In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Meridian
SPION ÎN AMNEZIA - JULIAN SEMILIAN Julian Semilian, autorul romanului A Spy In Amnesia, din care face parte şi fragmentul care urmează, este poet, prozator şi realizator de filme. S-a născut în România iar actualmente predă la North Carolina School of Arts, după o carieră de peste douăzeci de ani de editor de film la Hollywood, unde a contribuit la realizarea a peste cincizeci de filme şi programe de televiziune. De asemenea, traducător extrem de talentat, Semilian a transpus în limba engleză mai cu seamă scrieri ale reprezentanţilor avangardei româneşti, cum ar fi B. Fundoianu, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Urmuz, Gherasim Luca, dar s-a apropiat şi de literatura română modernă şi contemporană, traducând din opera lui Ştefan Augustin Doinaş şi Mircea Cărtărescu. Spion în Amnezia, romanul publicat în anul 2003, îmbracă forma unei corespondenţe de trei ani între narator şi fosta sa muză (sau / şi iubită), pe nume Imogen. Text plin de trimiteri livreşti, deopotrivă apropiat de proza erotică, dar şi de meditaţia constantă asupra literaturii şi a rolului şi locului ei la începutul unui nou mileniu, dominat de „elemente magice şi hipnotice care dau coerenţă ansamblului”, după cum afirmă Andrei Codrescu, romanul de faţă reprezintă, cel puţin parţial, încercarea mereu reluată a naratorului scriitor de a reduce la tăcere societatea modernă şi excesiv tehnicizată şi de a se retrage într-o lume a mitului şi a iubirii. Nou tip de agent secret, el are – sau îşi stabileşte – ca principală sarcină descoperirea adevăratului drum către un tărâm al Erosului. Amnezia, Lower Appalachia 20 octombrie 1998 Draga mea Imogen, M-am trezit în toiul nopţii trecute şi am auzit acest vers: „Dragostea nu-i altceva decât dorinţa după dulcea tortură la care ne face să râvnim.” Imediat ce-am auzit asta – îmi petrecusem o bună parte din noapte în catacombe cu coridoare lungi, pline de fum, imaginându-mi-te, deşi nu-mi dau seama dacă e corect să spun imaginându-mi-te, de fapt nu făceam altceva decât să construiesc – ceea ce, în fond, fac mereu – imagini pe care le-am păstrat despre tine, interiorul meu e o fabrică de imagini, o adevărată industrie de imagini, imagini ale lui Imogen, o industrie de imagini ieşită din fabricile misterioase din interiorul meu ca răspuns la simplul fapt de a te cunoaşte, iar acum nu pot să nu-mi doresc să folosesc legătura evidentă de cuvinte dintre imagini şi Imogen, numai că modul atât de delicat de a aduce împreună aceste sunete prin asemănarea dintre cele două cuvinte nu-mi e clară chiar dintr-o dată – oricât de evidentă mi s-ar fi putut părea atunci când am auzit pentru prima dată acest vers, iar pentru o clipă, chiar înainte de a fi avut timp să mă gândesc mai bine la ea, sperasem că se va dovedi a fi un vers cu adevărat bun, o imagine poetică – poetica mea Imogen – înainte ca tentaculele raţiunii să-şi facă simţită prezenţa în modul obişnuit şi s-o facă ţăndări, acest vers pe care l-am urât pe dată pentru că, poate din cauza acţiunii distrugătoare a acestor tentacule, s-a transformat în ceva asemănător unei insule, un soi de refugiu de vacanţă pentru proşti, pe care îi dispreţuiesc, cei care tânjesc mereu după asemenea concluzii nesărate de care să se sprijine, astfel de concluzii nesărate cum ar fi aceea