In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Viaţa literaturii
BARIERA PUDORII - ION BOGDAN LEFTER Lucru de mult ştiut: sexualitatea aproape că lipseşte din literele române. Puţinătatea scenelor „de gen” a fost constatată recent şi de Nicolae Manolescu, care le-a menţionat ori de cîte ori le-a identificat, adică rar, în Istoria critică a literaturii române, nu de mult apărută.
Nu e chiar de mirare, căci cultura aşa-zicînd „înaltă” a cam ocolit pretutindeni în lume subiectele ruşinoase, lăsîndu-le în seama artiştilor „de consum”, categorie care n-a excelat niciodată pe piaţa autohtonă. Proză „de mistere”, apoi poliţistă sau science fiction am mai avut, însă erotică şi sexualizantă – nu prea.
În secolul XIX problema nu s-a pus deloc: literatura, ca şi societatea, era încheiată la toţi nasturii, istorioarele fără perdea rămînînd să fie spuse „neoficial”, la Bolta rece, după şedinţele – altfel, nu neapărat sobre, căci „anecdota prima”! – de la Junimea maioresciană. Povestea poveştilor a lui Creangă n-a fost citită în cenaclu, nici publicată în Convorbirile literare, fiind multiplicată în mini-tiraje „samizdat”, pînă la ediţiile de după 1990, iar acuplarea din poiată, din lumea galinaceelor, schiţată de Eminescu în Antropomorfism a rămas în lada cu manuscrise, aşteptînd mult timp să iasă la lumina tiparului, „recuperată” tîrziu de Perpessicius în ediţia ştiinţifică a operelor „poetului naţional”.
În prima jumătate a secolului XX, cînd bariera pudorii a fost lăsată din ce în ce mai jos în literatura şi în artele universale, a apărut şi la noi un volum de versuri cu titlul Jurnal de sex (cu poeme – totuşi – cuminţele…), însă autorul, Geo Bogza, a fost dat în judecată şi a făcut şi un strop de puşcărie pentru aşa îndrăzneală. Cu un proces de atentat la pudoare a plătit şi junele Mircea Eliade pentru al său roman Maitreyi. Prozatorii de şcoală proustiană din epocă, de la Camil Petrescu şi Anton Holban la graţioasele „sburătoriste” Cella Serghi, Ticu Archip sau Ioana Postelnicu, le-au mai permis personajelor lor să lase să se întrevadă detalii corporale, pe alocuri aproape concupiscente, dar exemplele de „partide” propriu-zise au rămas puţine în epocă: la H. Bonciu, de pildă, dar şi în mult mai celebrele şi mai cititele de-atunci încoace romane ale altfel-sobrului Rebreanu, Ion şi Răscoala, probabil cele mai cunoscute texte româneşti cu sex inclus, dacă se poate spune aşa. De citat şi Arghezi, şi George Mihail (G.M.) Zamfirescu, şi alţii. De bine-de rău, bariera se ridicase.
