In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Proză
CÂND NE VOM ÎNTOARCE - RADU MAREş Aproape fără să-şi dea seama învăţase ce e păcatul din copilărie. Tot cam atunci, în timp ce începea şi se termina războiul, fără să se schimbe ceva esenţial în satul de sub poala pădurii unde se născuse (altceva decât bărbaţii morţi pe front), învăţase pe de rost cele câteva rugăciuni pe care le recita mecanic ca pe nişte poezii. Să-şi facă cruce învăţase de la Paraschiva, sora mai mare care, ca toate fetiţele, era conştiincioasă şi foarte atentă cu toate regulile. Când îi veni rândul, mezina Dochiţa învăţase rugăciunile de la ei doi.
În rest, era lecţia aspră din orice casă de gospodari, învăţată, ca mersul şi vorbirea, de la mămuca: repetată o dată şi încă o dată, de o mie de ori, mai mult de o mie de ori. Să nu furi şi să nu minţeşti. Să nu sudui. Să nu pui în gură nimic de frupt când e postul. şi încă altele. Important e că păcatul, la care Gavril M. se referise în discuţia din vară cu părintele Posteucă, se revela a fi peste tot, fiind anunţat de puzderia atâtor interdicţii. Urma, adică, în mintea copilului care fusese, un labirint în care grija cea mare era să te întorci cât mai iute la calea cea bună, dacă ai păcătuit cumva cu gândul sau fapta.
Nimeni din casă nu-i ceruse însă vreodată să facă şi ceva împotriva voinţei sale şi poate din cauza asta le urma cu fidelitate, cu plăcere pe mămuca şi pe surori în tot ce făceau ele. ştiuse dintotdeauna, fără să-i fi spus cineva asta, că atunci când se lăsa în genunchi pe podea şi se ruga trăgând pe furiş cu ochiul la ele, făcea un lucru care era de fapt pentru cei mari. Tăcerea impusă, reculegerea în sine, gravitatea care durează cât îşi spune fiecare rugăciunea în gând, constituiau o probă certă de necopilărie. Din cauza asta, proba nu era chiar uşoară. Gândul îi fugea, îi scăpa fulgerător uneori. Câteva secunde, poate un minut, dacă nu mai mult, aţintea podeaua de lut, desenul colorat din ţolişorul aşternut pe jos. Tresărea, se închina, relua rugăciunea de la început. Îşi epuiza totuşi repede, mai repede decât fetele, tot ce ştia să facă, şi încă şi mai repede decât mămuca, dar rămânea încremenit în genunchi ştiind că aşa se cuvine. Pe sticla geamului bâzâiau totdeauna câteva gâze prinse în capcană iar afară răsunau neîntrerupt zgomotele zilei, ca o apă care se furişează pe prundul din albie. Mama şi fetele şopocăiau mai departe: ştiuseră totdeauna mai multe rugăciuni decât el. Pentru că le urmărea pe furiş, atunci când se închinau sau când începeau mătăniile se grăbea să le imite şi o făcea fără mare tragere de inimă, dar conştiincios. În tot acest timp, conştiinţa lui, firul foarte subţire al gândului şi capătul lui luminos, căutător fugea însă iarăşi în altă direcţie, imposibil de ţinut în pumn, sub control. Urechea recepta, de pildă, invocaţia răguşită a cocoşului sus pe gard şi un hohot de râs mut de care nu va afla nimeni îi umfla pieptul – sau tocmai atunci trecea prin faţa porţii un car, se auzea scrâşnetul roţilor şi vocea căruţaşului îndemnând boii, el silindu-se să ghicească de cine poate fi vorba...
Pe peretele dinspre răsărit, cu o singură fereastră cît palma, era icoana pe sticlă cu pomul cunoştinţei, cu şarpele verde din pom şi cu Adam şi Eva, mici şi urâţi, în pielea goală. A doua icoană era mai mare, pe carton, într-o ramă din şipci subţiri de brad vopsite cândva în albastru. Mult timp, în bărbatul a cărui privire o întâlnea cât şedea în genunchi, o privire îngândurată, în care căuta îngrijorat vreo mustrare, Gavril îl recunoscuse pe Dumnezeu. Se afla deasupra capetelor lor, lumina venind din stânga prin cele două ferestre dinspre ogradă. Dar mai era o lumină, cea care venea cumva din spate, din interiorul şi adâncimea icoanei. Astfel nimbat şi strălucitor, radiind un snop de lumină pudrată, cum în realitate se vede uneori la asfinţit, Dumnezeu răspundea privirii lui cu o bunătate care, de când tătuca murise, îi lipsise mereu. Ani în şir, zilnic, îl studiase cu de-amănuntul. Era un bărbat care nu mai e tânăr de mult, cu mustaţă întoarsă în sus şi perciuni stufoşi, încărunţiţi, ochi deschişi la culoare, poate albaştri ca şi vestonul, acesta fiind încărcat cu podoabe strălucitoare al căror înţeles încă nu-l desluşise. Privirea, oricum, îl aţintea doar pe el, avusese această certitudine din capul locului. În ea era ceva neîntâlnit la oamenii din sat pe care-i ştia: o blândeţe aspră, atoateştiutoare. ştia multe despre cum, împreună cu Sfântul Petru de la poarta raiului, Dumnezeu pleacă prin lume neştiut ca să afle netrebniciile, relele şi păcatele oamenilor dar şi pe cei năcăjiţi dar drepţi în credinţă. De ce s-ar fi îndoit că se uită şi la el de după geamul de sticlă al icoanei ca şi cum ar fi aruncat o privire prin geam de pe prispă?