că versul ăsta a fost rostit pentru nişte idioţi aproape analfabeţi care n-au să sufere niciodată pentru a crea o imagine a lor, una proprie, ci se vor mulţumi să absoarbă, să sugă asemenea unor vampiri doar imaginile celorlalţi, aceia pe care-i cunoşti şi tu prea bine, cei care se hrănesc literalmente cu aşa ceva şi care, astfel, se bucură de toate avantajele prostiei lor, o, dar n-aş putea nicicum să mă cobor într-atâta încât să-l transform într-o imagine menită doar pentru idioata lor mistuire, asta niciodată! Parcă le şi văd zâmbetele stupide, scumpo! Îi detest pe oamenii ăştia! Îi detest pur şi simplu! I-aş trimite în lagăre de concentrare unde, drept pedeapsă, să fie obligaţi să asculte zi de zi doar replicile insipide ale unor comici pe post de poeţi iar asta să le furnizeze o dietă regulată de metafore nesărate; pura tortură de a fi pus să urmezi un asemenea regim va acţiona cumva metabolic, ba nu, de-a dreptul alchimic: fiind obligaţi să înghită aşa ceva în fiecare zi, the friction îi va transforma în fiinţe mai profunde, da, aşa se poate întâmpla, iar eu, prin urmare, îmi alung cu hotărâre din minte versul acesta: „Dragostea nu-i altceva decât dorinţa după dulcea tortură la care ne face să râvnim”, asemenea unui candidat la realizarea unui vers despre orice subiect care să reprezinte contribuţia mea la literatura universală; ascultă-l cu atenţie, dulce conţine, pentru mine, factorul sau elementul cumva sinuos, şi mă îngheaţă cât ai clipi cu al său iz şters şi monoton, în vreme ce potrivirea sa perfectă cu tortura pare o apropiere chiar prea torturantă între doi termeni în dezacord unul cu celălalt la prima vedere, dar numai la o primă vedere mult prea grăbită în ceea ce mă priveşte. Aş putea deja distinge în întuneric rumoarea uşoară de aprobare a acelor aşa-zişi intelectuali de care vorbeam mai înainte şi pe care îi dispreţuiesc atât de mult, gata-gata să o ia la fugă cu el cu tot înspre mica lor insulă, asemenea unor câini flămânzi alergând cât îi ţin picioarele cu un os în gură, aşa că am ezitat să-l scriu sau am făcut-o, cumva, doar ca pentru a-i consacra moartea, propria sa agonie chinuitoare, ca aceea a unui vierme tăiat în două şi-mi doresc să-l distrug pentru acei semidocţi cu un rânjet tâmpit pe faţă, cu întreaga lor agonie de viermi tăiaţi în două. Le doresc să se cutremure şi să se dea înapoi şi fie să fie aruncaţi pe dată în literatura bună, fie să-i oblige să-şi abandoneze rapid fanfaronada de doi bani. Dintr-o dată m-am simţit invadat de un fluid întunecat, ura în faţa înţelegerii lor fetide... dar aveam să-mi las degetele să colinde pe deasupra tastaturii laptopului, adresându-mă ţie, scumpa mea zeiţă, dulcea mea tortură, mă tem că toate aceste formule pline de nelinişte nu te pot impresiona deloc, mi-e teamă că ele nu-s în stare să-ţi înalţe sufletul la acele mari altitudini de extaz şi, mai ales, de admiraţie pentru mine şi-atunci tot ceea ce-mi doresc este să mă aşez în faţa ta, în genunchi, desigur, la picioarele tale, şi cu lacrimi în ochi să-ţi mărturisesc că te iubesc, că nu pot trăi fără tine, că vreau să fiu sclavul tău pentru totdeauna, că tânjesc după tine şi, da, chiar mai mult, că tânjesc să fiu torturat de tine. Îmi dai voie să-ţi sărut piciorul şi înainte ca limba mea să înceapă să-ţi pipăie talpa mătăsoasă, corpul meu sticlos şi topindu-se să se ridice