In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
ÎN CĂUTAREA DIMENSIUNII TRAGICULUI - LIVIU IOAN STOICIU Impus pe „ălălalt tărâm, al poeziei”, Al. Cistelecan ar fi putut fi marele critic al schimbării de paradigmă în poezia românească (la finele secolului 20, „optzecistă”), dar nu s-a mulţumit cu puţin. Critic de profunzime, „de sămânţă ardelenească”, a căutat dimensiunea tragică a literaturii române în toată poezia de la noi – teoretic, dimensiunea asta ar trebui găsită în poezie. Asta n-a înţeles criticul Ion Simuţ, duşman de moarte al poeziei de limbă română, că poezia e esenţa unei literaturi, şi dacă nu crezi în esenţă, atunci sigur în poezie trebuie să cauţi dimensiunea tragică a sensibilităţii noastre creatoare. Sigur, un critic de suprafaţă cum e Alex Ştefănescu (un adevărat Mitică al criticii poeziei de gaşcă), n-are acces la subtilităţile energetice lirice ale românului, degeaba-şi bate capul. Natural, simplific la maximum extremele: de la tragicul Eminescu la comicul Caragiale, între ei câştigând „al treilea spirit românesc”, ardelenesc, de echilibru dramatic, de tip „blagian”, bazat pe metafizică şi mister. Mă iertaţi că fac aici teoria chibritului pe un teritoriu total inflamant, al literaturii române.
Mă întorc la reperul critic Al. Cistelecan – specializat pe poezie, simţind că dimensiunea tragică în literatura română poate fi găsită în poezie, nu? A scris în presa literară sute de cronici la cartea de poezie românească (nu numai optzecistă, cu care nu se poate confunda; de altfel, s-a şi despărţit cu scandal de colegii de generaţie, nu-l mai iubeşte decât pe Ion Mureşan, demonstrând încă o dată că numai ce vine din Transilvania are valoare „în absolutul românesc”), a publicat cărţi despre poeţi şi poezie, a întocmit top-uri şi a insistat editorial pe Mircea Ivănescu şi „Celălalt Pillat”. La drept vorbind, deşi se sperie gândul, se pare că n-a găsit dimensiunea tragică „a fiinţei româneşti” în poezie, sau dacă a găsit ceva tragic în ea, e cumva tranzitoriu, un tragic expresionist literaturizat-livresc, de tip Ion Mureşan (care e ironic-textualist în subtext)… şi dacă e aşa, mi se rupe inima: la cât „organ pentru poezie” are Al. Cistelecan, dacă nici de la el nu vine marea sinteză a tragismului din poezia românească, atunci e grav. Nu mai avem nici o speranţă de propăşire, rămânem la vibraţiile spirituale terestre joase, care nu ne vor salva la trecerea „în altă dimensiune”, prin Centura Fotonică, de exemplu, în 2012, când ni se termină timpul! Dar o să fac în altă parte caz de Centura Fotonică (în „Crispările” din Vatra, poate). Deşi eu consider că e nedrept, că Al. Cistelecan n-a sondat destul în poezia de limbă română: tragismul autohton are sens în poezia „existenţialistă”…
Sunt dintre cei care pot să se mândrească, slab de înger, în faţa oglinzii că am o carte cu autograf de la Al. Cistelecan („nici chiar aşa”; autograf acordat la un târg de carte bucureştean, nu contează conjunctura), ea se numeşte Aide-mémoire şi are subtitlu „Aspecte ale memorialisticii româneşti” (Editura Aula, Braşov, 2007). Fac aici caz de ea, fiindcă mereu am văzut în criticul de poezie Al. Cistelecan o conştiinţă critică – până în 1989, pe teren teoretic estetic (susţinând proiecte literare care transgresau epoca totalitară), după Revoluţie pe teren „critic şi civic”, aplicat. N-am cum să uit textele sale publicistice ieşite din tiparul postcomunist apărute în revista Provincia, care mă contrariau prin clarviziune (ele sunt valabile azi, pe atunci erau considerate infamii antinaţionale), miezul lor „teleologic”. După cum i-am admirat activismul în regim ecleziastic, supus Bisericii Unite cu Roma, greco-catolice (catolicism bizantin), biserică martiră… De aici şi devotamentul lui faţă de tradiţiile „şcolii ardeleneşti”, faţă de limba latină (şi italiană; Italia – şi în subsidiar, Vaticanul – devenind a doua sa ţară, dacă nu a doua sa literatură), care a născut limba română cultă, scrisă. Nu vreau să divaghez. Pur şi simplu vreau să subliniez personalitatea debordantă a lui Al Cistelecan, „aplecată către spiritualitatea europeană”.
