|
| Editorial |
ANEXIONISM DE OM SĂRAC - NICOLAE PRELIPCEANU
Joi, 8 octombrie, ies în stradă de la redacţie, după treburi de câteva ore, fără alte mijloace de comunicare cu lumea decât telefonul şi internetul. O cunoştinţă îmi zâmbeşte candid şi mă întreabă, la fel de candid: „Eşti fericit?” Eu, luat ca din oală, zic „de ce?” Ea: „A luat Herta Müller premiul Nobel” sau, poate, „Herta Müller a luat premiul Nobel”. Ce am gândit chiar în clipa respectivă nu contează aici. Cert este că, după câteva clipe, când deja interlocutoarea mea trecuse, ca un ardelean bine adoptat cândva, mi-am amintit un banc de altădată, valabil oricând, inclusiv zilele astea („alea” din punctul de vedere al momentului apariţiei): cică un bolnav internat pentru analize la un spital primeşte vizita doctorului, care-i comunică rezultatele. Acesta intră şi rosteşte eterna formulă: „Am două veşti, una proastă şi una bună”, la care pacientul o cere întâi pe cea proastă. „Ai cancer în faza finală.” „Şi cea bună?” cutează bietul om. „A reuşit fiul meu la facultate.”
Sigur, povestea cu premiul Nobel acordat Hertei Müller şi reacţiile, care de atunci s-au tot înmulţit, nu se suprapune tocmai-tocmai pe finalul bancului nostru şi, mai ales, pe prezumţia doctorului. Dar, în alt fel, parcă lucrurile se aseamănă.
În România, pentru cei care au uitat, dăinuie de mulţi ani o obsesie, mai ales în lumea literară, rezumabilă în formula „de ce nu avem şi noi un premiu Nobel”, pentru moment intrată în adormire, dar fiţi pe pace, va lovi din nou. Au fost dezbateri pe tema asta, s-au emis ipoteze, s-a stabilit de mult că premiul acela se dă pe ochi frumoşi sau, mă rog, nu tocmai pe ochi, ci pe sprâncene, că, adică, e cu ochi şi cu sprâncene, după o veche expresie românească, uitată azi, şi care însemna, mai colorat, ceea ce se spune azi atât de tern, când e vorba de „legi cu dedicaţie”. Consolarea noastră e, uneori, aceea că n-a luat nici Borges, n-a luat nici Llosa acest faimos premiu, ca să nu mai vorbim de Proust şi alte genii trecute. Că de cele viitoare nu garantez. Dar ne revenim şi ne amintim că, totuşi, aceia au celebritatea pe care majoritatea premianţilor n-au atins-o şi n-o vor atinge niciodată. Şi atunci ne întoarcem şi dă-i şi dă-i, cu „de ce nu există un premiu Nobel românesc”.
Acum, din capul locului ar fi trebuit să spun ce cred: premiul Nobel, ca toate premiile literare, mici şi mari, răsplătesc o operă, un scriitor, o persoană, o personalitate şi nu o ţară, nu o literatură, aşa cum se crede pe la noi şi poate şi prin alte locuri. Se crede aşa, pentru că prea multă lume trăieşte prin procură sau prin reprezentanţi, cei mai mulţi se bucură când echipa de fotbal favorită câştigă vreun meci sau vreo cupă, iar alţii, cei din zona mai subţire, odată cu succesele scriitorului preferat. Cât despre literaţi, aici e o ipocrizie ascunsă pe sub neliniştea provocată de lipsa unui „premiu Nobel pentru România” (!). Cei care se aprind de la această scânteie rece sunt, în general, scriitori care consideră că ei (recte „el”, fiecare dintre ei) ar fi cei mai indicaţi (cel mai indicat) să câştige faimosul premiu. Numai că acesta se dă foarte rar mai multora deodată, ex-aequo, parcă l-au luat de mult doi poeţi scandinavi. Dar, oricum, şi dacă l-ar lua toţi cei care cred că-l merită deodată, tot n-ar fi nimic, bucuria ar fi umbrită rău de tot. Aşa că, atunci când s-ar întâmpla minunea pe care o tot cheamă ei, majoritatea ar fi, fatalmente, dezamăgită, pentru că premiul ar fi luat, totuşi, de altul. Or, din punctul de vedere al românului şi, cred, al omului în general, altul e bun numai ca să primească asupra lui nefericirile şi întâmplările rele, în aşa fel încât cele bune, premiile, răsplăţile de alt fel, să rămână libere pentru noi. („L’enfer c’est les autres” nu-i aşa? sau, mai corect pentru cazul nostru: “Pour les autres, l’enfer”.) Un exemplu de asemenea gândire, colectivă e drept, este celebra „rugăciune” a bucureştenilor din 1944, de la bombardamentele asupra Bucureştiului. Ştiţi ce spuneau atunci bravii noştri înaintaşi? Nu? Atunci să vă spun eu: „du-i, Doamne, la Ploieşti”, şi asta cu ochii în sus, spre cerul în care o fi fost şi Dumnezeu, dar se vedeau mai clar escadrilele americane de bombardament. Aşa că noi-ul din „de ce nu avem şi noi un