rugător înaintea trupului tău, insondabil şi de nepătruns, înaintea ochilor tăi poruncitori, da, şi scrutători, dar nu şi răi, nu dezaprobatori, iar acum vreau să-ţi dovedesc că aceasta nu-i doar o fantezie erotică ce mă stăpâneşte şi pentru care ar trebui chiar să fiu dispreţuit, căci mă obsedează într-atâta, dar de fapt ea are să fie înălţată pe cele mai înalte culmi ale marii literaturi: „Unde-s ciorapii mei? N-ai vrea să mă ajuţi să mi-i pun? Ea-şi întinse deodată piciorul fermecător, un picioruş negricios, absolut perfect croit, fără nici o imperfecţiune, aşa cum se întâmplă de obicei în cazul unor picioare ce par atât de mici în pantofi. Am râs şi-am început să-i ridic ciorapii de mătase. Eh bien, que feras-tu si je te prends avec? Pentru început, vreau cincizeci de mii de franci. O să mi-i dai la Frankfurt. Nous allons à Paris acolo ne vom desfăta et je te ferai voir des étoiles en plein jour. Vei vedea femei aşa cum niciodată n-ai mai văzut. Ascultă...” Apoi ea îi vorbeşte despre planul ei de a cheltui banii pe care el îi va câştiga la jocul de cărţi: Cum? Totul în doar două luni? Şi ce, te înspăimântă asta? Ah, vil esclave! Dar ştii ceva? O lună, doar o lună de astfel de viaţă face cât întreaga ta existenţă. O lună – et après le deluge! Mais tu ne peux pas comprendre, va! Hai, gata, nici nu meriţi aşa ceva! Aie, que fais-tu? În clipa aceea îi puneam celălalt ciorap, dar n-am putut rezista tentaţiei şi i-am sărutat piciorul. Ea şi l-a tras şi-a început să mă lovească în cap cu vârful piciorului. Nimeni altul decât Dostoievski, da, Dostoievski însuşi a scris asta, aşa că eu, stând acum în genunchi, da, un cavaler învăluit în mister, aşa cum îmi plăcea să fiu în asemenea ocazii când, stând în genunchi înaintea ta, îmbrăcat în hainele alea renascentiste pe care ţi-am mărturisit că sunt de-a dreptul obsedat să le port, şi – dacă-ţi mai aduci aminte, chiar mi-ai sugerat odată, atunci când dorinţa noastră unul pentru celălalt era la început, atunci când dorinţa asta era reciprocă, ai spus atunci că ar trebui să găsim nişte haine renascentiste pentru mine, era pe vremea când ne desfătam împreună de plăcerile iubirii împărtăşite, nişte haine renascentiste pe care tânjesc acum să le port aşa cum tu porţi dragostea pentru mine, da, hainele renascentiste, iubita mea, şi stând în genunchi mă uit ţintă la genunchii mei, la cuta ciorapilor albi de mătase pe care-i port şi pe care-i şi admir şi care-mi dăruiesc o plăcere de nedescris atunci când îi simt strângându-mi picioarele de sus până jos, şi-aş vrea să le admir şi lor forma pe când stau în genunchi de-a dreptul venerându-ţi tălpile înveşmântate în mătase, mângâindu-ţi-le cu limba şi dorindu-mi ca tu să îţi mai aduci aminte cum era când stăteam unul lângă altul în grădina casei tale, în toamna aceea a dorinţei noastre reciproce şi degetele tale delicate au alunecat peste legătura cea neagră de păr de deasupra piciorului tău întotdeauna atât de încântător, atât de perfect modelat de anii îndelungaţi de antrenamente de balet, adevărat combustibil pentru maşinăria culturală europeană şi, scoţând-o, ai pus-o pe la jumătatea coapsei mele cam în felul unei jartiere cu o îndemânare atât de mare, şi apropo, cum de-ai ştiut locul exact unde s-o aşezi pe la mijlocul coapsei, încât să-mi poţi da acel tremur intim pe care mi l-ai dăruit atunci? Plasat