În această carte (Aide-mémoire) de cronici la volumele de „memorialistică a puterii”, de „depoziţii” şi „mărturii”, de „memorie artistă” (am consemnat cele patru capitole ale ei), am descoperit ceea ce mă interesa, legat de destinul literaturii române: existenţa sau absenţa dimensiunii tragismului. Fiindcă Al. Cistelecan are senzaţia că în sfârşit a descoperit adevărata dimensiune tragică a sensibilităţii creatoare româneşti în cartea de depoziţii a celor ce au traversat teroarea comunistă prin puşcăriile ei politice – fiind impresionat până la lacrimi, de exemplu, de suferinţele îndurate şi mărturisite de cardinalii Iuliu Hossu şi Alexandru Todea, de „trăirea lor în Har” în locurile în care au suferit. Suferinţe inimaginabile date înalt prea sfinţiilor lor pentru a se ilumina: „suferinţe transformate în lumină”, suferinţe trăite „ca o continuă iluminare”. Că până la urmă icoana lor „nu arată suferinţă, ci izbândă”? Al. Cistelecan are dreptate: iluminarea are în spatele ei tragismul suferinţei omeneşti, în mărturisirea eliberatoare a acesteia, care rar poate fi găsită în poezie. Din păcate, memorialistica românească nu e considerată „literatură” (prin literatură el înţelege ficţiune) – şi dacă nu e, e ratată şi posibilitatea de a releva dimensiunea tragicului în literatura română. Deşi ar mai exista o şansă, să fie asimilate în literatură aceste depoziţii din viaţa reală trăită de cei ce au cunoscut infernul din închisorile de exterminare comuniste. Toate aceste mărturii din infern, scrie Al. Cistelecan (îl voi cita mai pe larg, să intuim mecanismul gândirii unui critic literar care se respectă), sunt „un cadou al istoriei şi asupra ei legea estetică presează doar în subsidiar. Judecata literară devine o perspectivă aproape inadecvată când e vorba de confesiunea de celulă, dar cum literatura e un gen imperialist şi nesăţios, mai devreme sau mai târziu aceste documente vor sfârşi prin a fi absorbite de ea (sau exilate la documente pure). Ele vin, de altfel, de pe acum să suplinească o carenţă mereu relevată a literaturii noastre: inapetenţa ei tragică. O literatură în general vioaie, dacă nu chiar şugubeaţă, şi care crede că se avântă prea departe dacă ajunge la melancolie, îşi simte acum temeliile sale vesele zguduite. Din acest şoc al sensibilităţii s-ar putea trage consecinţe până la nivelul viziunii. Oricum, aceşti neprofesionişti ai scrisului, dar profesionişti ai suferinţei şi ai adevărului, forţează jovialitatea funciară a literaturii noastre. După ei, frivolitatea şi gratuitatea nu-şi vor mai putea păstra candoarea şi nici scrisul literar ca atare – confortul de conştiinţă. Faptul că literatura e bruscată dinafara ei, nu o pune mai puţin în cauză. Dacă profesionalizarea scrisului provoacă implicit o eludare a tragicului, ceva nu e în regulă cu această profesionalizare”…
Au trecut 20 ani de când apar aceste cărţi de memorialistică, ale „confesiunilor de închisoare” – au deschis ele „capitolul net tragic” al literaturii noastre? Între timp, „documentele martirajului” au intrat în desuetudine, saturaţia şi dezinteresul fac legea şi la scriitori şi la cititori. Pe când un „proces al literaturii române”, care să ne mai corecteze memoria? Fireşte, Aide-mémoire ar putea fi numit şi Contre-mémoire: „pentru că pe lumea asta totul se aranjează, iar cel mai uşor e să te aranjezi în timp cu propria ta conştiinţă” (cum rezuma Doina Jela). Criticul Al. Cistelecan are motive să se întoarcă la poezie, să regăsească în ea dimensiunea tragică, dimensiune aflată sub presiunea evaziunii morale.
