In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Miscellanea
REVISTA PRESEI LITERARE - LIVIU IOAN STOICIU ROMÂNIA LITERARă 36. Săptămânal din 11 septembrie 2009. Editorialul directorului revistei, N. Manolescu ar trebui citit în întregime. E intitulat „Patriotismul criticului” şi taie orice avânt de preamărire a scriitorului român, N. Manolescu o spune la obraz că România nu are o mare literatură (sau nu există o mare literatură scrisă în limba română): „Într-un serial întins pe câteva numere din revista Cultura, E. Simion îl execută pe Eugen Negrici pentru a fi îndrăznit să denunţe Iluziile literaturii române. Trec peste faptul că autorul serialului împinge revolta lui de bun cetăţean până la a-l blestema pe colegul său lipsit de respect faţă de valorile naţionale, ca să spun că n-am nici cea mai mică intenţie de a-i lua apărarea lui Eugen Negrici. Am scris eu însumi, în câteva rânduri, despre aceste Iluzii (care mi s-au părut a fi mai degrabă ale criticii decât ale literaturii), ca să-mi exprim dezacordul cu una ori alta dintre opiniile criticului. Problema mea este una de principiu şi constă în următoarea întrebare: de ce continuă să fie insuportabilă pentru criticul român ideea că nu avem neapărat o mare literatură şi care, s-ar putea, să nu răspundă în toate cazurile nobilelor noastre pretenţii? E. Simion nu e nici primul, nici ultimul critic care suferă de angoasa diminuării meritelor marilor scriitori din trecut. De fiecare dată când, după 1989, s-a vorbit despre revizuiri… a protestat cu multă ardoare. I s-a părut, fără vreun temei, că Preda sau Călinescu sunt victime ale unei campanii de denigrare, când, în definitiv, nu era vorba decât despre o foarte firească relectură a lor. Ce e drept, câteodată şi de o reconsiderare a moralei omului aflat în spatele operei. Să fie scriitorii mai intangibili decât zeii?” şi continuă: „De acord, Eugen Negrici dă dovadă de pesimism citind literatura română, singura despre care de altminteri a scris. E pesimist, nu negativist. Nu-i place în mod evident concluzia la care a ajuns”… E totuşi datoria principală a criticului literar să spună lucrurilor pe nume. „Îmi pare rău că unul dintre cei mai de seamă critici ai generaţiei noastre abdică de la această datorie şi se complace în postura unui apologet, fără discernământ şi fără umor, al valorilor naţionale. După protocronismul anilor ’70 şi fantoma lui resuscitată din anii ’90, mă tem, mai mult decât orice, de patriotismul criticului român. Mă deprimă ideea de a fi nutrit iluziile de care ne învinuieşte Eugen Negrici, dar mă disperă incapacitatea de a ne-o asuma, fie şi numai ca ipoteză critică”. N. Manolescu trage şi o concluzie: „Criticul român are nevoie astăzi de un proces cinstit de conştiinţă”. Personal, cel ce semnează această „revistă a presei literare” se întreabă iar dacă nu cumva critica e de vină că n-avem o mare literatură, de fapt, critica apreciind eronat valoarea estetică… În altă pagină a României literare, Ioana Pârvulescu vorbeşte de „malpraxis” în cazul criticilor literari. Interesantă abordare: «E de necrezut că singurii care n-au şi n-au avut un cod deontologic scris, singurii care n-au şi n-au avut un jurământ, sunt tocmai cei care au cuvântul ca materie primă şi temelie: criticii şi cercetătorii literari… Există nişte legi nescrise, de la sine înţelese, care ar trebui să funcţioneze. Dar ce te faci…, în cazul când în cercetarea literară dai de un caz flagrant de malpraxis? Oare acesta, când rămâne neamendat, nu va da tonul unor alte masacre de acelaşi fel? Oare mai are rost să scrii, dacă opinia publică literară permite malpraxisul? Fiindcă în cercetarea literară nu există un colegiu al medicilor care să-ţi ia dreptul de a profesa. Şi-atunci poţi, nu-i aşa, să încalci toate legile: să nu te abţii de a face „rău şi nedreptate”, să nu ai inimă caldă şi cap rece, să loveşti numai ca să ieşi în evidenţă sau din alte motive ascunse şi să distrugi un scriitor prin falsificarea probelor… Nu sunt pentru o critică de circumstanţă, pentru transformarea criticii în simplu exerciţiu monden, dar în nici un caz nu sunt pentru omorârea cu zile a unei cărţi sănătoase, pentru inventarea bolii acolo unde ea nu există. Din păcate, în domeniul nostru, în care nimeni nu jură pe nimic, se întâmplă