Această credinţă era atât de tare, de imposibil de dizlocat, încât nu încercase niciodată ispita s-o verifice. De aceea, dacă cineva i-ar fi spus la cinci-şase ani că cel din icoană e Împăratul, fostul Împărat, de fapt, pe care avea să-l identifice ca atare mult mai târziu, ar fi plâns cu o disperare îngrozitoare şi ar fi suferit mai mult decât la moartea lui tătuca...
Schimbarea intervenise nu peste mult iar el, care acum era la şcoală la Cernăuţi, luase cunoştinţă de ea pe neaşteptate. Mămuca, atât cât putea el să-şi dea seama, se ruga ca şi înainte, cu fervoare, îndelung, uneori închizându-se singură pentru asta în casa cea mare unde nu îndrăznea nimeni s-o tulbure. Neliniştea însă nu i se ogoia după rugăciune şi rămânea nestinsă mai ales o neînduplecare îndreptată parcă spre sine însăşi şi de care era prea mândră ca să se plângă copiilor. (Doar în convorbirile lor de taină, când el venea pe acasă de la oraş, lăsa uneori să-i scape câte ceva.) Pentru fiecare păcat săvârşit, îi mai tălmăcise ea la un moment dat, vine pedeapsa, ca şi cum ar bate la uşă – şi cu o parte a sufletului său, căci nu voia să spună mai mult, avea încredinţarea că e o pedeapsă oarbă, care loveşte când te aştepţi mai puţin, necruţătoare. Reieşea că, aşa cum îşi învăţase copiii, când cade în genunchi la cele două icoane din casa cea mare, se roagă de iertare. Dar exista iertarea aceasta? Înainte, când o imita şi se ruga alături de ea, era încredinţat că da, există. Acum, simţi că ea nu l-ar mai fi încurajat să nădăjduiască şi să stăruie neclintit într-o asemenea nădejde.
Şi încă, mergând mai departe, despre ce anume păcat e vorba? Nici asta nu apărea cu claritate. Îşi spusese atunci că neliniştea, nesiguranţa ei izvorau poate chiar din condiţia lor imprecisă. şi încă ceva, un pas mai încolo: nimic, nici rugăciunile, nici posturile ţinute foarte strict, nimic nu şterge de tot păcatul odată săvârşit. Căci, îi mai tălmăcise ea, există păcate înscrise cu fierul înroşit în soartă, de la care nu-i scăpare nicicum. Schimbarea se vădea şi în această secretă conştiinţă a unei vinovăţii pe care şi-o atribuia sieşi: nu i-ar fi spus mai mult chiar şi în cazul că lui nu i-ar fi lipsit curajul s-o descoase. Lovitura, biciul de foc vin cum vin, cu necruţare, şi nu există loc în lume unde să te poţi ascunde ca să scapi iar ea îşi începuse aşteptarea. N-o mai împăca nimic, nici mormăiala obosită a bătrânului preot din sat, părintele Gorcea, care-i botezase pe toţi şi la care mergeau cu toţii să-şi pună capul sub patrafir pentru a primi după asta împărtăşania şi se pare că şi el începuse să dea semne de saţietate faţă de o asemenea înverşunare nesănătoasă, scormonitoare, nedând semne că se ogoaie, de a scoate la lumină păcatele.
Aşa se face că, la sfaturile lor de taină, când nu se mai afla nimeni altcineva de faţă (era totuşi unicul bărbat din casă) iar ei doi socoteau anii trecuţi, ajunseră curând şi la lucrurile vechi, niciodată lămurite satisfăcător.
Prima lui amintire, cea mai veche şi cea mai puternică era una dintre acestea. El simţi dintr-odată nevoia s-o mai repovestească odată, după ce fusese spusă de zeci de ori iar mămuca se arătă răbdătoare, atentă, ca un învăţător la şcoală şi-l ascultă împietrită până la capăt.
