Viaţa românească - lunar de cultură şi artă
Prima pagină Articole Redacţia Istoric Arhivă Contact
Sumar
Editorial
 
Interviu
 
Proză
 
Poezie
 
Eseuri
 
Ancheta VR
 
Premiile VR
 
Note clasice
 
Memorii. Amintiri
 
E-fuziuni jazz
 
Atitudini
 
Cronica literară
 
Meridian
 
Miscellanea

Varianta PDF

Anunt important!

Viața românească apare lunar.

Abonamentele se pot face prin Poșta Română sau direct la Uniunea Scriitorilor din România.
 


Cronica literară
JAZZ ŞI CĂRŢI - NICOLAE PRELIPCEANU
Tavitian la Ateneu

Sâmbătă, 19 noiembrie anul trecut, Harry Tavitian a concertat la Ateneu. Pentru un jazzman, chiar în zilele noastre, nu e un lucru banal să cânţi pe scena pe care au concertat Enescu şi Yehudi Menuhin, David Oistrah şi Sir Barbirolli şi atâtea alte nume ilustre ale muzicii „grele” (ca să pun un antonim muzicii „uşoare”, în care mult timp a fost inclus de vorbitorii culţi şi jazzul). Concertul lui Tavitian, acest extraordinar artist al zilelor noastre, a încununat, ca să mă exprim în inevitabila limbă de lemn, seria „Teach Me Tonight”, de şase concerte, începute în martie, la Institutul Cultural Român, organizatorul concertelor. Ca şi-n celelalte apariţii ale sale sub auspiciile ICR Bucureşti, Harry Tavitian nu a concertat singur, având, de data asta, doi invitaţi, unul extraordinar, pianistul român de la Stockholm, Ion Baciu jr., şi unul pe care-l ştiam de mai demult ca partener al pianistului, bateristul Cserey Csaba, de la Satu Mare.
Cele două părţi ale concertului au fost introduse, ca şi unele melodii, de către titularul serii, care, în fraze scurte şi pline de miez, a explicat ce e jazzul, cum o făcuse încă de la prima sa apariţie din această serie, conchizând, spre uşurarea celor ce se vor fi temut că au prea multe de reţinut, că jazzul e acea artă care se naşte, trăieşte şi moare într-o clipită, atunci când e interpretat. Sigur, nu numai din această frază destul de eliptică, am înţeles de mult că Harry Tavitian e mai mult decât un simplu interpret şi chiar compozitor, e şi un artist care meditează asupra artei pe care o practică şi o aprofundează, lucru evident cu fiecare nouă apariţie a sa pe vreo scenă, fie ea cea de la ICR, fie de la vreun club, fie la Ateneu.
Seara de la Ateneu a fost una a încântării crescânde, dar şi a încălzirii crescânde a interpretului principal. Dacă în prima parte, împreună cu Ion Baciu jr., s-au cântat bucăţi compuse de Tavitian sau de invitatul său, alături de teme clasice de blues, în partea a doua, cu Cserey Csaba, Tavitian s-a ambalat, dar ce zic eu?, amândoi s-au ambalat, duşi de sonorităţile noi şi vechi ale „Cantatei colindelor”, pentru ca, în final, să apară din nou şi primul invitat pentru a se bucura de triumful serii. În fapt, merita şi cel dintâi invitat această satisfacţie, după ce, la finalul primei părţi, aplauzele au fost acelea, simple, ale unui public în aşteptarea performanţei majore, care constituie, întotdeauna, partea a doua şi ultima a unui concert. Povestea jazzului a fost „spusă”, muzical, într-o sinteză a ei, de la primele forme, cum e bluesul şi până la cele din urmă, azi, cum e etno-jazzul, pe care Harry Tavitian îl practică de atâţia ani cu un real succes şi mari performanţe. Căci, în fond, Cantata colindelor într-acolo, spre etno-jazz, bate. Temele erau când unele ştiute, dar, fireşte, în nouă intepretare – căci ce e jazzul în fond, decât o continuă temă cu variaţiuni? – când unele descoperite de artist, aşa cum ne-a şi mărturisit, în arhive, căci există, conform afirmaţiei sale, mii şi mii de colinde, specifice zonelor şi poate chiar unor localităţi, multe înrudite melodic, multe foarte diferite. De altfel, Cantata colindelor, sinteza de la Ateneu, se poate găsi, de către cei ce doresc să o asculte în integralitatea ei, pe un CD recent, pe care cei doi artişti, Harry Tavitian şi Cserey Csaba, l-au scos. Prezentatoarea serii, Oana Suciu, a spus că regretă faptul că, prin acest concert, seria iniţiată de ICR se încheie, regret pe care Tavitian şi invitaţii săi l-au mărit, accentuat, prin prestaţia lor admirabilă, pe alocuri plină de umor, alteori „doar” profundă şi gravă.
Dar să nu credeţi că Tavitian nu are umor. Ultimul său cuvânt a fost unul cu miez, de fapt, deşi un banc cu Radio Erevan: un ascultător întreabă cum se spune corect „giaz” sau „gez”, iar Radio Erevan răspunde: „la ce?”