exact acolo unde se termina vârful mătăsos al ciorapului de mătase neagră. Şi imediat ce degetele tale au ajuns acolo s-au şi tras înapoi iar eu te-am implorat să le spui degetelor să se întoarcă acolo unde poposiseră ceva mai înainte, exact în acelaşi punct de la jumătatea coapsei, dar n-ai vrut, ci ai spus, în schimb, că dorinţa mea pentru tine e egoistă şi atunci eu am vrut să protestez, pe când cântăream în minte de unde vine izvorul filosofiei severe din reproşul tău, degetul moral pe care mi l-ai arătat atunci, pe neaşteptate, m-am gândit că e mai mult decât un răspuns atât de vag încât nu merită să-mi bat capul pentru a înţelege unde e izvorul acestor urme lăsate asupra minţii mele, dacă era vorba doar de nişte chestii creştine sau de nişte complicaţii ale vreunei filosofii orientale care invadaseră occidentul prin anii ‘60, cu toate că am ajuns până la urmă la concluzia că ceea ce făcea această dorinţă a mea „egoistă” în sens negativ, în sensul propriilor mele lipsuri morale (remarcate în oglinda reproşului tău), era tocmai lipsa ta de compasiune faţă de mine şi faţă de dorinţa mea, şi, de asemenea, modul în care judecai tu dorinţa mea, dorinţă pe care tu însăţi ai avut grijă să te asiguri că tocmai degetele tale delicate au lăsat-o ca pe o urmă imposibil de uitat asupra minţii şi a trupului meu înfierbântate amândouă, şi-ai făcut asta cu o asemenea pricepere, parcă de-a dreptul antrenată la Fabricile Culturale ale Comunităţii Europene, fabrici ale căror furnale nu stau niciodată, o dorinţă care, conform normelor creştine în care tu nu mai crezi, e păcătoasă, şi care, în conformitate cu filosofiile orientale, este perfect naturală, aşa încât, în concluzie, aproape că-ţi doreai să mă torturezi, şi chiar aşa ai şi făcut, cu mare pricepere, iar eu, eu de asemenea, am fost martorul modului în care-ţi doreai să mă torturezi, ai fost nemiloasă în noaptea aceea, era clară brutalitatea chiar şi în refuzul tău de a aduce din nou legătura cea neagră de păr la acelaşi loc de pe coapsă, o, da, erau atât de pricepute degetele tale încât au pus-o la loc atunci când te-am implorat iar şi iar, însă numai într-o poziţie cu totul nesatisfăcătoare, ceva mai sus de genunchi, lucru despre care acum ştiu cu siguranţă, erai convinsă de pe atunci că n-o să-mi placă, dar ai făcut-o numai ca să mă enervezi, sau chiar mai mult, să mă dezamăgeşti, să faci ceva care să-mi displacă, să-mi sfâşie inima, să mi-o rănească, iar pe urmă mi-ai interzis să-mi îngrop obrajii între coapsele tale, mi-ai lovit capul cu pumnii, ţi-ai tras în jos ciorapul. Oricum, s-a făcut deja târziu de-acum şi trebuie să merg la ore. Am un curs la unu şi jumătate cu studenţii din grupa a doua a anului doi şi pe urmă încă unul, de la ora şapte, cu cei din anul al treilea. De fapt, mai am şi-o întâlnire la facultate, la zece dimineaţa, despre care credeam că va fi la zece şi jumătate, aşa că tot n-aş fi reuşit să fac asta la timp. Dar omul de la gaz trebuia să vină între opt şi zece şi să pornească gazele – începe să fie rece aici, în Amnezia, aşa cum la Los Angeles nu-i niciodată – şi cu toate astea n-a venit încă. De asta am putut să stau în faţa computerului atât de mult timp deodată. Mă gândesc că trebuie să-i las omului ăluia un bilet. Sper că-ţi dai seama că n-am câtuşi de puţin intenţia să te critic. Dragostea mea pentru tine e la