El avea un an şi un pic. Sau mai mult? Mămuca nu-l ajută, dar ştiau acum amândoi că dintr-un motiv obscur, încă de atunci, ei îi fusese frică pentru el. Dar era într-adevăr frică?
çn amintirea la care se întorceau acum împreună, el tocmai ieşea de sub patul din casa cea mică, loc unde intrase târându-se neobservat de nimeni. Sub-patul era la acea vârstă ca şi pe cuptor unul din locurile de care îşi amintea, ca şi cum ar fi fost ieri, plăcerea enormă pe care i-o procura explorarea lor. Pe cel din urmă, mai ales iernile, îl împărţea cu Parascuţa şi cu Dochiţa, înghesuindu-se acolo unul într-altul sub un cojoc. Asta, nopţile, dar şi ziua, dacă afară viscolul se înteţea sau dacă tocmai reveneau în casă răzbiţi de ger. Patul cu pod de scânduri puse de-a latul, cu strujacul umplut cu paie, peste care erau ţolurile nesfârşit de vaste şi de grele de lână, îl păstrase multă vreme doar pentru el. Acest loc prăfos şi neluminat, o ispititoare insulă, ispititoare dar şi parcă plină de ameninţări, îl atrăgea ca un magnet şi nu mai simţea câtuşi de puţin nevoia să-l împartă cu altcineva. Pe podeaua de lut ningea praful fin din paiele de deasupra. Aerul însuşi avea parcă o densitate mai mare, era mai greu de respirat. Nu-i era frică de nimeni din casă de care să fi încercat să se ascundă. În mintea lui nu figura nici vreo intenţie a cărei înfăptuire pretindea singurătate. Se retrăgea ca în vizuină. Un instinct de care n-avea cum fi conştient îl împingea exact într-acolo, cu o îndărătnicie ca a păsărilor când se duc să ierneze în sud şi care au o singură ţintă de atins. (Mămuca pricepuse din prima clipă această precizare.)
Ieşea, aşadar, spre lumină, pe drumul bine cunoscut, când îi apăru în faţă într-un fel care obtura trecerea mai departe un picior sau un obstacol considerat de el picior. Cineva şedea pe marginea patului, deasupra sa, piciorul gol, un singur picior, fiindu-i depus pe podea. Venind târâş mai aproape, cercetă – povestise el în mai multe rânduri – plin de interes acest obstacol. O labă goală şi un sfert de gleznă, de asemenea goală, un călcâi ca de ceară, întărit de mersul desculţ, firele grosolane ale tendoanelor reliefate sub piele: le dădu ocol fascinat, tot târându-se pe burtă, cât mai aproape dar fără să-l atingă. Abia târziu, aproape de capătul acestei explorări prelungite care încă nu-l scosese la lumina zilei, aflat mereu după cortina grea spânzurând până jos a ţolului aşternut deasupra, apăru cu maximă claritate viermişorul de sub unghia degetului mare. Făcu aici o nouă haltă, încă şi mai intrigat decât înainte. Unghia era înnegrită, îşi amintea el, ceea ce înseamnă că fusese lovită, dar pe dinafară era curată, os lucios ca sticla. Se apropie să vadă mai bine, cu capul ridicat şi sprijinindu-se în mâini. Aşa se face că, dintr-odată, se găsi chiar lângă degetul ieşit în cale, putând să-l atingă cu nasul, dacă se apleca un picuţ, sau cu limba. Viermişorul pe care el îl vedea de la câteva degete distanţă îşi găsise loc de ieşire, ca de sub o streaşină neagră, opacă, de sub unghie şi el asistă nemişcat, tăcut, cu ochii larg deschişi de curiozitate, la toate astea.
Era un fir alb-gălbui, strălucitor, cu un ochişor cât un punct în capăt. Un fir care se trage pe sine însuşi, ridicându-se în sus şi lungindu-se încetul cu încetul. După prima clipă de uimire care-l şi încremenise acolo, ceva îl speriase îngrozitor. Spaima veni ca un fulger, ca o izbitură. Se gândise ulterior că putea fi datorită ochişorului negru, tot mai apropiat. Ceva, fixându-l insistent dinăuntrul ochiului, se apropia ca mişcarea unei săbii scoase din teacă. Era o mişcare silenţioasă, lină, continuă, astfel că peste încă o clipă, două, atingerea trebuia să se producă neapărat. Nu e sigur dacă în mintea lui aceasta viza gura întredeschisă, sau ochiul, care şi el are o cavitate, sau una din nări: ca să se insinueze acolo, refăcând în sens invers mişcarea de ieşire din ascunzătoarea de sub unghie.
