In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Eseuri
SESTO PALS, DIALOGURI ÎNTRE ÎNTUNERIC ŞI LUMINĂ - MICHAEL FINKENTHAL Într-un fel, faptul este uimitor: un poet care a publicat atât de puţin în decursul vieţii sale se dovedeşte a fi un autor extrem de prolific. Dacă mulţi au fost uimiţi de sertarele goale ale scriitorilor români după dispariţia ideologiei de fier ruginit a ceauşismului în 1989, mulţi vor fi surprinşi astăzi să descopere că anumite sertare (şi nu numai sertare, ci şi mese, măsuţe, cutii şi cutiuţe ascunse în, sub şi deasupra unor dulapuri) erau pline doldora. Poetul - care a debutat ca avangardist în 1930, prietenul lui Gherasim Luca, Paul Păun, Gellu Naum, Virgil Teodorescu şi Dolfi Trost, liderii celui de-al doilea val al suprarealismului în anii care au urmat imediat celui de-al doilea război mondial, dar si al lui Geo Bogza sau Aurel Baranga - a preferat să rămână după război, un anonim. Nu a încetat însă să scrie; dimpotrivă, a scris enorm de mult, poemul devenind metoda unei căutări frenetice de sine, intersectată adesea de întrebări existenţiale care transgresau eul său chinuit, consumat, dar întotdeauna prezent în prim plan. şi totuşi, Sesto Pals nu părea să aibă nevoie să-şi facă publice căutările, să intre într-un dialog cu confraţii săi în planul esteticului sau cu semenii săi în general, prin conversaţii în agora; să fi fost lipsa libertăţilor individuale motivul care l-a determinat să adopte în public muţenia, să fi fost de vină teama de a nu repeta experienţa traumatică trăită în 1933? Cert este că, până după mijlocul anilor optzeci, mai bine de un deceniu după ce imigrase în Israel şi nu mai avea de ce să se teamă publicându-şi poemele, poetul n-a publicat aproape deloc. Dar, din nou aparenţele înşală. În această perioadă a scris multă… filosofie. A continuat să scrie poezie – la poezie nu ar fi putut renunţa oricum, ea devenise parte componentă a acelui unu misterios care ne defineşte – dar marea parte a timpului a fost consacrată în aceşti ani prozei filosofice.
Prietenii îl îndemnau să publice: Gherasim Luca de la Paris, Ion Caraion (după plecarea sa în Elveţia contactele au fost reluate), Ştefan Baciu de peste mări şi ţări, Paul Păun din vecinătatea sa mediteraneană (trăia în acei ani la Haifa). Dar poetul ramânea tăcut. Nu mut cu desăvârşire – a publicat pe ici pe colo – ci tăcut. Doar la sfârşitul deceniului trecut, după întâlnirea cu Nicolae Tzone, s-a decis să publice un volum, Omul Ciudat, în care a adunat versuri scrise între 1930 si 1998. Până atunci, aproape două decenii după imigrarea în Israel, poetul n-a publicat, cu toate că acum nu mai avea de ce să se teamă. N-a publicat dar nu a încetat să scrie; mai puţină poezie ce-i drept, dar a scris multă… filosofie. Poezie a continuat să scrie într-un mod natural, la ea nu ar fi putut renunţa oricum, devenise parte componentă a acelui unu misterios care ne defineşte irevocabil, cum avea să observe poetul în proza sa filosofică. Publicarea în viitor a acestei ‘feţe a lui Ianus’ va reprezenta şi ea o surpriză ; deocamdată însă vom amâna discuţia pe această temă şi ne vom concentra asupra unei alte modalităţi de expresie a poetului, dialogul imaginar-absurd al eului cu sine însuşi.
Simion Shestopal s-a născut în 1913 la Odesa. çn anii tulburi care au urmat revoluţiei comuniste, familia se refugiază în România. Tatăl reuşeşte să obţină la Istambul statutul de protejat al guvernului italian; în felul acesta, nu doar statutul personal se va schimba ci şi numele de familie, Sestopal devenind Sestopali. Simion-Senia va petrece câţiva ani la Galaţi şi apoi, în 1923 sau 1924, familia se va muta la Bucureşti: băieţii (poetul avea un frate cu doi ani mai în vârstă) trebuiau să urmeze liceul şi, oricum, într-un orăşel de provincie inundat de refugiaţi din Basarabia şi Rusia, domnul Sestopali nu reuşea să asigure existenţa familiei. Viitorul poet e înscris la liceul Matei Basarab, unde-l va avea coleg de bancă pe Gherasim Luca. Cei doi vor rămâne prieteni până la sfârşitul tragic al lui Gherasim Luca la Paris.
În 1930 apare prima serie a revistei de avangardă Alge, publicată de câţiva liceeni talentaţi : Luca şi Sestopali (devenit acum Sesto Pals sau D. Amprent uneori), Aurel Baranga, Perahim şi Paul Păun. Mentorul lor intelectual este Geo Bogza, iar din umbră îi susţine şi îi urmăreşte cu simpatie Saşa Pană. Va urma apoi Muci în 1932, după care seria a doua a Algelor va aduce în 1933 (în aparenţă cel puţin), un sfârşit abrupt şi oarecum dramatic al carierei de poet avangardist a junelui Sesto Pals. Nu am aici spaţiul necesar pentru a reveni asupra acestei poveşti – interesantă în sine şi plină de tâlc în contextul acelor zile. Am făcut-o într-un articol intitulat ‘Ce s-a întâmplat cu ‘algiştii’în 1933 ?’ publicat în Apostroful clujean în 2007. Iată însă cum a descris poetul însuşi, într-o scrisoare adresată văduvei lui Paul Păun (căreia îi trimitea cartea lui Saşa Pană, Născut în ’02), evenimentele:
(1) Alge mică apare în câteva numere (6 numere cred), ultimul pe
care-l am (Nr. 6) avînd data de Iunie 1931.