uneori tocmai aşa. Şi nu există altă pedeapsă decât aceea că, oricât te-ar apăra unii şi alţii, te faci de râs şi-ţi pierzi, uneori pentru totdeauna, credibilitatea». RAMURI 9 / 2009. Gh. Grigurcu îşi intitulează colaborarea: «D-ale „spiritului critic”», îl citează pe Andrei Pleşu şi comentează: «„Critica” la români ar adopta, conform condeiului lui Andrei Pleşu, o pitorească înfăţişare imanentă care e „bombăneala”. „Bombăneala” ca drept fundamental, substitut al conştiinţei ce ar merita înscris în Constituţie, dacă e să luăm în grav badineria lui Andrei Pleşu, adică pe Andrei Pleşu însuşi ce-şi regăseşte identitatea, îndeajuns de convingător în acest registru. „Nu ne bucurăm de nimic, dacă ni se ia dreptul de a bombăni. Până şi Securitatea comunistă ajunsese să înţeleagă această bizarerie naţională: tolera bombăneala privată, indignarea anonimă, grimasa discretă. Nu se cerea doar să nu facem tapaj, să nu trecem de la bombăneală la faptă”. Păi dacă şi Securitatea „înţelegea”… Dar ca o speţă, fie şi degradată, ce mai încoace-încolo: caricaturală a „spiritului critic”, „bombăneala” nu constituie un prilej de-a ne ocupa de acesta?». şi Gh. Grigurcu continuă, persiflant: «Cu certitudine, mai interesantă e aprecierea cum că unii „resimt” îndoielnicul „spirit critic” ca „un simptom al inteligenţei”. Ce ne costă să decuplăm inteligenţa de „spiritul critic”? S-o lăsăm să plutească în derivă, într-un vid inofensiv? În amoralitate, în anomie». Andrei Pleşu ţine la îndoielile lui, e preferabil cică „spiritul acomodant”, nu „spiritul critic” (care colcăie de insulte, bârfe, calomnii, „denigrarea dând aparenţa unui spirit independent”): „O altă prejudecată asociază spiritul critic cu gândirea independentă. Nu merg cu turma, nu mă las păcălit, nu ader la opiniile altora”… O fi dulce „spiritul acomodant”, când dai de gustul puterii. Inadaptabilii, protestatarii rămân nişte „spirite critice” frustrate… În aceeaşi ordine de idei, dar din alt unghi, în altă pagină a revistei, Gabriel Chifu scrie în „Despre literatura în comunism” (conferenţiind la o universitare de vară la fosta puşcărie politică din Râmnicu Sărat): „De ce nu s-au solidarizat scriitorii în acţiuni colective de protest? Cred că au făcut-o à la roumaine, adică nu ferm, nu foarte vizibil, ca în alte state comuniste… Apoi, este de luat în seamă şi natura specială a celor cărora le cerem solidaritate: scriitorii prin definiţie sunt individualităţi puternice, cu un marcat spirit egocentric, care greu se acceptă unul pe altul, darmite să se înregimenteze disciplinat sub un stindard comun”. Or fi făcuţi scriitorii „din alte state comuniste” din alt aluat? E ca la fotbal: echipa care pierde spune că a jucat prost deoarece terenul era execrabil şi a fost vreme proastă, deşi ambele echipe au jucat pe acelaşi teren şi au suportat aceleaşi intemperii… Continuă Gabriel Ghifu: „Această incapacitate de a se solidariza… este o hibă ce poate fi descoperită nu numai la o categorie anume, cea a scriitorilor, ci, din păcate (deşi nu e bine să generalizăm), se prelungeşte la întreg poporul român: dezbinarea, neputinţa de a construi ceva coerent, marea sfadă naţională fac ravagii la noi mereu”. Am înţeles, de vină e „poporul”, gena lui – într-un PS, Gabriel Chifu (căruia-i mulţumesc pentru pomenire) revine: „Când îi judecăm pe scriitorii români, reproşându-le că n-au fost exemplari în epocă, nu s-ar cuveni să uităm că ei nu sunt diferiţi de ceilalţi... oameni obişnuiţi: au tot atâta caracter, tot atâta laşitate, tot atâta vulnerabilitate”. E clar, aşa i-a lăsat pe scriitorii români Dumnezeu, să reziste pasivi prin cultură. CONVORBIRI LITERARE 8 / 2009. Cassian Maria Spiridon aduce la zi subiectul „condamnării comunismului” – ce minuni s-au mai întâmplat după 20 de ani de la Revoluţie? „În decembrie 2006 Preşedintele României, de la tribuna Parlamentului, a condamnat în mod oficial comunismul. S-au stabilit atunci măsuri, din care mai niciuna nu s-a materializat încă. Pe lângă această stagnare, constatăm diminuarea rolului CNSAS până la nivelul unui fel de institut de arhivare şi clasare a dosarelor fostei Securităţi. Legea Lustraţiei continuă să dormiteze după votarea în Camera Deputaţilor, acum mai bine de doi ani, în vechiul Legislativ, şi nu trebuie să fie o uimire, teamă