(Putea fi un vis, propusese răutăcioasă Parascuţa, căreia îi plăcea să râdă de el. Singura care îl apărase până la capăt fusese mămuca: nu era un vis.)
Brusc, ca sub ameninţare, începu să ţipe cu toată puterea de care era în stare, până când veni cineva, îl prinse de ceafă ca pe un pisoi, scoţându-l dintr-o singură mişcare de sub pat, la lumină. Fără lacrimi, continuase să ţipe şi după asta, până când altcineva îl duse afară, ceea ce înseamnă „departe”, şi doar astfel, cu greu, după mult timp, se linişti.
Trecu după asta abia un an când, parcă grăbit, nerăbdător, murise tătuca. Mai mare decât el, Parascuţa lipseşte din acest nou orizont al amintirii. Dochiţa urma să se nască nu peste mult. În amintirea lui, confirmată şi de mămuca, urmează zilele de după Bobotează când tocmai începuseră viscolele nesfârşite. S-a povestit după aceea de multe ori cum departe, pe munte, un brad pe care tătuca îl tăiase de unul singur îl zdrobise în cădere. Abia după o zi şi o noapte, înotând prin nămeţii care astupaseră toate drumurile spre sat, îl aduseseră acasă cu coastele rupte şi, dedesubt, cu pielea şi muşchii pieptului sfâşiaţi de un ciot ca de lama unui cuţit.
Corpul pe jumătate degerat, învelit în cojoace, fusese vârât în casă prin cele două uşi, de la tindă şi de la casa cea mică, date la perete. Năvăli odată cu oamenii frigul de afară şi suflarea albă a viscolului. Asta e ce nu uitase: zăpada adusă până lângă pat şi pe pat cu învelitoarea şi cu opincile şi o senzaţie dureroasă de frig. Fără să-i fi explicat nimeni pricepuse din prima clipă că tătuca trage să moară iar furtuna care nu mai contenea îi făcuse pe toţi prizonieri alături de el. Spre deosebire de alte amintiri, aceasta se voalase însă în timp, îşi pierduse substanţa. Rămăsese distinct doar urletul de durere care nu încetează, din momentul sosirii şi până când, după aproape o săptămână, tătuca îşi dădu sufletul.
Daţi la o parte ca să nu încurce, urcaţi la adăpost pe cuptor, Parascuţa şi el urmăriseră urletul încremeniţi ca şi cum o mişcare a lor, o respiraţie i-ar fi înteţit durerile căci suferinţa nu înceta şi ea se exprima astfel, prin urlete ca de fiară. Treptat, ţinea minte şi asta, corpul său intrase în rezonanţă cu al celui care va muri. Durerea, ca o vibraţie, ca un curent, trecea din când în când şi prin muşchii săi de copil subţiri ca nişte aţe, iar oasele sale fragile delirau de durere şi ele. Cu burta mare, burta în care era Dochiţa, şi cu basma neagră pe cap, mămuca se mişca fără zgomot între uşiţa plitei unde îndesa mereu alte lemne şi pat şi, probabil, apuca să aţipească câte o fracţiune atât cât durau aceste drumuri de câţiva paşi, ca să se trezească atunci când ajugea la capătul lor. Durerea curgea şi ea ca apa cu doar câte o infimă pauză de linişte când, sus, pe cuptor, tresărea înfricoşat. Sau, dacă aţipea şi el, prăbuşit în abis, liniştea îl sugea cu forţa în sus şi deschidea imediat ochii: găsea lumina roşietică a candelei, umbra neagră a mamei şi, aproape întotdeauna, albul ochilor Parascuţei cu care se trezea şi adormea solidar, vârâţi unul într-altul, lucru repetat de zeci sau sute de ori.
Din această aşteptare fără capăt apăru la un moment dat dorinţa de a ţâşni, de a fugi undeva, cât mai departe. Poate şi visă, cum îl bănuia Parascuţa, ceva imposibil, adică un colţ ferit unde să se ascundă iarăşi, ca într-o vizuină, să închidă ochii şi să-şi astupe urechile, întrerupând astfel orice legătură cu ce e în jur. Să fie protejat chiar mai bine decât de bezna din somn. Pe când, în tot acest timp, moartea fusese aproape, cât e de pe cuptor până la patul din colţ. Parcă o şi ţinuse în braţe de câteva ori, încălzind-o cu propria respiraţie. În vis sau poate în stare de veghe, luase astfel cunoştinţă de prezenţa ei fără măcar să tresară şi fără vreo umbră de spaimă. O puteai chiar privi direct ochi în ochi. Mămuca, dacă i-ar fi descris ce-a simţit, l-ar fi înţeles (era sigur de asta), însă îi lipsise curajul s-o facă chiar şi mult mai târziu.