(2) După o pauză de doi ani, apare şi Alge Mare cu data de Martie 1933. Acest număr i-a fost trimis lui N. Iorga cu dedicaţia “Marelui nostru profesor…’ (sau cam aşa ceva) de către Puiu Perahim şi Zola (Gherasim Luca) şi poate şi Aurel.
(3) Redacţia era trecută la mine. Cred că stăteam atunci în strada Mihai Vodă şi aveam telefon în casă, lucru mai rar atunci. Într-o zi cînd Zola era la mine, au apărut trei domni frumos îmbrăcaţi şi au întrebat unde-i redacţia şi cine e redactor. Apoi s-au legitimat, judele instructor Oprescu, comisarul de poliţie şi procurorul. Zola şi cu mine am fost duşi la Prefectura de poliţie unde am stat pe un preş presărat cu ploşniţe toată noaptea, după care ne-am întîlnit la Văcăreşti (duşi cu duba) cu Paul, Puiu, Aurel şi tipograful Bercovici.
Au făcut percheziţie la Puiu în pod şi au găsit printre altele, şi 11 exemplare din revista “Organ Universal” (in subtitlu), titlul îl ştii. Două exemplare au găsit la Mme Bercovici.
Ce se întîmplase? La instrucţie, judele Oprescu mi-a arătat un exemplar din Alge cu sublinierile lui Iorga. Iorga a subliniat cu albastru tot ce i s-a părut incriminatoriu pentru noi, atît din punct de vedere moral, cît şi politic. Ziarul a redat numele noastre de familie cu fotografiile care au apărut în revistă. Eu eram ‘proaspăt venit din Transnistria, trimes de “duşmani” pentru a perverti poporul’, ceilalţi erau duşmani prin definiţie (Zola era însă şi orfan de război).
Am stat zece zile în prevenţie cu alţi deţinuţi de drept comun, cu un hîrdău de rahat în celulă şi cu un communist (Arnold) care fiind “politic” avea un prici şi un pat personal şi un primus.
Despre “prin ce am trecut”, altă dată’.
După cele câteva nopţi petrecute la Văcăreşti, iertat dar rămas cu sabia lui Damocles suspendată deasupra capului – familia nu obţinuse încă cetăţenia română şi orice nouă abatere considerată act ilegal s-ar fi putut repercuta asupra întregii familii – copilul minune se linişteşte. Scriu “copil minune’ fără intenţia de a fi ironic : tânărul Sesto Pals era extrem de talentat în ştiinţele exacte, la admiterea la politehnică a fost scutit de examenele de matematică şi fizică în baza notelor obţinute la bacalaureat. (Până la adânci bătrâneţi va rămâne fascinat de matematică şi de ştiinţele naturale : în multitudinea de foi pline de note, de cifre şi de figuri geometrice adunate după moartea poetului, am regăsit cele mai bizare construcţii intelectuale dedicate unei preocupări obsesive aproape, cu tentativa de a cuantifica valorile calitative. Un amestec ciudat de hegelianism şi de aritmetică abstractă). Dar să revenim la evenimentele anului 1933 ; Sesto Pals promite tatălui său că-şi va băga minţile-n cap, va deveni serios şi se va înscrie la Politehnica din Bucureşti. Aşa a şi făcut. Odată ajuns pe băncile facultăţii, îşi vede de treabă, e silitor şi conştiincios, tace chitic şi în 1940 devine inginer de mine şi metalurgie dar nu poate lucra : fiind evreu, legile în vigoare în acel moment îi interzic un post la stat ; cu atât mai mult, la Malaxa sau în Valea Prahovei era persona non grata. A venit războiul şi în 1942 Sesto Pals-Sestopali a fost trimis la muncă obligatorie pe un şantier al CFR-ului ca “inginer – evreu”. Va rămâne apoi la CFR, până la pensionare.
După război, prietenii sãi algişti revin în trombă. Sesto Pals îi frecventează dar rămâne pasiv. Incepe să lucreze şi îşi vede de treaba lui de inginer. Paul Păun a studiat şi el medicina dar el e mai mult poet decât medic în aceşti ani de imediat după război. çn anii războiului, Sesto Pals a întâlnit la Baraşeum o tânără refugiată din Cernăuţi, o pictoriţă talentată care studiase la Paris înainte de război şi reuşise să fugă din Bucovina în ultimul moment, după începutul războiului pe frontul de est, în 1941, şi puţin înainte de a se declanşa represiunea cumplită împotriva populaţiilor evreieşti în teritoriile de dincolo de Nistru. Lucy Metsch îl aprecia mult pe tânărul taciturn care fuma fără încetare şi refuza să se angajeze în discuţiile zgomotoase ale dialecticienilor noii dialectici suprarealiste purtate în cel mai impenetrabil, pentru ea, infranegru. La sfârşitul lui 1944 s-a întors din Transnistria Valentina Berman, verişoara primară a poetului. Impreună cu mama ei rămasă văduvă, s-au mutat în casa unchiului Emanoil (tatăl poetului ; mama lui, Berta, era sora tatălui Valentinei, mort în Transnistria). Sesto Pals avea în acel moment 32 de ani, Valentina nu împlinise încă 18. Un an mai târziu aveau să se căsătorească ! Chiar şi cititorul lipsit de prejudecăţi al acestui început de secol post-postmodern, îşi poate imagina stupoarea familiei şi a celor din jur. Lucy Metsch va fi devastată şi în ciuda faptului că soarta o va readuce la Sesto Pals mulţi ani mai târziu, nu-i va ierta niciodată trădarea.
