In 2011, Viata romaneasca apare in 6 numere duble, o data la doua luni, cu pretul de 5 lei exemplarul.
Costul abonamentului anual este de 42 de lei (30 de lei pretul exemplarelor, plus 12 lei taxe de expeditie).
Abonamentele contractate la pretul de 7 lei per exemplar dublu, vor fi prelungite pana la epuizarea sumei achitate.
Banii de abonament se vireaza la Uniunea Scriitorilor din Romania, in contul RO65 RNCB 0082 0005 0872 0001 BCR Unirea, CUI 2786991.
Viata Romaneasca se difuzeaza prin:
- librariile Humanitas,
- librariile Carturesti,
- chioscul de la Muzeul National al Literaturii Romane,
- reteaua Calliope SRL.
Telefon:
021 212 79 93
Ancheta VR
O ILUZIE TERIBILĂ, DE NEVINDECAT - MATEI VIşNIEC Căderea comunismului a fost, fără îndoială, un moment de speranţă pentru mulţi scriitori care şi-au zis: de acum înainte vor veni editorii şi traducătorii străini să ne caute, vom fi publicaţi în străinătate, vom fi mai cunoscuţi şi chiar recunoscuţi, bariera culturală dintre vest şi est se va prăbuşi, valorile vor circula mult mai uşor, se vor impune mult mai uşor...
Ceea ce nu este adevărat. Interesul cultural al Occidentului pentru ce se face în Estul Europei este în continuare foarte scăzut, cel puţin aceasta este părerea mea ca un om care trăieşte din 1987 la Paris. Ţările est-europene, cu excepţia Rusiei, nu-i fascinează aproape deloc pe occidentali, care preferă în continuare exotismul asiatic, african sau cel al Americii Latine. Premiile literare din ultimii ani din Franţa, în special premiul Goncourt, confirmă acest lucru... Numeroşi scriitori cu rădăcini africane sau încarnînd ideea de metisaj au beneficiat de aceste premii (este cazul anul acesta cu premiul Goncourt acordat lui Marie Ndiaye, de origine franco-senegaleză). Franţa este, în orice caz, mult mai mult orientată spre Mediterana decît spre Europa de Răsărit. Germania pare ceva mai atentă la ceea ce se întîmplă în est, dar este şi ea invadată, ca toată Europa Occidentală, de literatura americană. Un foarte bun scriitor est-european nu are de fapt nici o şansă în faţa unui foarte slab scriitor american sau anglo-saxon. O editură occidentală va opta imediat pentru un roman realist şi mediocru scris de un tînăr american într-un campus universitar din California, decît pentru un excelent roman inovator în materie de limbaj şi abordare scris de un tînăr slovac sau român. çn ultimii 20 de ani libertatea a avansat pe continentul european, fără îndoială, dar şi colonizarea subconştientului european de către cultura şi sub cultura anglo-saxonă.
Lipsa de vizibilitate a literaturii estice în Occident ţine şi de evoluţia fenomenului editorial: în fiecare lună septembrie la Paris apar 700 sau 800 de romane noi. Cu 20 de ani în urmă apăreau mult mai puţine, cam o treime din această enormă cantitate. Publicul habar nu are ce să aleagă şi se lasă condus de maşina publicitară a marilor edituri. Puţine cărţi s-au impus în ultimii ani pentru că ar fi atras prin titlurile lor atenţia publicului. Marketingul, televizorul şi revistele literare impun marile succese.
Ceea ce nu înseamnă că nu se publică multă literatură est-europeană. Mai toate ţările est-europene, ca şi România, şi-au pus la punct mecanisme de promovare a culturii în străinătate, cu fonduri destinate traducerilor şi editării literaturii autohtone. De fiecare dată cînd intru într-o mare librărie la Paris văd, pe rafturile rezervate Europei de răsărit, romanele lui Mircea Cărtărescu sau ale Gabrielei Adameşteanu. Dar nu le văd niciodată pe standurile de la intrarea în librărie, acolo unde ar merita de fapt să se afle şi unde omul are primul contact cu noutăţile şi cu cărţile recomandate într-un fel sau altul, fie de critică, fie de librarii înşişi. çntre a fi editat în Occident şi a fi şi citit de public există aproape o prăpastie.
Interesant este însă faptul că Occidentul rămîne fascinat de ruşi. Scriitorii ruşi, clasici şi moderni, sunt citiţi, sunt cumpăraţi, Rusia rămîne o ţară şi o cultură care îi intrigă, nelinişteşte şi fascinează, cum spuneam, pe occidentali.