Asta a durat până în clipa când, deschizând brusc ochii, îşi dădu seama că e linişte. N-avea cum să facă în minte legătura dintre linişte şi moarte, deşi aceasta e tare ca fierul, în sens absolut. Liniştea aceasta, de care se dezobişnuise, era atât de brutală, avea o densitate atât de apăsătoare încât, trecând două-trei clipe sub vraja ei, simţi cum se descompune el însuşi, parcă plutind deasupra pământului. După care – află asta acum – nimic nu mai are importanţă...!
Chinurile agoniei prelungite la care asistase de la doi paşi nu trecuseră fără să lase un semn imposibil de şters. Moartea vine, învăţase el atunci, nu ca un vis, o torpoare, ca o pierdere. Esenţa ei adevărată e o explozie de durere ca o flacără şi care parcă se tot intensifică, creşte până dincolo de unde o poate urmări imaginaţia noastră. Îşi descoperise astfel de unul singur cruzimea specială a neuitării cu care trăi alături o bună parte a copilăriei, până în ziua când îşi dădu seama că nici mămuca nu putea să uite, deşi ea se ascundea şi nu voia s-o arate. Tătuca trebuia să fie pentru toţi îngropat definitiv în uitare, ca atâtea alte sute, mii de întâmplări ale vieţii, poate şi mai importante dar care se perimează fulgerător şi dispar pentru totdeauna. Asta-i revenise în minte atunci când auzi prima dată vorbindu-se despre moarte ca o însuşire a viului atunci când acesta a primit să îmbrace o cămaşă anume, vrăjită şi reţinuse această idee cu toate că în ea era o nuanţă de grandilocvenţă care nu-i plăcea. Mai trebuia ştiut însă şi că, dacă ai îmbrăcat acea cămaşă, ca în basme, nimic nu-ţi va mai face teamă vreodată. Nu era pur şi simplu banala vitejie. Era o calitate nouă a fiinţei, eliberată de organul care percepe frica de orice fel, chiar şi frica de moarte...
Martoră şi ea, Parascuţa uitase totul imediat. Nimeni altcineva din casă nu mai simţea nevoia să-şi amintească. El în schimb îşi descoperise de unul singur cruzimea specială a repovestirii.
Cât timp trecuse apoi? Doi ani? Amintirea care urma era doar a lui însă nu schiţase nici un gest de împotrivire văzând că mămuca şi-o însuşeşte şi ea.
Gustul, aşadar, care-i venea pe limbă de câte ori vorbeau despre asta, era neverosimil ca aproape tot ce ţine aproape exclusiv de memorie: intensitatea, precizia, efectul de fata morgana al amintirii, imposibil de descris în cuvinte. La fel de bine putea fi însă visul pur şi simplu, când te îndoieşti că visezi şi când toate îţi confirmă starea de veghe. Lent dar implacabil senzaţia se mută de pe vârful limbii în cerul gurii.
Nu mai ştia de la cine primise în înghesuiala din tinda pe unde se trecea spre casa cea mare cu mortul întins pe masă, în colţul de sub ferestre, pietricica dulce, pe care se grăbise să şi-o vâre în gură, cum obişnuiesc toţii copiii. În ziua scurtă de iarnă tocmai se lăsase întunericul şi toată lumea venea încoace înotând până aproape la brâu în zăpada viscolită cu toate potecile astupate. Îşi scuturase şi el ca toată lumea pe prispa unde ajungea dinăuntru o geană de lumină cojocelul nins, căciula şi opincile îngheţate. Soseau mulţi deodată şi se făcuse înghesuială. (Acolo probabil primise bomboana.) Un felinar pus lumineze în tindă cu minuscula lui flăcăruie roşietică era pe jumătate mascat de cele două uşi care vor rămâne tot timpul larg deschis. Spre stânga era „căsuţa” sau „casa cea mică” şi trecând mai departe într-acolo se întorceau toţi. Făcuse şi el la fel, apucând să vadă patul, leagănul de la piciorul patului, o lampă atârnată de grindă, masa şi laiţa din colţ şi, în fine, cuptorul, de deasupra căruia se iţeau capetele zburlite ale celor mici. Nu se putea opri, împins din spate de ceilalţi sosiţi şi aproape strivit în înghesuială, aşa că trecuse mai departe.
În casa cea mare, pe partea de laiţă dinspre intrare, cu cojoacele lor începând să se zbicească, cu capetele descoperite erau bărbaţii aşezaţi iar lângă ei era grupul femeilor rămase în picioare. De aici înainte, înghesuiala alcătuia un corp compact prin care nu se putea răzbi. Un flăcău cu sticla de holercă într-o mână şi păhăruţul în cealaltă reuşea totuşi să ajungă peste tot, trecând pe rând pe la fiecare, şi mai erau cei doi fluieraşi, în capătul cel mai îndepărtat al laiţei iar firul subţire ca un fum al cântecului de jele plutea deasupra atâtor respiraţii, a mirosului ascuţit de piele tăbăcită de oaie şi a zumzetului înăbuşit de voci din care nu se înţelege nimic.