Anii de după “închiderea” care s-a petrecut în România în 1948 au fost grei. Sesto Pals nu avea nici un fel de iluzii în legătură cu noul regim ; tăcea însă şi-şi petrecea majoritatea timpului pe şantierele căilor ferate. Valentina, care fusese deportată în Transnistria la o vârstă fragedă încerca să-şi refaca viaţa după experienţa traumatică trăită acolo. Pierdută într-un Bucureşti care-i era străin, înconjurată de oameni care păreau a vorbi o limbă neînţeleasă de ea, trăind un cotidian plin de dificultăţi materiale, trebuia să se mulţumească cu întâlnirile de sfârşit de săptămână cu un soţ care revenea şi el obosit şi tracasat de pe cine ştie ce linie Salva-Vişeu. Mama Valentinei se remăritase şi, în casa fiicei tatălui vitreg, întâlneşte într-o bună zi un poet tânăr pe nume Ion Caraion. Când o vizitează din nou pe Mura, află că poetul fusese arestat.
Câţiva ani mai târziu, la ieşirea lui Caraion din închisoare, se întâlnesc din nou şi Valentina acceptă să bată la maşină poeme gândite de acesta în anii de detenţie. Încet-încet se va înfiripa o poveste de dragoste, întreruptă brusc de re-arestarea lui Caraion şi apoi, nu mult după aceea, a Valentinei (din nou, cititorul interesat poate găsi mai multe detalii într-un alt articol al meu mai de demult (2006), “Sesto Pals în anul de graţie 1958”, publicat tot în Apostrof). Sesto Pals se va despărţi de Valentina după revenirea acesteia din închisoare, în 1963. In 1965 se căsătoreste cu Lucy Metsch. Valentina se va mărita cu Ion Caraion, după eliberarea acestuia, şi vor trãi împreună până la moartea poetului, în Elveţia. Sesto Pals pleacă, aşa cum am mai spus, în 1970 în Israel şi moare acolo în 2002.
Am transcris în grabă şi foarte succinct aceste ‘repere biografice’ pentru a schiţa un sistem de referinţă afectiv în cadrul căruia trebuie înţeleasă opera complexă a acestui poet quasi-necunoscut. Cum în numărul de faţă al revistei publicăm două piese în proză, voi încerca, pe acest fundal, să le situez pe scurt într-un sistem de referinţă critic, intelectual, suprapus totuşi primului. Dialogul Întuneric, datat 16 septembrie 1967, a fost scris în aceeaşi perioadă în care a fost scris si Jocul de cărti şi e, de asemenea, contemporan cu primele fragmentele filosofice ale autorului. Poetul l-a considerat suficient de important pentru a-l traduce în limba franceză. E un dialog tipic sestopalian, ambiguu, conţinând un discurs sincopat în care e greu de desluşit cine vorbeşte cu cine şi în numele cui. Paradoxul este elementul central al discursului dialogal al lui Sesto Pals. Temele tipice, pe care le regăsim în poeme, sunt prezente şi aici: masca şi rolul ei, confruntarea dintre întuneric şi lumină, dintre adevăr şi minciună. Cineva dialoghează cu un motan care mai încolo devine bufniţă; sau poate un vultur discută cu lumea, care este şi ea o pasăre de pradă? Sau poate este o reluare a dialogului lui Faust cu Diavolul, în versiunea lui Sesto Pals?
Logica visului este prezentă şi de multe ori se întretaie cu aceea a retoricii suprarealiste: „fără să fiu bufniţă sau liliac sau un alt zburător de noapte, eu te văd ca şi când ai fi o clipă din trecutul meu, o amintire de-a mea.” Sau: „Poate că, îmbrăcat în hainele nebuniei, ţesute cu firele vorbei tale, cutreieri noaptea şi te vaieţi pe la colţuri sau poate aştepţi în bătrâna clopotniţă să se producă nebunia clopotelor”. O axiomă care va fi reluată pe larg în dialogurile scrise mai târziu apare aici într-o formă simplă şi directă: „... faţa omului e masca cea mai reuşită pe care a purtat-o vreodată un animal.” La un moment dat bufniţa, simbolul înţelepciunii, cea care vede lumina adevărului în noapte, pare a vorbi cu Divinitatea însăşi. Personajul misterios, acel X care deschide dialogul constatând – în modul cel mai banal că „... e curent pe întuneric. Şi întuneric şi trage… am să strănut în curând…” îşi va dezvălui adevarata identitate când va declara triumfător: „Eu n-am fost, eu sunt. Aceasta este definiţia mea…” Iar această definiţie ne aminteşte evident de faimoasa autodefiniţie a Aceluia care-i vorbea lui Moise pe Muntele Sinai, „Ehie asher ehie”, sunt acela care sunt. Doar că, ceva mai încolo, se instalează îndoiala atunci când bufniţa sau motanul sau vulturul sau… Faust se va întreba: „... sau poate eşti acel diavol de care s-au temut generaţii întregi…?” Răspunsul acestei forţe protejate de întunericul de nepătruns al nopţii rămâne evaziv: „...marea mea modestie nu îmi permite să port pe nedrept toate titlurile cu care mă onorezi.”
În continuare însă, dialogul înaintează înspre un crescendo în care personajul misterios îl trimite pe Faust în deşert: „Singura soluţie pentru tine este să pleci în pustiu, acolo unde suprafaţa pământului este la fel ca sufletul tău, şi acolo să stai liniştit, lăsându-te în voia vulturului tău care de mult se roteşte deasupra ta, de mult simte mirosul de hoit pe care îl exală gândurile tale!” Copleşit, omul răspunde: „Eşti centrul lumii!” Dezabuzat, celălalt remarcă scurt: „Lumea e o pasăre de pradă”. În final, Personajul Misterios, se adresează unui Faust resemnat: „Ai tăcut… deci ai vorbit. Prin tăcerea ta ai spus exact ceea ce trebuia”.