premiu Nobel?” se descompune repede în eu-ri multiple şi nemulţumite atunci când Dumnezeu sau juriul Nobel se va uita spre un scriitor român. Teoretic, şi poate şi practic, o literatură se căftăneşte atunci când un membru al ei primeşte o asemenea distincţie. Mai ales literaturile mici, cărora li se dă pentru prima şi, destul de probabil, ultima dată. Că literatura germană, căreia îi aparţine Herta Müller, nu resimte în acest sens noul premiu care i (sic) se acordă. Günther Grass, premiantul de acum zece ani, s-a grăbit să salute noul premiu, lăudând prestaţia literară a premiatei, dar nici prin cap nu i-a trecut să „generalizeze pripit” şi nici – vai nouă! – să se refere la Herta Müller ca la o scriitoare din România. E drept că ea a publicat aici două cărţi, evident bine ciuntite de cenzură, dar e tot atât de adevărat că România, sau, de fapt, Banatul ei natal, este doar subiectul scrierilor sale, din cauza, dar în cazul ăsta merge şi „datorită”, multelor rele pe care i le-au făcut securiştii, ai noştri totuşi. România e o amintire fecundă în opera proaspetei (în clipa când scriam aceste rânduri) premiante Nobel, dar opera ei, inclusiv cărţile publicate aici, aparţine culturii germane, aşa cum opera lui Eugène Ionesco aparţine culturii franceze, sauf, evident, Elegii pentru fiinţe mici şi Nu, scrise în româneşte. Şi încă Ionesco mai avea un tată român, pe când Herta Müller nu poate fi suspectată de vreo altă apartenenţă decât cea teritorială pentru o vreme la această ţară.
Dar noi l-am considerat un premiant Nobel român şi pe George Em. Palade, care a primit distincţia, împreună cu alte două somităţi, în America, unde avusese posibilitatea să-şi dezvolte ideile şi cercetările. Că în România comunizată, probabil, ca ginere al lui Malaxa, ar fi fost trimis să cerceteze mai degrabă puşcăriile comuniste decât „organizarea funcţională a celulei...” Ei, aici intervine un argument în favoarea aportului, ca să zic aşa, României la acest nou premiu Nobel. Nu zic că dacă
n-ar fi fost hărţuită de securitate, Herta Müller nu ar fi putut deveni o scriitoare nobeliabilă, dar până una-alta, securitatea şi viaţa din Banatul şvăbesc i-au dat cele mai importante subiecte, cu care şi-a pus în valoare talentul şi a ajuns unde a ajuns. (Dar, cu nu mulţi ani în urmă, o altă premiantă, Elfriede Jelinek, austriacă anti-Austria, a clamat sus şi tare că nu permite ţării în care trăieşte să şi-l asume. Nu ştiu ce a făcut Austria (sic), dar ştiu că declaraţiile de la noi au cam trecut peste calul, aşezat în mod evident, între noi şi scriitoarea laureată de anul acesta cu Nobelul pentru literatură. )
În cazul scriitorului, lucrurile stau ca pe vremuri, când se cam spunea că poetul trebuie să sufere ca să dea opere nemuritoare. Uite că scriitoarea care a suferit în România, nu neapărat din cauza românilor, ci mai ales din cauza unor români, cei oficiali în anii 80, a reuşit să transfigureze această suferinţă într-o operă demnă de cea mai prestigioasă, totuşi, listă din lume. Dar contribuţia noastră la acest premiu e minimă, şi aici intră şi faptul că, şi azi, la 20 de ani după revoluţie, ţara este condusă, mai din umbră, mai din soare, tot de securişti, aşa cum observa Herta Müller în repetate rânduri, ultima oară săptămâna trecută (luaţi în considerare data scrierii, nu pe aceea a apariţiei), când a fost la Sibiu.
Dacă bolnavul din bancul de mai sus era un bun samaritean, poate că putea trece cu vederea o clipă vestea proastă şi să înţeleagă bucuria doctorului că a reuşit fiu-său la facultate. Dar câţi buni samariteni mai sunt pe acest pământ şi mai ales pe cel românesc, plin de uri şi de încrâncenări împotriva semenilor?!
Cât despre anexarea unei celebrităţi, aceasta e similară cu modul în care s-ar îndesa atâţia semeni de-ai noştri să se fotografieze cu Madonna, dacă s-ar putea, şi, mai uşor, cu Traian Băsescu, ori cu politicieni chiar mai mărunţi. Marile puteri anexează teritorii de la alţii, micile neputinţe anexează glorii şi talente, dar numai din gură, nu şi atrăgându-le prin condiţii de muncă şi cercetare şi creaţie nemaiîntâlnite. Mai întâi, poate, ar trebui ca naţia română să-şi reanexeze propria literatură şi propriii literaţi, lăsaţi de mult de izbelişte, şi abia pe urmă să treacă la Nobelurile altora.
|
|
|
|
|
|
|