Împreună cu mămuca ajunseseră în cele din urmă lângă masă unde ea îl ridică de subsuori să pupe iconiţa şi-i mai şopti, după ce-l lăsă jos, să se mai închine o dată. Două lumânări mari ardeau sfârâind acolo, masa fiind astfel puternic luminată. Fulgurant, imprecis, recunoscu undeva în adâncime ceea ce nu va uita, adică faţa mortului cu nasul ţintind caraghios spre tavan şi pielea galben întunecat de sub pleoapele închise. Mutat de mămuca dintr-o parte în alta uitase în schimb de bomboană, de „pietricica dulce”, cum îi plăcuse lui s-o boteze. Îl lăsară în cele din urmă în pace, împins spre un colţ liber de lângă geam, unde urma să stea cuminte până la plecarea acasă.
Slujba de priveghi se terminase nu de mult şi fumul bun de tămâie plutea încă în aer. Răsunau neîntrerupt tropăiturile întârziaţilor pe prispă şi câte o pală de vânt îngheţat ajungea nu ştiu cum până la el, făcându-l să tresară. Din când în cînd, câte două, trei femei, cărora li se alătură la un moment dat şi mămuca, veneau la capul mesei, între lumânările mari ca să „se cânte”, acoperindu-şi gura şi ochii cu tulpanul şi înăbuşind totodată şi cântecul lor şi de fiecare dată li se alăturau fluieraşii. Vocile lor tânguitoare nu acopereau însă rumoarea din jur şi nici nu opreau păhăruţul de holercă trecut din mână în mână. Cântecul fluieraşilor curgea şi el aproape fără întrerupere: fluier şi un geamăt înăbuşit, din gât cu consistenţa lui uleioasă şi un ritm identic cu cel a bocetului.
La început, câteva minute, conştiinţa lui înregistrase toate astea cu nepăsare, ca de la o foarte mare distanţă. Gustul dulce-acrişor al bomboanei îi umplea deocamdată toată gura de salivă pe care o înghiţea grăbit. După care venea o pauză infimă, cu toată conştiinţa focalizată spre cerul gurii. Acolo, cavitatea abia eliberată, golită, cu dinţii strânşi şi buzele la fel, se reumplea rapid cu acelaşi gust bun adus de un nou flux de salivă. Îşi amintea perfect cum de fiecare dată înghiţea lacom şi pofticios, ca şi cum ar fi vrut să verifice această pendulare, după care fugea iarăşi la cerul gurii în aşteptare, la pândă. Abia după mai multe asemenea încercări descoperise că se mai poate face ceva. Să plimbe bomboana cu limba dintr-o parte a gurii în alta, în aşa fel încât s-o faci să se ciocnească sonor de dinţi.
Jocul cu dinţii şi pietricica dulce îl absorbise total. Ridica uneori privirea când paharul trecea pe sus, deasupra capului său sau în pauza bocitoarelor, cât să-şi tragă şi ele sufletul. Ciulea urechea fără succes dar recădea iarăşi pe terenul glisant al senzaţiilor. De câteva ori, scuipase în palmă bomboana prea puţin micşorată. Pseudo-verificarea asta nu spunea însă altceva decât spusese înainte limba: era lipicioasă şi tare, verzuie. O vâra în gură şi totul se lua de la capăt.
Alunecarea, cum va încerca el ulterior s-o descrie, începuse insesizabil chiar în timpul jocului, fără să asocieze nici cea mai slabă durere ajutătoare. Cu toate astea îşi diagnosticase el însuşi, mirat doar că e atât de simplu: mor. Simţi astfel că e ca şi cum propria substanţă i se scurge vertiginos printre degete şi că e imposibil s-o mai stăpâneşti şi reţii. Îi veni în minte pânda lui de pe cuptor când tătuca trăgea să moară. Totul semăna izbitor cu ce ştia de atunci, minus desigur spaima prostească, durerea şi sfâşierea rupturii. Moartea venea acum mai simplu, mai uşoară ca fulgul, irezistibilă.
Parascuţa, absentă de la priveghi, râdea dispreţuitoare când îşi aducea aminte de ce-i povestise el, cu toate îl forţase, îi zmulsese aproape fiecare cuvânt cu insistenţele ei: atunci când ai murit tu...!
