In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Miscellanea
ENESCU - N.P. Revăzând azi semnătura lui George Enescu pe fundalul scenei de la Sala Palatului, la a nu ştiu câta ediţie a festivalului început în 1958, m-a emoţionat ideea că, iată, există o valoare naţională şi internaţională a noastră care e celebrată de urmaşi aşa cum ar trebui să mai fie şi multe altele. La Paris, de câte ori ajung în faţa mormântului marelui muzician, mă necăjeşte faptul că nimeni, în afara noastră, nu se opreşte să se uite cu aerul că ştie despre cine e vorba. Toamna asta am ascultat o Rapsodie Română, cum i se spune curent la noi Rapsodiei nr. 1 de George Enescu, interpretată de fabuloasa Royal Philharmonic Orchestra din Londra, sub bagheta lui Charles Duttoit. O să fiu sincer şi o să vă spun că începutul mi s-a părut străin. Era poate şi o impresie care vine dinaintea noastră, că asemenea piese cu o puternică amprentă etnică nu pot fi înţelese decât de cei implicaţi şi în etnia la care se referă piesa respectivă, nu numai în muzică în general. Nu mă număr printre acei patrioţi profesionişti care se bat cu tot ce găsesc în cale în piept că sunt români, dar când o valoare precum George Enescu este uitată îmi pare rău, iar când ea este recunoscută mă simt şi eu mai bine. Bucuria acestui festival, care s-a reluat după ce „patriotul” Ceauşescu îl întrerupsese cu brutalitate, e pentru mine şi pentru cine ştie câţi alţii bucuria întâlnirii cu copilăria şi adolescenţa, când Enescu era, în lecţiile părinteşti, un model de muncă şi de naturaleţe, cu acele concerte pe care se spunea că le dădea prin orăşelele ţării, în speranţa că va trezi interesul pentru muzica de bună factură, cea „grea”, spre deosebire de cea uşoară, cu prezenţa lui în spitalele primului război mondial, cu prezenţa lui la patul de suferinţă al lui Luchian. Acestea erau legendele ţesute în jurul lui care, totuşi, nu modificau percepţia operei, aşa cum se întâmplă cu legendele despre Eminescu şi lectura operei sale. Sigur că, pentru publicul românesc, cel mai puţin obişnuit cu muzica secolului XX, Rapsodia Română sau maximum Sonata în caracter popular românesc erau piesele comparabile cu Scrisoarea a treia a lui Eminescu. Poate că pe profesioniştii muzicii îi deranjează instalarea lui Enescu în legendă, poate că aceasta nici nu este atât de temeinică pe cât e cea a lui Eminescu. Nu fac parte din lumea lor, dar am impresia că în lumea muzicii persistă un oarecare conservatorism care face ca piesele compozitorilor clasici, de fapt romantici, să fie interpretate în continuare în mii de concerte, nu ca-n poezie, de pildă, unde clasicii sunt repudiaţi de noii profesionişti ai domeniului, chiar dacă operele unora, dar strict ale celor din manuale, sunt reeditate la răstimpuri. Sunt uimit de numărul mare de virtuozi prezenţi în ultimii ani la Festivalul Enescu, de la Dan Grigore la Joshua Bell şi de la Murray Perahia la Nelson Freire sau Misha Maiski, asta ca să mă refer mai ales la cei pe care-i ştiu dinainte. Cât despre marea pianistă Martha Argerich, anunţată cu un program de două concerte, îi voi purta veşnică pică pentru că şi-a anulat prezenţa în ultima clipă, lăsându-mă cu buzele umflate pe care abia mi le-a dezumflat Nigel Kennedy, punkistul de serviciu al muzicii clasice. O întrebare cu răspuns programat care se pune ar fi de ce toţi aceşti mari interpreţi nu se apleacă deloc asupra literaturii muzicale mai noi şi noi de tot. Un răspuns posibil, din mai multe, este acela că şi în acest domeniu succesul, ca să nu spun banul, e totul. Or, succes faci cu Beethoven, Bach, Mozart, Lalo, Saint-Saëns, Ravel etc. şi mai puţin cu Schönberg, chiar Mahler, chiar George Enescu. Căci nici simfoniile lui Enescu nu au ajuns încă la nivelul de audienţă înregistrat de clasici, el fiind, totuşi, un autor preponderent modern, în ciuda imaginii noastre despre opera lui, deformată de etnicism şi de melodicitatea unei Rapsodii Române de pildă. Lumea românească, aceea care nu merge la concertele grele, crede că Enescu e Rapsodia Română, în ultimii ani a auzit, poate, şi de Oedip, dar nu l-a ascultat, şi toate astea ca şi cum ai crede că Eminescu e doar Somnoroase păsărele şi „Un moşneag, da, împărate, dar moşneagul ce-l priveşti…” etc. etc. Straniu este că, la concertele cu muzică de azi şi maximum ieri, de la Festivalul Enescu, citeam în ziare că se ajunsese chiar să nu se mai pretindă bilete plătite. Intrarea liberă, ca la şezătorile literare. În schimb, Sala Palatului, încă improprie pentru acest tip de concerte, primeşte în fiecare seară mii de melomani. (N.P.)