În Jocul de cărţi, dialog de factură suprarealistă, facem cunoştinţă cu eroul principal, Quid. Finalul, care reaminteşte Metamorfoza lui Kafka (Kafka începuse să fie cunoscut publicului românesc graţie monografiei lui Radu Enescu aparuta in 1968), descrie sinuciderea omului care s-a minţit pe el însuşi şi pe toţi cei din jur întreaga sa viaţă, devenit în ultimul moment gândac. Metamorfoza lui Quid nu este descrisă în acest prim tablou, dar un alt dialog sestopalian intitulat Canibalii joacă în mod indirect acest rol: eroul trăieşte micul său moment al adevărului în confruntarea cu Bimbo cel Bun, înţelege şi se face înţeles. Este însă prea târziu. Alternativa care i se oferă este inacceptabilă. În fine, în dialogul Sinucigaşul, găsim descrierea momentului care lipseşte în prima parte a acestui ‘triptic’ (sper să public în curând toate aceste dialoguri în volum ; dupa cum se poate intelege din comentariul meu, cele trei piese sunt strâns legate între ele). Clipele care preced sinuciderea lui Quid sunt descrise în dialogul acestuia cu misteriosul Mustăcios. Este acesta un reprezentat al forţelor oculte, al cerului, al diavolului sau doar un simplu alter ego al autorului? Niciunul şi toate la un loc: în diverse momente, interlocutorul lui Quid îmbracă forme şi întrupări diferite. Când este întrebat: „Crezi în Dumnezeu?” acesta răspunde: „E numai o presupunere, ca şi mine”.
Vom lăsa cititorului misiunea dificilă, dar în acelaşi timp foarte instructivă şi aducătoare de satisfacţii intelectuale, de a interpreta dialogurile: mă voi mulţumi aici să semnalez doar câteva puncte care-mi par importante prin faptul că leagă opera filosofică de cea literar-poetică a autorului. După cum spuneam mai sus, primul dialog al „tripticului” se deosebeşte esenţial de celelalte două prin factura sa suprarealistă. Lumea este şi nu este a noastră, a jucătorilor de cărţi. Deşi noi am creat regulile jocului, nu este clar dacă noi îl jucăm sau el ne joacă pe noi. Cărţile se vor dovedi a avea propria lor existenţă si propriul destin. Imagini urmuziene, avangardiste; „Algistul” care a fost Sesto Pals se recunoaşte în fragmente precum: „Cât timp a trebuit să treacă până ţi-ai dat seama că joci singur? O săptămână, două, trei, poate o lună? Cine ştie? Dar ai constatat că masa de joc îmbătrânise. Lumina din tavan te privea strâmbă şi rea cu galbenul ei ironic şi-ţi colora gândurile în culori ciudate”. Umorul subtil alternează cu observaţia filosofică nu mai puţin subtilă: asul de pică se îndrăgosteşte de dama de cupă şi încearcă să se apropie de aceasta prin tot felul de subterfugii. În zadar însă, „fiindcă” – spune autorul – „nu există niciun joc în care un as de pică să stea alături de o damă de cupă”. Lumea obiectelor (obiectivă?) este şi ea supusă regulilor jocului din lumea subiectului (subiectivă?). În neputinţa lor, cele două lumi se dovedesc a fi identice.
În această situaţie, impersonalul şi îl defineşte pe eroul nostru ca fiind „sacul cu întâmplări curente care au căpătat greutatea memoriei şi atârnă în aşa fel încât nu există o forţă umană să-l poată purta pe umeri”. Ce-i rămâne de făcut lui Quid? Disperat, se scufundă într-un vis în care va juca ultimul său joc de cărţi cu partenerii săi inexistenţi. Visul devine un coşmar, „rămăşiţele voastre joacă acum cu mine. Vor să câştige, să-mi ia carnea”. În fine, sentinţa este necruţătoare: „Ai pierdut partida”. Ceea ce se va întâmpla între acest moment şi scena „gândacului uriaş atârnând spânzurat de o frânghie”, nu este descris în mod explicit în acest prim dialog, care ramâne „avangardist” până la capăt.
michael finkenthal
SESTO PALS
Două proze inedite
ÎNTUNERIC
– E curent pe întuneric. Şi întuneric şi trage... am să strănut în curând...
– O, nu e nimic... cineva şi-a deschis sufletul...
- Spune-i să-l închidă repede fiindcă s-ar putea să-i scape şi apoi... trage…
– Asta ni se pare nouă, motanilor, că trage de undeva, trage a pisică...
– Cunosc proverbul... nu te lăuda, e prea târziu pentru laude şi prea întuneric. Văd că te strâmbi, deşi nici nu ştiu cum arăţi, dar „văd” că te strâmbi la mine, eşti hâd.
– Mă confunzi, nu sunt eu acela care se strâmbă la tine, e umbra ta, e aceeaşi pasăre care zboară tot timpul rotindu-se în jurul său ca un vultur şi aşteptându-şi moartea.
– Umbra mea e cu mine, nu e contra mea, ucigaşule, iar vulturul acesta eşti tu, tu care te strâmbi atâta până când ajungi să ai un chip de om şi nici nu mai ştie nimeni dacă eşti vultur sau om, fiară sau curcă domestică, fiindcă faţa omului e masca cea mai reuşită pe care a purtat-o vreodată un animal.
– Oricine ar fi, umbra ta sau eu, e un vultur în jurul tău, un vultur sus, pentru el tu eşti un punct, punctul lui de atracţie din care se va înfrupta într-o zi. Din când în când el coboară glonţ spre tine şi-ţi ţiuie în ureche surd şi gurmand. Şi atunci, de pe faţa ta pielea dispare numai o secundă şi rămâne un craniu gol, un craniu uscat, o clipă, o singură clipă. Apoi vulturul fuge din nou cu această clipă în cioc şi cârâie, şi cârâie în văzduh. Oriunde te duci, dacă eşti mai atent, poţi să-i auzi cârâitul.
La concert, în timp ce orchestra te preface într-un instrument muzical, auzi ca pe o replică a ta cârâitul vulturului tău.
– Dar tu, bufniţă, care vorbeşti aşa de bine de vulturi, de unde le cunoşti pe toate astea?
– E noapte, şi lumina zilei care mă împiedică să văd, nu mai e. Sper că n-are să mai vină niciodată şi atunci voi putea să-ţi spun totul despre tine. Dar greşeşti că îmi spui Bufniţă şi desigur că vrei să mă insulţi cu asta, dar să ştii că eu nu m-aş simţi insultat să fiu Bufniţă, poate că ar fi preferabilă această soluţie dacă aş putea s-o realizez.