Doar mămuca, ea singură, ar fi putut să-i confirme spusele. Cel puţin în măsura în care şi ea trăise pentru câteva clipe certitudinea morţii. El n-avu nici de data asta curajul s-o chestioneze iar ea, cu de la sine putere, nu şi-ar fi descleştat buzele pentru nimic în lume. şi totuşi ea îl scosese pe braţe afară, pe prispă dar celelalte femei îi descheiaseră cămaşa ca să-l frece cu zăpadă pe piept şi pe obraz şi feţele necunoscute ale acestor femei le întâlnise el deschizând ochii. Niciunul din ei însă nu găsise vreodată de cuviinţă să se apropie mai mult de cele întâmplate.
Tot în acest interval (scurt, foarte dens) se mai întîmplase ceva. Era, de data asta, toamnă, octombrie... Împreună cu Parascuţa pregăteau mâncarea la vite în şură. Treaba lui era să care de la stogul din livadă strujenii uscaţi de pe care fuseseră desfăcuţi ştiuleţii şi să-i împingă strânşi în snop pe jgheabul de lemn. Fiind cu doi ani mai mare, un pic mai înaltă şi mai puternică, Parascuţa învârtea roata grea a şişcorniţei, cu cele trei lame ale ei, dispuse la mijlocul jgheabului.
Mămuca lipsea, îi lăsase să se descurce singuri. Era o treabă, dar nu cea mai grea şi de care nu scăpau decât terminând-o. Lucrau tăcuţi, fără să piardă vremea şi răsuna doar ronţăitul ritmic, monoton al lamelor retezând strujenii uscaţi, şi din când strigătele cu care se îndemnau unul pe celălalt. Tăierea degetelor durase o secundă sau şi mai puţin: un sfert din învârtirea roţii, atât de repede încât nici el însuşi nu şi-a dat seama ce s-a-ntâmplat. Ţipătul ţâşnise fără voie şi abia după aceea urmase durerea din cauza căreia i se întunecase înaintea ochilor. La rândul ei, Parascuţa începu să ţipe doar atunci când, ridicând braţul în direcţia ei, o umpluse cu stropi calzi de sânge.
Nimeni n-a mai reuşit după aceea să reconstituie cum ajunsese mâna sa dreaptă deodată cu strujenii exact sub cuţite. Chemată de strigătele amândurora, mămuca zărise întâi doar faţa murdărită de sânge a Parascuţei căreia, înfuriată, îi şi trăsnise două palme. Apoi, o spaimă întunecată (Gavril o citise de aproape în privirea ei şi n-avea să o uite) o paralizase. Însă tot spaima o făcuse să-şi vină într-o fulgerare în fire. În acele prime clipe critice de nebunie şi groază, mai ieşise la iveală ce învăţase ea cât îl îngrijise pe tătuca. Legase strâns, foarte strâns, întâi şi-ntâi, încheietura mâinii cu o sfoară. Înfăşurase după aceea, tot strâns, jumătatea palmei netăiate, deasupra încheieturii cu tulpanul scos de pe cap, peste care mai înfăşurase încă o cârpă sau două. Făcuse asta cu gesturi atât de iuţi încât nici cele două fetiţe date la o parte şi nici el însuşi, aflat în epicentru, nu fuseseră în stare să le urmărească de la un cap la altul. Lacrimile o podidiră abia la sfârşit. Ca şi cum ar fi ajuns-o din urmă, după o goană infinită, tot atunci izbucni şi disperarea cea fără de margini.
Ce se înţelegea din căinarea ei, era numele lui, pe care-l repetase mereu, strângându-l în braţe. Gavriluţă! Amintirea durerii se estompase cu timpul, cântecul ei pe jumătate şoptit încă îi răsuna uneori în urechi. În privirea ei întrezărise atunci şi vălul întunecat pe care-l vezi în ochii femeilor, ţinuţi de altfel ascunşi, acoperiţi, atunci când îşi plâng morţii. Peste acest prag el trecuse însă, după câteva luni o să apară şi crusta sub care se va forma pielea cea nouă pe cionturile cicatrizate iar din această nenorocire până la urmă nimic nu ajunsese la suflet, unde pot fi răni şi mai mari şi imposibil de vindecat vreodată.
Privirea ei stranie n-o uitase însă. O va mai vedea la o lupoaică nu peste mult, cu care, fiind călare, se va încrucişa departe, în câmpul viscolit. O lupoaică sură, cu ochi galbeni, la mai puţin de o sută de metri, poate deveni periculoasă, chiar şi dacă ai puşca pregătită şi un cal pe care să te bizui cum era Nuşka. Probabil şi puii ei erau pe aproape, ascunşi în tufişurile ninse, ca nişte căciuli presărate în stepă, ceea ce mărea şi mai mult pericolul. Armăsarul adulmecase mirosul de lup, cu toate că vântul le sufla din spate, şi sforăia speriat. Îl stăpânise foarte greu dar va ezita să ridice arma la ochi. Lupoaica îl aţintise şi ea cu o privire fixă, atentă şi fără să-şi arate colţii. O va lăsa aşadar să se întoarcă, aşa cum numai lupii o fac, cu gâtul ţeapăn, şi să se îndepărteze în spulberul viscolit de vântul dinspre răsărit, fascinat de această asemănare din amintirea care se suprapunea aproape perfect...
