In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Proză
ÎN JOCUL APEI MORŢILOR - LEO BUTNARU În jocul, în tremurul oglindos al apei morţilor, lucrurile, fenomenele, chipurile, imaginile văzute şi nevăzute, realitatea şi visul se dedublează, poate că se triplează, pe scurt – se multiplică.
Şi eu îi povestesc lui Dodon – la el am ajuns, în sfârşit, pentru că mă pornisem anume spre casa lui, la curte, exact la marginea oraşului, sau poate că la prima casă de dincolo de linia imaginară a domeniului urbei, imediat, la un pas de aceasta, dar, îi spun lui Dodon, merg eu şi tot merg spre casa ta, spre poarta curţii tale, spre geamurile scânteietoare în soarele amiezii, merg şi tot merg, dar aşa şi nu ajung la ele..
– Apa morţilor, zice calm Dodon care, trebuie să recunosc, în ale vieţii are experienţă ceva mai babană decât a mea. În ale vieţii, am putea spune, dar şi în ale inexistenţei, deopotrivă.
– Până la urmă, aşa mi-am zis şi eu, – făcând către Dodon, – că o fi apa morţilor, astfel că trebuie s-o iau îndărăt, spre cealaltă casă a ta, exact la fel cu cea spre care pornisem şi am tot mers şi mers fără rost, fără să ajung la tine, astfel că o iau îndărăt şi merg, şi tot merg, până, iată, ajung la tine.
– Un fel de trecere de la mistică la realitate, via apa morţilor, zice, imperturbabil, Dodon.
– Sigur că se mai întâmplă, parcă aş cădea eu de acord cu amfitrionul.
Şi tot aşa, dăi cu subiecte dizolvate în apa morţilor, cu istorioare, întâmplări-gemene, oameni-dioscuri, deochiuri, ghiocuri, dintre toate... – da, până a v-o povesti pe cea dintre toate, trebuie să vă spun că, din vreme în vreme, cam la un sfert–o jumătate de oră, Dodon se ridica, includea aspiratorul şi curăţa camera în care discutam – o curăţa de învăluitorul puf de plop care, în troieniri subţiri, se aciua prin unghere, de-a lungul pereţilor, pentru că era luna iulie şi plopii, zişi canadieni, îşi zburătăceau uşoara-le povară de puf, învăluind împrejurimile şi, odată cu ele, casa lui Dodon, odaia în care stam noi la taclale, sorbindu-ne ceaiul, din vreme în vreme, cu unghia mezinului, culegând din ceaşcă vreun minuscul pămătuf care, din alb cum fusese, deja înmuiat în ceai, avea o culoare brun-murdară.
Da, iată, Dodon a mai strâns din puful des de prin cameră, a oprit aspiratorul şi mie mi-a venit subiectul la loc în memorie, astfel că vi-l povestesc, pentru că i s-a întmplat anume lui Dodon, el jurându-se, afurisindu-se că anume aşa a fost şi eu nu am motiv a nu-l crede, dat fiind că mie mi s-au ntâmplat fenomenologii – hai să le zic astfel – şi mai şi.
Astfel, Dodon spune că l-a văzut nu undeva la Paris, pe cornişa Notre Dame-i, ci chiar la noi în oraş, la stadionul „Dinamo”, când stătea şi privea un oarece meci de fotbal. Cică, se apropie pe la spate, răsuflându-i cald, mult şi mut, la ceafă, încât Dodon, când se întoarse să vadă ce e, de spaimă – unde-i arse un pumn în fizionomie, în trup, în... pe scurt, unde se nimerise... Pentru că la spatele lui stătea nimic altcineva decât un Grifon, da, da, monstul ăla cu trup de leu, cu aripi, cu cap şi gheare de vultur şi cu urechi de cal. Dar s-au împăcat îndată, pentru că Dodon şi-a cerut scuze, grifonul le-a acceptat şi i-a întins mâna... sau laba... gheara... sau ce are el acolo... Chiar aşa: Dodon crezuse că e semn de împăcare, de strângere de mână, întinzându-i şi el dreapta. Grifonul îi luă mâna, întorcându-i palma, privind un timp la ea, în ea, după care, fără să spună nimic, se întoarse şi plecă. „Tâmpitul!” zice şi acum Dodon, care nu a prea înţeles gestul şi intenţia grifonului. Dar eu îl consolez, spunându-i că este important că l-a văzut. Altora nici atâta nu le este dat.
Între timp, Dodon a mai dat de vreo două ori cu aspiratorul, destroienind odaia, după care nu găsi altceva mai potrivit, decât să închidă fereastra prin care intra şi tot intra, în zbor lin, puful de plop. Canadian.
Nu era nimic grav, bine a făcut că a închis fereastra, pentru că soarele deja scăpăta spre apus, căldura se mai potolise şi, de aici încolo nederanjaţi de puf şi de vuietul aspiratorului, ne puteam continua discuţia, până târziu, când Dodon constată că se făcu oarecum întuneric, iar eu îmi aruncai ochii spre fereastră, văzând că aceasta, cam mai bine de jumătate, fusese deja troienită de puful plopilor. „Hai s-o destroienim”, zise Donon, eu căzui de acord, ieşirăm afară, dădurăm cu mătura de mălai şi cu târnul, doborând şomoiaguri de puf, descarcerând fereastra, după care reintrarăm în casă şi ne continuarăm nestingherit discuţia, din vreme în vreme simţind, eu unul, cel puţin, cum, sincopat, conştiinţa îmi zvâcneşte-recul, îndărăt, în trup, ghemuindu-se undeva – bulgăraş micuţ! – în viscere. După aia, iar apărea la iveală şi la pricepere... Ea, conştiinţa.