Dar fără să fiu Bufniţă sau liliac sau un alt zburător de noapte, eu te văd ca şi când ai fi o clipă din trecutul meu, o amintire de-a mea. Şi deşi tu te consideri un individ independent, nu eşti, în fond, altceva decât o amintire, o umbră. De aceea te pot auzi numai pe întuneric, când umbrele pot să vorbească...
– E o minciună şi tu eşti un îngâmfat, eu n-am fost, „eu sunt.” Aceasta e definiţia mea, iar tu vrei să mă faci „trecut.” Ştiu acum cine eşti. Eşti o greşeală, sau poate chiar o Bufniţă greşită sau poate doar cineva care crede numai că este, că a fost şi va fi.
Poate că, îmbrăcat în hainele nebuniei, ţesute cu firele vorbei tale, cutreieri noaptea şi te vaieţi pe la colţuri, sau poate aştepţi în bătrânele clopotniţe să se producă nebunia clopotelor.
Iar ochii tăi au crescut mari, privind aceste clopote şi urmărindu-le de veacuri sub chipul bufniţei. Sau poate inventezi păianjeni pe care îi înghiţi după aceea. Sau poate îi pândeşti pe copii să adoarmă şi le sugi sângele care în somn le-a dizolvat sufletul. Şi atunci ei se trezesc şi plâng şi plâng... dar nu îi aude nimeni fiindcă tu ai învăţat să înghiţi zgomotele, cântecele şi vocea.
Cum poţi să le mesteci pe toate împreună? Cum poţi să faci inaudibile toate eforturile pe care marea dorinţă sau suferinţele grele le fac să apară în spaţiu?
Nu ştiu... ştiu că tu eşti monstrul acela despre care basmele mincinoase ne-au afirmat că a fost ucis de un oarecare Făt-Frumos. Sau poate eşti acest diavol de care s-au temut generaţii întregi de credincioşi şi de care gândurile cele mai tainice ale Ateilor se mai tem încă. Mulţi oameni nu cred în Dumnezeu, dar existenţa diavolului nu e contestată de nimeni şi dovadă că tu, „Cel-a-cărui-voce e noaptea însăşi” îmi vorbeşti, mă vorbeşti şi mă judeci.
– Mă bucură ce aud, îmi pare bine... Dar marea mea modestie nu-mi permite să port pe nedrept toate titlurile cu care mă onorezi. Din păcate, ajungând gradat în sărmanele tale imprecaţii, de la bufniţă la diavol, eu am rămas în umbra umbrei mele şi te privesc pe tine, întunecat personaj, prin prisma nopţii care în ochii mei luminează figura ta obosită de viaţă, ochii tăi plutind în orbite ca două pete de ulei şi vocea ta strecurată printr-un ciur des pe care ţi l-au băgat în creier învăţătorii tăi şi învăţătorii învăţătorilor tăi.
Singura soluţie pentru tine ca să faci ceva este să pleci în pustiu, acolo unde suprafaţa pământului este la fel ca sufletul tău şi acolo să stai liniştit, lăsându-te în voia vulturului tău care de mult se roteşte deasupra ta, de mult simte mirosul de hoit pe care îl exală gândurile tale.
– Eşti centrul lumii.
– Lumea e o pasăre de pradă.
– Păsările de pradă îşi mănâncă centrul. Centrul crede că el roteşte pasărea de pradă în jurul lui fiindcă ea e a lui. Dar în realitate pasărea de pradă se roteşte în jurul centrului fiindcă el e el…
– Şi de ce te preocupă să ştii cine sunt?
Vrei să vezi dacă mă poţi asculta. Vrei să-mi pipăi barba că să vezi dacă e barbă de profesor, de dascăl şi numai după ce ai să constaţi astfel, că am „certificat,” o să mă asculţi. Sau poate vrei să vezi dacă nu cumva sunt o voce fără stăpân care latră undeva singură pe stradă. Eu nu am născut adevărul, dealtfel, ca să poţi naşte, trebuie să fii femeie şi, spre apărarea acestui sex atât de bârfit, eu trebuie să-ţi spun că nici o femeie n-ar putea greşi atât de adânc încât să nască adevăr. Dar adevărul pluteşte în aer. El este, în substanţa nopţii, mereu schimbător, ca orice umbră care îmbracă pentru o clipă lucirea luminii şi care dispare iarăşi, lăsând lumina să lumineze în locul ei, înşelătoare, mincinoasă.
– (Acelaşi) Ai tăcut... deci ai vorbit.
Prin tăcerea ta ai spus exact ceea ce trebuia.
JOCUL DE CăRŢI
Eşti sau nu eşti! Lumea e un joc al tău, dar nu cu toţi jucătorii de cărţi cărţile se joacă pe ele însele. Le-ai găsit aşezate pe masă. Le-ai jucat. Ai pierdut partida.
Când te-ai ridicat, masa era neagră. Prietenii tăi dormeau, toţi trei, somnul regilor, al valeţilor şi al damelor. Şi numai tu, ridicat deasupra lor ca un as, jucai mai departe singur. Cât timp a trebuit să treacă până ţi-ai dat seama că joci singur? O săptămână, două, trei, poate o lună? Cine ştie? Dar ai constatat că masa de joc îmbătrânise. Lumina din tavan te privea strâmbă şi rea cu galbenul ei ironic şi-ţi colora gândurile în culori ciudate.
Aşa a fost: ai luat cărţile, le-ai numărat şi le-ai amestecat. Apoi ţi-ai privit, consternat, partenerii.
Ai amestecat cărţile şi ai dat fiecăruia partea lui de noroc, partea lui de ghinion. Ai scos din buzunar câteva monede lucitoare şi le-ai pus lângă tine. Apoi ai pronunţat: „şi.” Unul din parteneri ţi-a răspuns „pas.” Răspunsul venea de undeva din adânc, dintr-o prăpastie.