După aceea, brusc, mămuca se schimbase: în felul ei de a fi apăru un plus de asprime.
De această schimbare se plângeau şi vecinele care o cunoşteau ca pe o fiinţă înţelegătoare şi veselă, care merge la clăci sau în poveşti, cu furca în brâu, cântă şi joacă cu foc la horă, chiar şi după primele două naşteri, dacă se iveşte ocazia, iar această ocazie se ivea adesea pentru că era o femeie după care se întorc bărbaţii ca să-şi clătească privirea. Văduvia, cu necazurile ei, o speriase şi-o înrăise, îi spuneau cei cu care se întâlnea când el venea de la Cernăuţi, de la şcoală. Gavril M. învăţase însă să judece fără patima speriată din copilărie şi-şi dădea seama că, în absenţa lui, cu mămuca se petrecuse ceva mai complicat decât ceea ce înăcreşte sau înrăieşte un suflet.
În război, când el şi Parascuţa erau prea mici ca să înţeleagă ceva, ei îi murise unicul frate, mai mare cu câţiva ani, despre care povestea rar dar el ştia că ţinuse foarte mult la el. Părinţii mor pentru că aşa dă Domnul, explica ea. Gloanţele care-i ucid pe copiii lor au în schimb cifra cea rea, scrisă cu sânge, 666, de la Necuratul. Dar nici acest gând straniu nu era în stare să-i liniştească durerea din suflet, cât ar fi fost ea de ascunsă acolo. Veni la rând, când ea era cu doi plozi pe cap şi cu încă unul în burtă, bradul din adâncul pădurii care-i sfârtecase bărbatul. Aceste nenorociri, una după alta, şi al căror şir părea că încă se va lungi, socotind şi mâna ciuntită la şişcorniţă a băiatului, provocaseră o fisură, o dizlocare în sufletul ei. Tot ce i se întâmplase era o pedeapsă pe care trebuia să şi-o asume de una singură: o şi spunea uneori, cu o duritate întoarsă spre sine, speriindu-i pe toţi.
Putea fi şi unul din păcatele „fără de voie” despre care se pomeneşte în rugăciuni. Timpul făcea în aşa fel încât acum era scos din raza privirii şi pentru nimeni, nici pentru copiii ei, nu era clar dacă ea are ceva precis în minte. (Ce faptă sau ce gând anume consumat cândva, uitat şi de aceea neinvocat vreodată lumina totuşi în adâncime şi beznă ca mucegaiul de lemn ud, în pădure, cu fosforescenţa lui albăstrie.)
Adevărul e că ea nu se plîngea nimănui, lăsând să se înţeleagă că nu cere vreun ajutor, vreo îndurare pentru sine. Acceptase că e lovită cu o cruzime prea mare, necruţătoare, de care nimeni nu se poate feri, pentru că aşa e să fie, condamnarea şi sentinţa fiind rămase în urmă şi acolo nu le prescria nici o putere lumească.
Planul pe care şi-l făcuse ţinea însă de puterile ei. Fetele, de pildă, trebuiau măritate repede, cât era încă în puterile ei să le susţină. Zestrea lor fusese tocmită şi ea. Iar băiatul trebuia trimis la şcoală neapărat, neavând atâta pământ cât să le ajungă la toţi. Şi-l visase pentru preoţie şi ani în şir se rugase la Dumnezeu vrând să i-l dăruiască – dar judecata ei era prea complicată ca s-o înţeleagă cineva. Cu degetele tăiate, acum, află ea de la părintele Gorcea, care avea cunoştinţă de o parte din aceste plănuiri, nu mai putea niciodată să fie preot, care ca să îl slujească pe Domnul trebuie să fie întreg. Părintele n-o încurajase însă nici o clipă în temerile ei pentru băiat, pentru soarta acestuia. Ea, ca o femeie cuminte, îl aprobase smerită. În secret ieşea însă la iveală cea care va ţine cu înverşunare să-l aibă sub ochi tot timpul şi să-l păzească de alt ceas rău, nemaiputând conta decât pe sine. Începuse în acei ani de la sfârşitul copilăriei lui să-l care mereu cu ea, cum îşi cară unele animale puii, în cele mai neverosimile locuri şi la tot mai mari distanţe de casă.
(Fragment de roman)