România este vizibilă pe piaţa franceză cu multe nume şi cu multe destine. çn orice librărie găseşti teatrul lui Ionesco, eseurile lui Cioran, proza lui Eliade şi Panait Istrati, poeziile lui Gherasim Luca (scrise în franceză), precum şi alte nume precum Paul Celan, Ilarie Voronca, Benjamin Fondane, Tristan Tzara... Lucru ciudat, după anunţarea ultimului premiu Nobel, acordat scriitoarei germane de origine română Herta Müller, într-o primă fază cărţile ei nu s-au găsit în librării. Tirajele erau mici şi s-au vîndut imediat. Ceea ce nu înseamnă că editurile n-au reacţionat repede. Editura Seuil, de exemplu, a reeditat rapid culegerea ei de povestiri, “Le renard était déjà chasseur”, apărută iniţial în 1997, iar sub numele autorului, Herta Müller, a apărut imediat informaţia “premiul Nobel pentru literatură”. Merită de semnalat numele persoanei care a tradus această carte din germană, Claire de Oliviera, care este şi excelentă vorbitoare de română. Ceea ce vreau să spun însă este că Herta Müller nu dispunea de tiraje de masă în Franţa înaintea acestui premiu. Acum, însă, Gallimard a anunţat că o va publica anul viitor.
Şi pentru că vorbim de premii, trebuie recunoscut că o carte premiată are infinit mai multe şanse de a se vinde decît una care nu poartă menţiunea aceasta pe copertă. Premiile Goncourt, Femina, Renaudot, Medicis sau premiul pentru roman al Academiei Franceze stimulează enorm vînzările. Există însă şi o altă serie de premii care poate propulsa, dacă nu un scriitor, cel puţin vînzarea cărţilor sale: premiul librarilor, premiul Cafenelei Flore, premiul pentru roman al televiziunii franceze… Problema este că lista premiilor s-a umflat foarte mult… Practic, peste 2000 de distincţii literare francophone recompensează în Franţa creaţia literară, ceea ce provoacă uneori mari confuzii. çn sensul că pe standurile librăriilor sunt etalate uneori sute de cărţi premiate, ceea ce… îl blochează pe săracul cititor potenţial. Sute de premii există numai pentru roman (de exemplu unul al Căilor ferate franceze), şi este practic imposibil pentru un iubitor de proză să înţeleagă care este diferenţa dintre un premiu sau altul. Zeci de mici orăşele care organizează tot atîtea tîrguri de carte şi-au creat premiile lor: pentru roman, poezie, filozofie, eseu, şi aşa mai departe. Bineînţeles, numeroase premii sunt legate de diverse concursuri literare, pentru că în Franţa ele reprezintă un fel de sport naţional: în jur de 10.000 de persoane participă anual la ele. Spun toate aceste lucruri pentru a creiona complexitatea peisajului editorial francez dar şi occidental. Cum să pătrundă, în aceste condiţii, săracul scriitor român sau sîrb sau bulgar?
Există, însă, cel puţin în Franţa, evenimente culturale create în jurul literaturilor străine cum ar fi “Les belles étrangères”. Organizată de Centrul Naţional al Cărţii şi de Ministerul francez al Culturii, această manifestare este efectiv destinată promovării literaturilor străine în Franţa, iar în 2005 au beneficiat de ea 12 scriitori români care chiar au fost invitaţi în Franţa, unde au citit din operele lor şi au ţinut conferinţe. Aceste momente festive sunt uitate însă repede, pentru că funcţionează oarecum ca pe bandă rulantă… Anul acesta, în mod inexplicabil pentru mine, sunt invitaţi scriitorii americani în Franţa în contextul acestui eveniment, ca şi cum ar mai fi fost nevoie ca ei să fie promovaţi pe piaţa franceză.