Jocul era numai aparent mort. Partenerii erau aici, dar fiecare într-un alt mod al existenţei sale. Ai mai rostit „şi-şi” şi ţi-a răspuns al doilea partener, cel care dormea cu un deget murdar ridicat spre tavan. Iar vocea lui descindea de undeva din horn şi intra prin sobă învârtindu-se acolo: „pas.”
Ai cerut răspunsul celuilalt, celui ce stătea cu limba scoasă şi lungită pe masă. O limbă cu protuberanţe şi bătături, ca o talpă, o limbă cu un dinte de aur. „şi” pas am zis, „şi-şi” pas am spus, şi tu „şi şi şi.”
Deodată limba a început să lovească în masă şi mi-a răspuns: „pas.”
Dar eu am să joc „şi,” „şi”?
Şi mai jucaţi şi şi şi...
– Ai pus banii pe masă.
– Ai dat cărţile.
– Ai pierdut…
– Apoi cărţile au început să se distribuie singure. Ele ştiau locul mai bine ca noi, jucătorii... Numai în mâna ta stăteau moarte, inerte. Şi când le aruncai sunau metalic, greu pe masă.
Apoi deodată s-a făcut tăcere. şi în marea linişte se auzea glasul damei de pică murmurând „Iubitule, iar ai murit?”
Apoi cărţile au tăcut.
Din când în când valetul de treflă şoptea „Te iubesc, damă de cupă,” „te iubesc, damă de caro.” Iar rigile îşi povesteau episoadele din viaţa trecută, pe când ei înşişi erau valeţi.
Numai valetul de cupă recita monoton poezii. Glasul său răsuna mai tare peste toate şoaptele şi şuşotelile care se ridicau ca nişte umbre încă transparente deasupra mesei, ca o ceaţă.
– „Tăceţi din gură şi jucaţi!...”
sau:
– „N-avem timp de pierdut.”
sau:
– „Amestecă!”
Şi se auzea glasul revoltat al valetului:
– „Suntem şi aşa destul de amestecaţi.”
Sau glasul bâlbâit al şeptarilor:
– „Hai să ne amestecăm singuri!”
Şi, amestecă. Amestecă şi, şi, şi, apoi şi-şi-şi.
Aşa s-a facut că Asul de pică, ce devenea din când în când As de treflă (numai că schimbarea asta nu putea fi percepută nici de el şi nici de alţii) a fost aşezat lângă Dama de cupă de care s-a îndrăgostit. Această dragoste era însă fără speranţe şi, deşi el era un as, nu era asul ei şi în zadar era când de pică, când de treflă, chiar dacă ar fi venit un trişor, tot nu i-ar fi împreunat, fiindcă nu există nici un joc în care un as de pică să stea alături de o damă de cupă. Nu foloseşte nimănui.
Şi nimeni nu ţine seama de dorinţele cărţilor.
Pe măsură ce jocul avansa, ceasul mişca perfid acele înainte, cu mult înainte, astfel încât noaptea s-a pomenit dintr-odată lipsită de timpul ei natural, sustras de acest instrument perfid pe care-l ţine întotdeauna la poarta de intrare nelăsându-l să pătrundă în misterele ei.
Eşti din ce în ce mai agitat. Dacă te agiţi, tu nu ştii că tulburi firea lucrurilor din jur prin agitaţia ta. Stârneşti un praf nevăzut care acoperă sufletele oamenilor. Produci modificări ireversibile, căderi de stânci în prăpăstii, goneşti vulturii trufaşi care dorm înveliţi în penele liniştii!
Totul e contra ta când te agiţi.
Vorbeşte mai încet, nu tulbura somnul umbrelor duşmane care, odată trezite, îţi vor juca pe dinaintea ochilor ameninţătoare, pe când acum dorm în stâlpii de telegraf, în coşuri, pe geamuri, iar în odaie au luat forme docile de scaun, masă, divan.
Nu ştii tu oare ce vorbesc cărţile despre tine? Sau n-ai auzit că destinul tău se construieşte din cărţi? Ceea ce spun cărţile, aceea se face şi dacă sunt supărate pe tine... vai ţie! De ce tulburi liniştea cărţilor?
Nici oamenii, oamenii treziţi din vis nu ţi-o vor ierta niciodată. Întotdeauna vei fi urmărit de tot ce-i în jurul tău şi de tine însuţi.
Vorbeşte mai încet.
Fii mai cumpătat.
Nu lua pentru tine mai multă energie decât ceilalţi pentru a o risipi prin agitaţie…
Dar el nu ascultă, amestecă, apoi distribuie cărţile.
Pune banii, scoate banii.
„Şi” spune „sunt!”, „Pas” am spus, atâta. Şi-şi prietene, dar tu nu vrei să joci cu mine? Nu vreau să merg, nu vreau să joc cu tine. Toţi suntem pungaşi şi tu vrei să treci printre noi cu capul sus. Vrei s-o faci pe cinstitul, pe generosul, pe câştigătorul, dar eşti pierdut ca o puşcă pe timp de pace, ca o vacă într-un cimitir... sau ca un gândac în plină lună pe o sticlă lucioasă de insectar...
Mi-e milă de tine, mi-e milă, şoptea mai departe vocea inumană a lui şi. Eşti sacul cu întâmplări curente care au căpătat greutatea memoriei şi atârnă în aşa fel încât nu există o forţă umană să-l poată purta pe umeri. Nişte obiecte prăfuite, informe şi grele ca plumbul.
Dar pentru tine fiecare dintre ele are o corespondenţă inteligibilă; pentru noi ceilalţi, care privim aceste obiecte, ele n-au nici o trăsătură demnă de luat în seamă.
Doar pentru tine obiectul imobil şi mut are o mişcare, doar pentru tine el vorbeşte fiindcă este din plumb, din plumbul secretat de capul tău greoi şi de gândul de plumb. Dar niciodată n-ai să reuşeşti să aduni bucăţelele de plumb ca pe o armată de soldaţi.