Sub comunişti sexul a fost ca şi interzis, deşi au mai scăpat cîtedată scene amoroase relatate eufemistic, precum în Don Juan-ul lui Nicolae Breban. În perioada proletcultistă, apoi în anii 1980, cînd cenzura a redevenit hiperpudică, pînă şi săruturile sau mîngîierile au fost considerate „subversive”. Replica lui Mircea Nedelciu la îndrăzneala lui Creangă, Povestea poveştilor gen. ’80, a apărut abia în deceniul următor, după căderea regimului comunist. Dacă ne bazăm pe mărturiile literare dintre 1947 şi 1989, perpetuarea speciei pe plaiurile mioritice pare inexplicabilă…
Ridicarea bruscă a barierei a produs – în schimb – numeroase mostre de „îndrăzneală” sexualizantă după 1990, doar că… între timp tematica se banalizase de tot în orizontul literaturii lumii, de cînd cu D.H. Lawrence, Henry Miller & comp., ca să nu mai vorbim de iluştrii înaintaşi din vechime, de la Sapho la Boccaccio şi de la Marchizul de Sade la Apollinaire. Standardele înseşi ale pudorii s-au schimbat în lumea postbelică, după „revoluţia” de mentalitate a lui 1968, după revoltele sfidătoare ale mişcărilor hippie etc. etc. etc. Artele au profitat. Cele vizuale n-au făcut decît să extindă formulele îndelungatei tradiţii a expresivităţii corporale. În teatru, în film au putut fi văzute scene „decoltate” altădată imposible. Literatura lumii libere şi-a făcut şi ea de cap în toate felurile, mai ales după 1968. În postcomunism s-a declanşat – la noi ca şi în celelalte culturi Central-europene – o veritabilă cursă de recuperare în domeniu. Singurul autor important care avea la activ exerciţii literare – poetice – erotice a fost Emil Brumaru, care nu-şi putuse publica pînă atunci decît versiunile soft, doar erotizante; a continuat sistematic după 1990, manierizînd dublu-„voluptuos” la temă. I-a lipsit – însă, şi spre binele lui – orgoliul „curajului” nonconformist. O „recuperare” a fost poezia de limbaj sexual a lui Doru Mareş, scrisă la începutul anilor ’80 şi citită atunci la Cenaclul de Luni; publicată în volumul Mimînd orgasmul social abia în 1998, a avut slabă vizibilitate, căci între timp se pornise valul mai junilor şi mai vocalilor confraţi de „şcoală nouă”, şi poeţi, şi prozatori, unii mai talentaţi, alţii cu înzestrări mai degrabă modeste, care, imaginîndu-se în roluri de reformatori ai literaturii după „îngheţul” comunist, şi-au asumat voiniceşte tematica erotică şi limbajul respectiv. Au fost – de fapt – victimele ingenue (sic!) ale unei inadecvări, ale unei erori de calcul care a decurs din ignorarea unei realităţi socio-culturale: aceea că interdicţia de publicare a putut inhiba producţia de texte de gen, nu şi lectura, care nu se limitează la contextul strict, la piaţa artistică locală. Altfel spus, chiar dacă în comunism n-am prea avut ilustrări creative autohtone ale emancipării sexuale, mentalităţile n-au stat pe loc, iar publicul intelectual, eminamente cosmopolit, evoluase odată cu cel internaţional. Mizînd pe impactul unei noutăţi nemaipomenite-nemaiauzite, noii juni corupţi au găsit uşa larg deschisă: cu aere de mare-descoperire-mare, etalau banalităţi care nu mai puteau şoca pe nimeni. Iar accentul pe presupusele „crudităţi” de temă şi de limbaj, în detrimentul elaborării literare, e vinovat pentru calitatea în genere slăbuţă a textelor. Cele mai interesante sînt romanele Ceciliei Ştefănescu, Legături bolnăvicioase (2002) şi Intrarea Soarelui (2008), exploratoare ale relaţiilor „periculoase” (conform calificativului lui Laclos, parafrazat ironic în primul titlu) în sens de incestuoase, homoerotice, obsesionale. Întreaga simptomatologie a cîmpului tematic în discuţie e ilustrată de culegerea cu Poveşti erotice româneşti iniţiată de Magdalena Mărculescu (Editura Trei, 2007), pentru care au scris, la invitaţie, texte speciale 17 autori, de la „clasicul în viaţă” al genului la noi, Emil Brumaru, continuînd cu maturii Ştefan Agopian sau Radu Aldulescu şi ajungînd la autori – majoritatea – lansaţi în anii ’90 sau după 2000.
Pe scurt, sexul literar postcomunist n-a fost foarte productiv (ca să nu zic „fertil”!). La vîrf – scrieri care urmăresc efecte de rafinament literar, precum în cazul atît de atipic al manieristului Brumaru, sau cu alte ţinte, „cu sex inclus” (cum am formulat mai înainte). Un mare roman de acest fel, în care erotismul e doar o componentă a existenţei, e Pupa russa al lui Gheorghe Crăciun (2004). Privind către cele mai recente apariţii editoriale, un excelent roman în care există şi o scenă „de gen” e Stalin, cu sapa-nainte al lui Radu Ţuculescu, lansat la Bookfest (iunie 2009).