fel; acum te doresc şi mai mult decât atunci când eram la Los Angeles. Faptul că m-ai respins nu mi-a schimbat defel sentimentele. Şi nu-i vorba doar că nu te pot uita, dar nici măcar nu vreau să te uit. Visez cum ar fi să vii aici după ce-ţi vei susţine teza de doctorat. Nu pot fi decât cu totul şi cu totul sigur că se va găsi un loc pentru tine aici, să predai cursuri de germană. Având în vedere şi cunoştinţele tale de balet şi de pian, ar fi perfect. O să-ţi placă facultatea, şi cred că şi cei de-aici te vor îndrăgi. Sunt oameni grozavi, nu genul acela de universitari zaharisiţi despre care citeşti prin cărţile lui Nabokov. După lectura publică a câtorva dintre poeziile mele, care au fost bine receptate de colegi, cred că sunt o mică celebritate aici. Au fost cu toţii impresionaţi când mi-am citit poemele din revistele acelea cu coperţi frumoase, impecabil legate, nu nişte biete foi volante cu care vin toţi atunci când îşi citesc creaţiile, sau nişte biete ciorne capsate provizoriu. Am şi-un fel de relaţie cu o femeie măritată, predă istoria teatrului, iar după lectura asta publică mi-a cerut o copie după „lovely lyla”. Soţul ei lucrează şi el la teatru şi locuieşte la Atlanta, dar sunt convins că asta n-are să fie o problemă după ce vei veni aici. I-am povestit despre tine şi m-a întrebat daca tu eşti muza mea. I-am dat un răspuns vag, pentru că m-am gândit că m-ar coborî în ochii ei altceva decât acest gen de răspuns vag. Uite că omul de la gaz tot n-a apărut, şi dacă nu plec imediat, o să pierd ora de T’ai Chi, la care merg în fiecare joi, înainte de cursul pe care-l ţin de la unu şi jumătate. Cred că-i voi lăsa tipului un bilet lipit pe cutia poştală, cu cifrul de la uşa de la pivniţă, ca să poată intra. Sclavul tău iubitor, P.S. Există un anumit punct, un fel de dâmb fascinant, de culoarea laptelui, în care, doar gândeşte-te la asta o clipă, scumpă Imogen, nu mă mai ţin genunchii, aflat tocmai în spatele genunchilor tăi. Pe când mă îndrept înspre maşină, n-am să arunc nici măcar o privire înspre frunzele plopilor de peste drum care se înroşesc pe zi ce trece, şi ajung, de la culoarea chihlimbarului la o nuanţă aproape roşcată sub soarele toamnei. Şi n-am să fac nici un comentariu de unul singur referitor la darul meu binecunoscut de a încuia cu o simplă privire graniţa aceea vălurită dintre frunzele care încă mai stau agăţate de trecutul lor verde şi trădătorii aceia deja roşcaţi, aflaţi parcă mereu în ofensivă. În loc de aşa ceva, am să mă închipui îngenunchind în faţa ta, purtând un costum renascentist, desigur – o privire strălucitoare care să remarce contribuţia adusă de dunga îngustă de mătase de culoarea alabastrului, cum mai zâmbeşte dintre faldurile catifelei uşor zgrunţuroase, ca de smarald, a mânecii şi nuanţa pielii ce parcă bate în vioriu – şi agăţându-mă – camee de rugi, nesfârşite monumente menite a se lipi – de partea din spate a coapselor tale, limba mea fiind cât se poate de apropiată de amintitul dâmb, cu toate că ar trebui, poate, să ştii, va fi, totuşi, greu de hotărât dacă voi bea din mătasea pielii tale imaculate, sau dacă pur şi simplu îmi voi lipi adorator obrazul de ţesătura de mătase a ciorapilor tăi negri şi voi suspina întretăiat. Fragment din romanul A Spy in America, apărut la Editura Spuyten Duvyl, New York 2003 Prezentare şi traducere de Rodica Grigore