Marea speranţă a multor scriitori din Europa de răsărit este de a fi reperaţi cu ocazia tîrgurilor de carte. Dar nici aici nu e uşor. Tîrgul de carte de la Frankfurt, considerat cel mai mare din lume, mi s-a părut, mie cel puţin, unul foarte puţin generos cu Europa de răsărit. Cu trei ani în urmă, invitat la acest tîrg, am avut neplăcuta surpriză de a constata că toate ţările răsăritene erau “plasate” în acelaşi spaţiu, mare dar oarecum izolat într-un fel de subsol, departe de zona de circulaţie centrală, deci într-un fel de ghetou. Trebuia efectiv să-ţi doreşti să ajungi pe la est-europeni că să nimereşti în acea sală. La Paris, Tîrgul internaţional de carte este organizat într-o imensă şi unică hală expoziţională unde toate ţările, toate culturile şi toate editurile (mari şi mici), sunt obligate să coabiteze unele lîngă altele, să se învecineze… De unde o anumită convivialitate şi o anumită dimensiune umană a Tîrgului. Şi datorită acestei “dimensiuni umane” în materie de organizare standurile deseori sinistrate ale micilor culturi au mai multe şanse de a fi descoperite de vizitatori. çn plimbările lor fără ţintă vizitatorii dau brusc peste standul Sloveniei, al Bulgariei, al României… Se mai uită, se mai opresc să asculte vorbind româneşte, ungureşte sau ceheşte, au revelaţia că toate ţările Europei de răsărit sunt prezente la Tîrg, mai răsfoiesc cîte un album cu fotografii… şi e suficient pentru a scoate din singurătate standurile acestor culturi şi a le integra, vrînd-nevrînd, într-un fel de sărbătoare comună a cărţii.
Bătaia peştelui, însă, la aceste tîrguri (iar în această privinţă nu mai există nici o diferenţă între Paris şi Frankfurt) sunt standurile anglo-saxone. Acolo îşi face întreaga planetă cumpărăturile masive în materie de autori. Aşa cum chinezii fabrică în prezent jucării pentru toată lumea, aşa scriu în prezent americanii pentru toată lumea. Şi nu e de mirare. 99 la sută din imaginile publicitare pe care le îngurgităm sunt de inspiraţie americană. Modelul nostru comportamental, fantasmele noastre vestimentare, urbane, sociale şi chiar erotice sunt americane. Miturile moderne sunt inventate de americani, unica utopie în care mai crede planeta este modul de viaţă american, singura limbă din care aproape fiecare ins de pe planetă ştie măcar cîteva cuvinte este engleza. Mai mult decît atît, piaţa mondială a educaţiei universitare este dominată de anglo-saxoni, în frunte cu Statele Unite. Faţă de Franţa, de exemplu, care primeşte anual 130.000 de studenţi străini, America primeşte 560.000. Gusturile noastre au fost fasonate, treptat, cu ajutorul Hollywood-ului şi a fascinaţiei iraţionale pe care o avem faţă de America, pentru literatura anglo-saxonă. Şi aceasta chiar şi în ţări cu o mare tradiţie culturală, precum Franţa.
Nu am nicidecum intenţia de a spune că America nu a creat o mare cultură. Poe, Melville, Faulkner, Bukowski sunt autori care m-au emoţionat. Iar Europa i-a asimilat uneori mai repede decît publicul american însuşi. De altfel mulţi autori americani extrem de importanţi, precum Paul Auster sau Norman Mailer, au o “piaţă de desfacere” mult mai mare în Europa decît în Statele Unite. Există însă şi o literatură de consum pe care au creat-o americanii mai bine decît toate celelalte naţii, şi pe care ei o vînd mai bine decît toate celelalte naţii. De la romanele de dragoste la cele poliţiste, de la romanele de groază la cele ştiinţifico-fantastice, o întreagă panoplie narativă americană se revarsă peste restul continentelor ca un torent căruia nu-i rezistă nimic. Cum lumea este fascinată de America, orice poveste care se desfăşoară în spaţiul american devine mai interesantă decît dacă s-ar petrece în Grecia sau în Norvegia. Doi oameni care se iubesc, se părăsesc şi suferă din dragoste în America au parcă o putere de universalitate mai mare decît dacă drama lor s-ar petrece în Slovenia. Şi aceasta pentru că toate ingredientele exterioare, tot decorul poveştii este mai interesant în America.
Nu e nimic de făcut în faţa acestei avalanşe. Americanii scriu fără complexe chiar şi atunci cînd rămîn naivi şi devin industriali. Nenumăratele şcoli de iniţiere în arta naraţiunii, care funcţionează pe lîngă universităţi, formează scriitori-producători de romane de consum pentru marele public consumator de literatură.
Mi-ar plăcea să văd într-o bună zi o “avalanşă” est-europeană în Europa Occidentală. Pînă atunci, însă, constat că scriitorii francezi sunt nemulţumiţi, de exemplu, că nu prea sunt citiţi în America. S-ar spune că trăim într-o lume care se auto-păcăleşte. Scriitorii est-europeni sunt nemulţumiţi că nu-i citeşte Europa Occidentală, cei din Europa Occidentală sunt nemulţumiţi că nu-i citeşte America… Iluzia că trebuie cu orice preţ să primim brevete de valoare în străinătate este teribilă, şi de nevindecat de fapt.