Şi organul excreţiei îşi iubeşte propriile sale excremente, dar nu le poate suferi pe ale altora.
Eşti pierdut, dar de fapt dispariţia ta nu e propriu-zis pierdere, ci câştig, câştig, cine ştie pentru cine?
* * *
S-a ridicat de la masa lângă care a stat până atunci. Ochii lui se uitau nedumeriţi la partenerii în aparenţă adormiţi. Părea că nu înţelege:
Acolo era numai o mustaţă.
Dincolo numai un deget.
Alături, pe scaunul gol, stătea un dinte de aur.
Cărţile erau risipite pe masă şi, din când în când, fără nici o ordine, îşi schimbau culorile. La început a privit fără să priceapă, apoi a murmurat ceva pentru sine. O voce de undeva, fără un loc precis, l-a întrebat:
„Ce ai zis?” a repetat mecanic: „Partenerii s-au pierdut pe sine în joc, n-au ştiut să joace, eu am câştigat.”
Atunci s-a auzit un râs. Era aerul care râde şi care de multe ori îi înconjoară pe cei care cred în el.
S-a uitat puţin speriat în toate părţile şi a tăcut.
„Am câştigat,” a repetat mecanic.
„Ei au pierdut şi acum... Acum am puterea lor, puterea celor patru. Am să-i fac să fie, să fie numai puţin,” se gândi. Dar gândul lui se înscrise pe peretele alb, apoi dispăru.
* * *
Cărţilor, hai să vă joc. Azi sunt în beţia mea, în marea mea beţie, iar partenerii mei sunt inexistenţi. Sunt inexistenţi toţi. Sunt desfăcuţi în piesele lor componente şi iată ce-a mai rămas din ei:
O mustaţă
Un deget
Un dinte
Restul a fost ros de soartă şi pot foarte bine să joc cu aceste rămăşiţe, putred de bogăţie, putred, ha, ha. Putrezi, iată ce sunteţi voi. Aţi primit nişte nume false. Sunteţi nişte bucăţele. Iar eu, eu am să vă iau tot restul pe care vi l-a lăsat destinul. De obicei e tocmai invers: destinul e cel care întâi ia banii, ia banii înainte, ca o curvă obişnuită să fie înşelată după aceea, şi ia deci banii înainte şi apoi vă mănâncă de parc-aţi fi nişte banane stricate... stricate, iar restul îl aruncă la closet şi înfundă cu resturile voastre closetul.
Dar acum a fost invers. Destinul v-a lăsat banii şi v-a ros în întregime pe voi, iar rămăşiţele voastre joacă acum cu mine. Vor să câştige, să-mi ia carnea.
* * *
– Eu vreau o nară, limba, stomacul şi sexul, zise mustaţa.
– Limba şi stomacul sunt ale mele, zise dintele, şi mai vreau ochii, ca să descânt.
– Mie îmi dai restul, zise degetul, iar căţelului meu, Frantz, îi dai inima, lui îi plac inimile, face ham, ham la inimă şi inima se sperie aşa de rău… hi, hi, hi.
* * *
Am să trişez... da, am să trişez şi vai de voi. şi pentru mine au fost lăsaţi de destin, dar destinul nici nu se uită la cel care nu trişează. Toată lumea trişează, chiar şi cel mai cinstit jucător trişează cu el însuşi fiindcă vrea să câştige, fiindcă vrea banii altora, altfel de ce ar juca? Dar el nu îndrăzneşte s-o facă, şi atunci zice că e cinstit. Dacă ar fi cinstit şi-ar face cărţile, şi-ar lua o quintă royală la as, dar el nu şi le face, nu-i cinstit, el trişează.
Am să joc cel mai cinstit joc, cel mai cinstit...
* * *
„Eu vreau să stau lângă tine, iubita mea damă de treflă,” zise valetul de caro. „N-am să te părăsesc, zeiţa mea de cupă,” spuse asul încruntându-se. „Cine îndrăzneşte să pună mâna pe tine, va muri de propria lui muşcătură,” spuse regele de pică doamnei sale. Dar aceasta, cu coada ochiului, urmărea evoluţia colorată a Valetului de caro, care îşi răsucea mustaţa.
* * *
Aşa, acum e rândul meu să dau să vă fac o quintă royală... Aşa, as de cupă, rigă de cupă, damă de cupă, valet de cupă, dar unde-i decarul?
Ha... ha... ha, l-am prins de coadă. Degeaba ai zece picioare, eu am tot atâtea degete şi mult mai mult cap... să-mi intri la rând cu domnii şi doamnele de cupă. ... Ah... m-a muşcat blestematul…
* * *
„Cât?” îi zise mustaţa lui şi.
„Zece saci” îi spuse dintele lui şi-şi.
„Primit şi mai cer zece,” răspunse degetul celorlalţi şi.
„Şi tu, caraghiosule?...”
„Tot ce aveţi?...”
– Pune banii pe masă, spuse şi…
– Rămân dator…
– Nu merge aşa, ce facem noi cu datoria? Nu poţi să ceri cât avem...
– Cer.
– Bine, zise şi, accept, dar plăteşti, pune pe masă limba, stomacul şi sexul.
– Vin cu ele.
– Bine.
– Nu, să pună sexul pe masă, zise şi-şi
– Nu fi scârbos…
– Servit…
– Ha, ha, ha… are culoare, ştii că are... culoare de clown?
– Zici că ai quinta royală la as... Quintă royală de cupă... şi degetul îngheţă în aer:
– Minte... sună de undeva din tavan şi ecoul îi răspunse:
– „E un escroc” şi mustaţa tremură.
– Eu ştiu însă când le-am ales, îşi spuse, le-am ales bine, bine, e imposibil să fi greşit, caută să mă intimideze, ia să văd cărţile!