îmi e că nici actualul Legislativ nu se va trezi din amorţire”. Ar trebui introdusă o legislaţie care să permită tribunalelor să judece şi să condamne crimele politice ale comunismului şi să acorde compensaţii victimelor acestuia. Continuă C.M. Spiridon: „Nici impresionanta literatură memorialistică, atât emoţional cât şi cantitativ, publicată după ’89 nu pare a clinti Sistemul, un Sistem care continuă şi în prezent să refuze condamnarea torţionarilor şi disculparea victimelor”… Să revin şi la condiţia „malpraxisului critic” la români, vorba Ioanei Pârvulescu. În altă pagină a Convorbirilor literare, Antonio Patraş scrie: «Criticul, dacă are într-adevăr stofă, nu poate decât să anticipeze asupra valorii şi s-o susţină, nicidecum s-o determine (sau s-o „inventeze”, cum mai cred unii închipuiţi roşi de vanitate) prin propria voinţă. În tot ce are mai bun, critica (s-a tot spus) rămâne o formă de registratură, şi nu de magistratură». şi continuă: «Criticii propriu-zise revenindu-i menirea de a selecta şi ierarhiza valorile estetice (care trăiesc numai în prezent şi se adresează sensibilităţii, fiind perceptibile intuitiv – de unde şi importanţa „gustului” drept criteriu de evaluare)». Cât despre spiritul critic din prezent, ne lămureşte şi Ion Beldeanu, într-un interviu al revistei: „Convulsiile la care asistăm: inşi ce nu merită laudele ce li se aduc, spre a li se gâdila urechile, sau uniformizarea opiniilor despre apariţiile ce intră în mod obligatoriu în atenţia comentatorilor. Aceeaşi mentalitate domină şi în celelalte sectoare: vedeţi cum se derulează ediţiile patronate de USR, la mare, de pildă, ori festivalurile literare din alte diverse . Grupuri şi grupusculeţe – cam asta-i starea actuală a vieţii literare”. APOSTROF 8 / 2009.Să ne întoarcem în 1987, când regimul comunist ceauşist ne exaspera pe noi, cei din ţară (mărginiţi la mizeriile dictaturii), şi când de la Paris, având perspectivă universală, liber, „imigrantul” Emil Cioran era profet (într-un interviu cu Laurence Tacou, tradus de Letiţia Ilea): „Cred că, peste 50 de ani, Catedrala Notre-Dame va fi o moschee. E inevitabil să se ajungă la asta, datorită uzurii creştinismului şi catolicismului. Ştiţi ce s-a petrecut la sfârşitul Imperiului Roman, înainte ca Imperiul Roman să se prăbuşească… cum s-a ajuns la toate sectele imperiului? Prin servitori, prin imigranţi, dacă vreţi. Cum explicaţi că s-a putut infiltra creştinismul în Imperiul Roman? Intelighenţia romană avea oroare de creştinism, dar el a venit prin servitori, prin străini, prin imigranţi etc. şi atunci când aceşti tipi au devenit vizibili, zeii romani au dispărut. A fost un proces fatal, pentru că cineva care fusese crescut în religia greco-latină nu putea adera la creştinism, era neverosimil… Oricum, în epoca noastră, viitorul nu poate fi decât teribil. Oamenii simt asta, toată lumea o spune, e sigur, absolut sigur…”. Emil Cioran recunoaşte că e fatalist: „Nu complet, dar în mare parte. Un asasin, de exemplu, a fost destinat, a comis un act pentru că nu putea face altfel. Eşti ceea ce eşti şi voinţa nu poate face nimic. Nu înţelegi ceva pentru că ai făcut un efort. Ba da, într-o anumită măsură, însă în profunzime, nu; era în destinul nostru să percepem asta şi de asemenea să cunoaştem acest gen de nefericire. Să-ţi urmezi calea, asta nu ţine de voinţă, e mult mai profund. Fapt e că nu reuşeşti să-ţi schimbi direcţia, cu toate că ştii unde ar trebui să mergi. Asta înseamnă să fii chemat, nu poţi face altfel… Fiecare îşi urmează calea, fiecare este prins în limitele sale… Destinul este ideea de limită”.
O (SCURTă) TRECERE ÎN REVISTă
LUCEAFăRUL DE DIMINEAŢă 26, din 9 septembrie 2009. Radu Aldulescu: „La temelia tuturor crizelor de azi, mai mult sau mai puţin subtile sau evidente, mai mult sau mai puţin proclamate sau inventate în scopuri manipulatorii, de natură economică, politică, instituţională etc., stă o criză atroce a spiritului, îndeobşte ignorată”. TRIBUNA 166, 1-15 august 2009. Octavian Doclin (intervievat de Ion Cristofor, care ştie că poetul scrie în… biserică): „Într-adevăr, multe din poemele mele sunt scrise în biserică, într-o stare de comuniune religioasă, o apropiere de Divinitate, sau o apropiere a Divinităţii de mine, de mine cel-ce-scrie-în-biserică”.
