printre seriile de teme ale Călătoriei în orient (teme referitoare la caracterul musulman, la obiceiurile şi moravurile locului, alături de concluzii filozofice şi cugetări asupra esenţei religiei, relaţiile între creştini şi musulmani, păreri despre viitorul islamului). Devenind „arab între arabi”, Nerval observă împietrirea societăţii, fatalismul, vicleşugurile mahalagiilor, dar şi ospitalitatea, nobleţea, mândria arabă (moştenite de la vechii beduini) sau toleranţa, umanitarismul şi egalitarismul locului. Cu fină cerneală notează în Muski „felahul în cămaşă albastră”, „beduinul cu manta vârstată”, tabietul cafelei fierte în ibrice mici, uliţa negustorilor de haine – pe atunci brodate, încrustate cu aur, „trezind în bărbat un sentiment al cochetăriei cu totul feminin”17. Prin contrast, aerul exotic al englezilor călări pe măgari, flancaţi de groom şi dragoman dar „citind ziarele în strada papirusului şi a hieroglifelor”, sau ceremonia cercului de zikr, psalmodiere cu mişcări legănate: „Ce vezi nu are nimic de-a face cu adevăratul mahomedanism”18. Nu-i scapă trecerea emirilor şi şeicilor în haine somptuoase, pe cai acoperiţi cu cioltare de pietre preţioase, alături de palanchinele femeilor (imagini ce ar părea de basm, dar care sunt pura descriere a unor amănunte tipic arabe, prinse exact; ele mai dăinuie şi în zilele noastre prin alte zone, chiar dacă uşor schimbate). Cu aceeaşi cerneală îşi aşterne ironiile – ca, de pildă, descrierea moscheii Muhammad ‘Ali din Cairo: „... o construcţie pătrată, numai din marmură şi alabastru, fără eleganţă şi fără caracter, care seamănă cu o hală de grâne şi despre care se spune că ar fi o moschee... Arhitecţii moderni sunt destul de precauţi să-i clădească lui Dumnezeu lăcaşuri care să poată folosi şi în alte scopuri când lumea nu va mai crede în el...”19 Cel mai bine se simte Gérard de Nerval în lumea rapsozilor, a poeţilor, pentru care foloseşte chiar cuvântul arab s˘air 20, lumea jongleurilor, a acrobaţilor pe frânghie, a povestitorilor care recită părţi din romanul popular Abu Zayd (tradiţia recitării romanelor populare s-a păstrat şi astăzi, mai ales în cafenele de provincie). „Aceste naraţiuni se continuă seară de seară în cafenelele oraşului şi, ca foiletoanele noastre din ziare, sunt întrerupte în locul cel mai interesant pentru a aduna a doua zi, în aceeaşi cafenea, clienţii dornici să afle noi peripeţii”21. Este desigur şi lumea jocurilor, a petrecerilor de bâlci (desfăşurate pentru a serba mai ales ziua de naştere a Profetului. Nerval foloseşte expresii arabe chiar şi din lumea poeziei beduine, care a pătruns şi în Cairo, „singurul oraş oriental în care se pot găsi straturile distincte ale mai multor epoci istorice”22. Pentru reţinerea lor i-a fost de folos erudiţia: „Deşi am început de tânăr studiul limbilor orientale, nu cunosc decât cuvintele cele mai necesare... reuşeam (însă) să-mi dau seama despre ce era vorba”23. Poetul e conştient de comorile culturale ale vechilor arabi, dar şi de faptul că în epoca în care îi e dat să trăiască, europenii ştiu mai multe despre ele decât localnicii şi sunt mai doritori să le studieze24. Observă, desigur, diglossia – poporul vorbind dialect, numai puţinii învăţaţi având la limba literară în care fuseseră scrise capodoperele. Şeicul Abu Khaled, care „vorbea italiana cu uşurinţă şi trecea drept un poet din cei mai distinşi şi dintre cei mai buni cunoscători ai literaturii arabe” se plânge că „vestitele poeme despre Antar25 şi Abu Zayd nu mai sunt ascultate decât la vremea sărbătorilor religioase – şi doar din obişnuinţă. Nici nu mai eşti sigur dacă li se mai înţelege frumuseţea! Oamenii din vremea noastră abia dacă ştiu să citească. Cine ar crede că cei mai