In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Atitudini
OMUL AMORŢIT - ION ZUBAşCU Violenţa în arta lumii contemporane nu e doar o modă, ci o tragedie. Arta este exact ca lumea pe care o însoţeşte. Nu arta prvoacă violenţa acestei lumi, arta o suportă, o îmblânzeşte, exprimând-o într-o sintaxă măcar ordonatoare, dacă nu salvatoare, făcând-o astfel locuibilă. Treaba artei dintotdeuna a fost să facă infernul suportabil. În perioada detenţiei politice, poezia a făcut din carceră un cămin şi din lumea comunistă o peşteră a supravieţuirii spirituale, în aşteptarea unor vremuri mai bune. Care sunt parcă întotdeauna mai rele, contrar oricăror aşteptări şi iluzii. În lumea pe care o locuim acum, cresc progresiv zgomotul şi furia. În consecinţă, şi în arta pe care o facem acum, sporesc în acelaşi ritm zgomotul şi furia. Asaltate de suprasolicitarea mediilor, de bombardamentul lor informaţional, simţurile noastre se tocesc infernal. Ni se tăbăcesc auricolele şi ventricolele inimii, creierul nostru prinde solzi de crocodil, cortexul ni se îngroaşă ca pielea de rinocer sau de hipopotam. Nu mai suntem sensibili decât de la un anume prag în sus, nu mai auzim sunete decât de un nivel de decibeli în sus. Ca să ne sensibilizeze azi o mamă cu mulţi copii, rămasă fără acoperiş, trebuie să-şi dea foc în faţa camerelor de luat vederi. Şi nu oricum! Simţurile noastre tocite trebuie şocate, ca să mai reacţioneze cât de cât. Am fost cu ceva timp în urmă la o întâlnire a oamenilor de cultură din Ardeal, pe tema “Tăcerea – misterul unei prezenţe”. Concluzia acestui colocviu: omul de azi se teme să tacă, nu-şi întrerupe monologul, discursul, alergarea neîncetată, agitaţia permanentă, furia, agresarea continuă a celorlalţi, de teamă să nu rămână singur, cu vidul său lăuntric. Când intră într-o cameră, primul gest pe care-l face e să deschidă radioul sau internetul, într-o poiană de munte scoate televizorul din portbagaj şi-l instalează la rădăcina unui brad. Deteriorarea relaţiei directe cu Creatorul lumii duce la creşterea progresivă a zgomotului şi furiei în lume şi în artă. Dumnezeu vine în fiinţa noastră cu pacea şi liniştea sufletească. În absenţa divinităţi, a tăcerii lăuntrice preapline, a Marii Plinătăţi tăcute, din spaima de neant creşte pălăvrăgeala, trăncăneala fără obiect şi ţintă, cresc furia şi violenţa. Locul pe care ar trebui să-l ocupe în mod firesc Creatorul lumii în sufletul omului şi în lume nu poate fi umplut decât cu violenţă şi distrugere, aşa cum absenţa firului de iarbă viu în deşert sporeşte pustiul şi mortificarea. Deşertul începe acolo unde nu lucrează miraculosul fir de iarbă. În zgomotul de fond al marii aglomerări umane, care e lumea globalizată de azi, omul se poate uita pe sine, se poate pierde, amorţind, diluându-şi identitatea în larma asurzitoare a lumii. Dar ce mai rămâne dintr-un om amorţit? Nişte încâlceli de instincte. Având tot mai rar acces în linişte la sursa de energii sporitoare a sacrului, omul stresat, cu bateriile descărcate, epuiat fizic şi psihic, îşi oferă surogate de vitalitate temporară, drogurile zilnice. În loc să sporească lumea prin creaţia sa, omul este consumat de lume, devine obiect de larg consum pentru energiile sale negative, care-l vor devora în cele din urmă. În absenţa credinţei în viaţa veşnică, locuim într-o junglă în care fiecare crede că rămâne doar cu ceea ce înşfacă. Pe măsură ce dispare jungla primară a planetei, omul reinventează jungla în sfera tehnologiilor şi a noilor relaţii umane. Odată cu dispariţia fiarelor din păduri, nu dispare şi ferocitatea lumii. Se pare că există un potenţial constant de ferocitate la nivel planetar, care trebuie să se exprime continuu. Iar această ferocitate se exprimă tot mai mult prin oameni. De când “Dumnezeu a murit”, omul se sălbăticeşe progresiv în jungla informaţiilor nedigerate, imposibil de digerat sub cascadele de ştiri de toate naturile, cele mai multe derizorii, care se revarsă din mediile audiovizuale, din telefoanele mobile şi internet. Dar un om care nu se mai stăpâneşte pe sine prin puterea paşnică a meditaţiei lăuntrice, nu mai are acces la depozitele cereşti de energii şi îşi va reîncărca bateriile cu ură, cu furie şi violenţă. Şi în cele din urmă cu nebunie. În absenţa practicii liniştitoare a concentrării de sine, prin rugăciunea cotidiană, omul poate ajunge posedat de puteri infernale. Nemaigăsindu-l în sine pe Dumnezeu, cel ce l-a creat după chipul şi asemănarea sa, se va închina tot mai mult fiarei apocaliptice. Arta contemporană trăieşte o tragedie. Ea captează violenţa din lume pentru că, fiind în căutare de autenticitate nouă, găseşte în violenţă această nouă sursă de autenticitate. O rană proaspătă e întotdeauna autentică. Şi cu atât mai convingătoare în autenticitatea ei cu cât va fi mai adâncă. Sângele care ţâşneşte din carnea sfâşiată va fi oricând spectaculos, la fel cum o casă care arde în făcări va fi întotdeauna mai interesantă şi atractivă decât cea în care, nevăzută de nimeni, o mamă îşi alăptează cu linişte cerească fiul. Inventivitatea dementă a criminalilor în serie şi ferocitatea crimelor lor, din filmele de noapte, vor fi întotdeauna mai spectaculoase decât meditaţia liniştită a unui om spiritualizat. Ce-ar putea compesa autenticitatea progresivă a răului? Poate doar o nouă autenticitate, o alfel de autenticitate pozitivă, dar mai spectaculoasă decât răul, o nouă relaţie credibilă cu sacralitatea. Din păcate, binele, frumuseţea, adevărul şi credinţa se retoricizează mai repede decât urâţenia, minciuna, ura şi nebunia. Dar în măsura în care omul va găsi noi forme de autenticiate în relaţia cu Dumnezeu, şi arta va urma această cale. În clipa de faţă, omul se află la o răscruce paradigmatică, între lumi în schimbare. Creatorul însuşi i-a lăsat libertatea opţiunii, ca să-şi desăvârşească măreţia creaţiei. Cel puţin, aşa spun teologii. Alegerea ar fi între “urâciunea pustiirii” şi “viaţa veşnică”. Dar există o speranţă că specia umană va alege calea cea bună. Întotdeauna a pulsat expresiv în om o tensiune spre salvarea umanului şi umanităţii, mai puternică decât dorinţa lui de distrugere şi autodistrugere. Speranţa ar fi o lege a fizicii, manifestă atât în abisul lumilor subatomice, cât şi în largul universului mare, conform căreia, când două forţe egale şi de sens cotrar se înfruntă, are întotdeauna prevalenţă forţa pozitivă, cea care sporeşte materia. Acesta pare să fie misterul creaţiei lui Dumnezeu. Aceasta a fost taina cu care Creatorul l-a învins întodeauna pe cel ce simulează creaţia doar pentru a o distruge. De ce n-ar fi această lege speranţa oricărui creator?