Începu să fileze încet, încet, până când ajunse la dama de cupă şi ochii lui rămaseră atârnaţi de aţe invizibile.
Dama de cupă stătea îmbrăţişată cu valetul de treflă...
* * *
Acum ai pierdut partida. Prietenii aşteaptă. Aşteaptă să plăteşti. Au adormit liniştiţi şi aşteaptă. Ei ştiu că ai vrea să-i ucizi, dar n-ai să îndrăzneşti. Ai scos un cuţit mare şi ai început să-l ascuţi privindu-i. Dar ei dorm înainte. Dorm şi aşteaptă. Aşteaptă şi dorm. În jurul tău nişte umbre scad şi cresc. Partenerii dorm.
Joc singur acum, fără voi.
„Cum ai venit lângă dama de cupă, treflă trădătoare?”
„M-am deghizat în cupă.”
„M-am deghizat în rigă. Nici doamna nu m-a recunoscut. Tu nu m-ai trişat. Eu te-am trişat pe tine, trişorule.”
Ha, ha, ha...
Am pierdut, dar faţă de ei nu contează. N-am să le dau nimic. Sunt inexistenţi faţă de mine. Ce sunt ei altceva decât nişte părţi. Numai eu sunt un tot. Şi eu nu pot discuta decât cu părţile mele. Am să le pun să joace cu mine.
Ha, ha, ha...
Primul partener va fi capul.
Acesta sunt eu.
Al doilea va fi stomacul cu măruntaiele sale.
Al treilea va fi sexul.
Al patrulea, inima.
Şi trunchiul meu va fi masa.
Am terminat... Jocul e epuizat şi eu n-am de unde să plătesc. Trebuie să dau fiecăruia ce vrea. Nu sunt decât carne şi trebuie să mă distribui singur. Măcelar măcelărit. Am pierdut jocul. Eu, specialist al norocului, eu, soartă, sunt propria mea victimă...
– „Şi, amână-mă!”
– Amână-te singur, mie dă-mi mâna ta cu degetul ei arătător.
– „Şi-şi, păsuieşte-mă!”
Dă-mi ochii tăi care se învârt în orbite ca limba în gură.
– „Şi-şi-şi, iartă-mă”
Nu eu să te iert, iartă-te singur, dacă eşti aşa de bun! Un om bun trebuie întâi să se ierte pe sine, trebuie să înceapă să fie bun cu el însuşi. Asta e mai greu. Aici nu poate minţi pe nimeni.
Iubeşte-te pe tine însuţi ca pe aproapele tău. Lumina bolnavă a soarelui sau a cuiva hrănit de soare intră într-o odaie goală. Pe masă stau cărţile de joc răsturnate cu faţa în sus, impudice, iar din figurile măcelărite în toate părţile se scurg măruntaie informe. Pe tavan, spânzurat de o frânghie, e atârnat un gândac uriaş.
Doi oameni în ungher discută:
– Şi atunci, care e părerea dumneavoastră, domnule doctor, ce poate fi aceasta insectă enormă?
– Am ajuns, după un studiu amănunţit, la concluzia că decedatul s-a spânzurat…
– Asta vedem şi noi, zise celălalt om în negru, dar dumneavoastră vedeţi că e un gândac. Cine a mai văzut un gândac atât de mare? şi apoi, un gândac să se spânzure…
– Nu uitaţi, domnilor, că aici a locuit un cetăţean care se numea Quid. Chit că toată lumea ştie că acest Quid a fost un trişor. Faptul că a jucat şi a pierdut este demonstrat prin aceea că el şi-a ucis cărţile înainte de a muri, cărţile care l-au trădat.
– Dar cum pot trăda cărţile?
– În mâna acestui trişor, cărţile au devenit vii şi l-au trădat pe acela care le-a dat viaţă, chiar prin însuşi faptul că au căpătat viaţa lor proprie, chiar prin însuşi faptul că viaţa prin ea însăşi e proprie şi deci nimeni nu poate să o aibă în puterea sa, nici creatorul ei… Atâta poate să facă cel ce ţi-a dat viaţa, să ţi-o ia înapoi şi asta a făcut Quid.
– Bine, dar eu am fotografia acestui Quid, unde e el, domnule doctor?
– Acesta e el, şi doctorul întinse degetul arătător spre gândac.
– Dar cum?
– Aici sunt două ipoteze posibile: fie că acest Quid nu era decât un gândac şi prin trişerie a ajuns să aibă chip de om, iar atunci când a murit n-a mai putut trişa şi a redevenit ceea ce era - un gândac; sau, când n-a mai putut trişa, s-a transformat în gândac şi s-a sinucis.
– Se poate?
– Da, se poate, domnule. Fiecare poartă câte un gândac în el, un gândac pe care l-a depăşit prin evoluţie, un gândac ontogenetic. Noi ne-am ridicat mult deasupra a ceea ce numim gândac, de fapt, când eram gândaci, credeam că suntem la nivelul cel mai înalt posibil. De fapt, ne-am mai ridicat puţin pe scara spirală a evoluţiei noastre biologice. Dar o lovitură puternică ne poate oricând prăbuşi în jos de pe scară.
– Bine, dar un trişor? Spuneaţi că ar fi fost de fapt un gândac – deci prin trişerie s-ar putea ridica mai sus pe scara biologică?
– Nu el, natura şi-a bătut joc de dânsul, dându-i o formă biologică instabilă, era un trişor prin vocaţie...
– Dealtfel, numai un gândac poate scoate intestinele la cărţile de joc.
– Cum?
– Gândacul trăieşte într-un spaţiu apropiat de cel bidimensional pe care noi, oamenii, nu-l putem pătrunde, de aceea pentru el formele bidimensionale sunt reale, şi nu simple desene.
Cine ştie dacă în noi, în fiecare dintre noi, nu trăieşte gândacul. Poate de aceea unii se sperie aşa de mult când văd un gândac în faţă, de aceea suntem porniţi contra acelor gândaci care nu sunt oameni.