învăţaţi dintre cei care cunosc azi araba literară sunt doi francezi?”26 Din numeroasele cuvinte citate în original, chiar dacă nu întotdeauna corect, se poate deduce admiraţia europeanului pentru limba arabă şi dorinţa sa de a o învăţa; lucru mai greu pe calea studiului; de aceea, imaginaţia îl îndeamnă pe poet să preia ideea „voiajului sentimental” a lui Lawrence Sterne, care susţinea că o ţară, o limbă şi o cultură nu pot fi cunoscute decât prin femei. E aici momentul să subliniem că elaborarea Călătoriei (care nu e nicidecum un jurnal – ci o rememorare îmbinată cu ficţiunea a două călătorii, una la Viena în 1939-1940 şi cea în orient, între 1942-43) acordă ficţiunii spaţiu suficient – iar structurarea cărţii nu e nicidecum atât de desăvârşită încât să nu dezvăluie cititorului părţile imaginate (de pildă, părţile cu sclava de la Cairo, întâlnirea cu şeicul druz şi frumoasa din Liban, poveştile inserate, etc.). Demne de reţinut sunt concluziile lui Nerval în legătură cu islamul, religie care, prin latura sa pozitivă practică, realistă, i se pare mai potrivită în această zonă decât creştinismul. „Aici, religia, care cârmuieşte totul, domină şi ordinea socială şi cea morală, iar cum nu impune nimic imposibil, oamenii îşi fac o cinste din a i se supune”27. E impresionat de toleranţa islamului faţă de celelalte credinţe monoteiste şi citează în sprijinul aprecierilor sale o legendă „turcă” – de fapt, persană; romanticul francez nu avea cum să ştie că ea face parte din opera înţeleptului sufi G˘alalu-d-Din Rumi. „La Constantinopole am înţeles măreţia acestei toleranţe universale pe care o practică azi turcii. Aceştia au o legendă, una dintre cele mai frumoase din câte cunosc: Patru tovarăşi de drum, un turc, un arab, un persan şi un grec au vrut să ia o gustare împreună. Fiecare a dat câte zece parale. Dar ce să cumpere? Uzum28, zise turcul. Stafilion, rosti grecul. Ineb, zise arabul. Inghur, spuse persanul. Şi fiecare ţinând morţiş la dorinţa lui, se luară la bătaie; când un derviş care cunoştea cele patru limbi a chemat un negustor de struguri şi aşa au aflat că toţi patru ceruseră acelaşi lucru”.29 Louis Massignon spune despre Nerval că, mergând să trăiască în orientul arab a vrut „să-şi islamizeze heterodoxia creştină”: „Accesul imaginaţiei sale la islam s-a făcut prin demersul unei atracţii mai degrabă magnetice decât magice”30. De fapt, poetul căuta locul cel mai potrivit pentru justificarea sincretismului său religios31. Pluralitatea religiilor i se pare o soluţie – dar cu intuiţia geniului presimte că aici se ascunde şi o primejdie. Presimte acest lucru mai ales în Liban, admirându-i „amestecul şi ştergerea prejudecăţilor între rase şi religie : « Emirul era creştin prin botez, turc prin modul de viaţă şi druz prin moartea sa, druzii având dreptul străvechi de a înmormânta pe suveranii muntelui ş…ţ. O anecdotă locală spunea că emirul poruncise să li se taie capul celor care se întrebau de ce religie aparţine. » Oamenii ăştia sunt prea curioşi ! Să li se taie capul la toţi! [...]Regăsim aici politica dintotdeauna a marilor emiri din Liban. Este foarte adevărat că palatul lor cuprinde o biserică, o moschee şi un templu druz. În aceasta a stat multă vreme triumful politicii lor, dar poate a ajuns astăzi stânca pe care va eşua”32. Acesta era orientul, cel cu „izvoarele dătătoare de viaţă ale omenirii, din care au ieşit poezia şi credinţele părinţilor noştri”33. Promisiunea iubirii34 şi speranţa unei bătrâneţi lungi şi înţelepte sunau foarte ademenitor. „Da, să fim tineri în Europa, cât ne este cu putinţă, dar să mergem să îmbătrânim în orient, ţara bărbaţilor demni de acest nume, ţara patriarhilor!”35 Legendele druzilor şi povestea califului Hakem (în care se spune că Nerval şi-ar fi schiţat autoportretul – dar cu multă fantezie, desigur....36), descoperirea poetului că akkalii37 (iniţiaţii) druzi sunt francmasonii orientului – deci înrudiţi cu fraţii lor europeni, întrucât cu toţii îi moştenesc pe templieri; legendele Vechiului Testament; credinţele egiptene, creştinismul şi islamul – toate amestecate şi aduse la elemente comune38 sunt numai câteva din elementele prin care Nerval căuta Armonia. Stilul, balansat între sapienţial şi hazliu, reflectă şi el modul oriental de a descrie întâmplările. De pildă, călătoria pe mare – care poate fi din multe puncte de vedere comparată cu navigarea lui Andersen39 (având acelaşi rezultat, dobândirea înţelepciunii în acest mediu ambivalent, care semnifică deopotrivă viaţa şi moartea, starea în mişcare dintre posibilităţile informe şi realităţile formale40) are câteva pagini pline de umor despre salvarea unei găini căzute în apă, pagini care aduc însă şi câte ceva despre sensul augurilor şi cugetări asupra vieţii şi morţii. Găina fusese salvată cu greu de un marinar pentru că nu putea fi lăsată să moară oricum, trebuia un întreg ritual şi anumite rugăciuni. „Pentru orientali este întotdeauna un lucru serios să ucizi un animal. Nu o poţi face decât strict pentru hrană, respectând nişte forme care amintesc vechea instituţie a jertfei. [...]Chiar vânătoarea nu este tolerată decât pentru fiare şi drept pedeapsă pentru stricăciunile comise de ele. Totuşi vânătoarea cu şoimul era, pe vremea califilor, distracţia celor mari, dar printr-o interpretare care trecea asupra păsării de pradă răspunderea sângelui vărsat.”41 Admirând această măreţie a concepţiei de a nu ucide fără necesitate, Nerval povesteşte cum fuseseră deportaţi câinii vagabonzi din Istanbul pe o insulă în timpul sultanului Mahmud: ţinându-li-se discursuri de către imami, prin care li se explica necesitatea absolută a măsurii „şi că în ceasul morţii sufletele lor nu trebuiau să poarte pică credincioşilor muslmani”. Iar după câteva zile, când vaietele lor se auziră chiar şi din Constantinopole, „credincioşii [...]îi făcură aspre mustrări sultanului, şi aşa prea suspect de tendinţe europene, astfel încât fu nevoit să poruncească aducerea îndărăt a tuturor câinilor, care fuseră repuşi triumfal în toate drepturile lor civile”42. Poetul este profund interesat şi de educaţia arabă: „La toţi aceeaşi, foarte sumară, dar universală. Asta şi permite unui om de condiţie modestă să devină, fără nici o tranziţie, favoritul unui om cu putere şi să ajungă la cele mai înalte situaţii fără a părea niciodată nelalocul lui”43. Bizareria situaţiei îl atrage: admiră felul în care paşa dărâmase o parte din zidurile Beirutului pentru a ridica acolo un chioşc de lemn, după moda de la Constantinopol. „Vreţi să ştiţi de ce locuiesc turcii numai în case de lemn? De ce chiar palatele sultanului, împodobite cu coloane de marmură, n-au decât pereţi de brad? Pentru că, după o prejudecată a neamului lui Osman, casa pe care şi-o clădeşte un turc nu trebuie să dăinuie mai mult decât el; este un cort ridicat într-un loc de trecere, un adăpost vremelnic în care omul nu trebuie să caute să lupte cu destinul prin urme durabile”44 Este evident că Nerval, pasionat de marea simbioză a orientului – care răspundea atât de bine propriului său fel de a scrie – a căutat prin exotica sa călătorie nu doar zborul romantic al închipuirii, nici, pur şi simplu, pitorescul – ci dobândirea înţelepciunii şi chiar iniţierea. Deschiderea aceasta, care nu diminuează cu nimic europenismul perfect al celui care a ştiut să accepte orice mijloc de autoedificare, indică soluţii a căror importanţă devine vizibilă abia în mileniul „ciocnirii civilizaţiilor”.