Ion Iancovescu într-o carte

O carte despre Ion Iancovescu, fie ea şi o reeditare, a devenit spectacol pentru puţinii care s-au încumetat să înfrunte gerul şi zăpada din Bucureşti şi să vină, duminică la ora 11, a doua zi după spectacolul lui Harry Tavitian, la sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti. Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” şi Revista Teatrul Azi au lansat a doua ediţie, adăugită de Florica Ichim, sufletul celor două instituţii, a cărţii lui Ioan Massoff, Ion Iancovescu, artist nepereche. Unul dintre marii artişti ai teatrului românesc din toate timpurile, Ion Iancovescu nu mai este azi cunoscut aproape deloc. De altfel seria pe care o scot cele două instituţii mai sus pomenite, şi în cadrul căreia a apărut şi cartea despre Iancovescu, „Galeria teatrului românesc”, îndeplineşte această funcţie preţioasă, salvarea de la uitare a unor figuri ale teatrului românesc de altădată, dar şi popularizarea – cât este posibil – a unor valori ale teatrului de azi, fie ele şi foarte cunoscute. O carte este, ca să folosim vorba proastă de altădată, „o piedică în calea uitării”, indiferent dacă subiectul ei este în viaţă şi activitate sau dacă şi-a încheiat de mult lucrarea. Iar seria inaugurată de Florica Ichim şi susţinută de colaboratorii, sau mai bine zis colaboratoarele sale, îndeplineşte o funcţie pe care nici un fel de instituţie gras bugetată nu şi-a luat-o asuprăşi. Cu o susţinere minimă şi, în orice caz, haotică şi insuficientă, celebra Administraţie a Fondului Cultural Naţional, prin diferitele şi uneori ciudatele sale comisii, nu a sprijinit decât foarte puţin revista Teatrul Azi, preferând cine ştie ce foiţe mai dragi membrilor vreunei comisii. Cât despre această carte, ea a apărut în timp record, deoarece obiceiul acelei AFCN este de a acorda în ultimă instanţă vreo subvenţie, cam când e sigur că proiectul nu mai poate fi realizat. Cartea despre Ion Iancovescu a fost refuzată sistematic şi numai faptul că multe aşa zise proiecte editoriale generos susţinute nu au putut fi puse în practică a făcut ca suma respectivă să fie redirijată, aşa, „muncaţi, muncaţi că tot dăm la câni”, cum se spune în Ardeal, spre această carte de mare importanţă pentru toţi cei care vor să cunoască teatrul românesc nu numai în prezenţa, ci şi în devenirea sa.
Ca atâtea alte cărţi pe care le-a scos revista Teatrul Azi, şi aceasta poate trezi nostalgii, chiar şi celor care nu i-au văzut pe mai nici unul dintre cei pomeniţi în paginile ei. Pentru că monografia lui Ioan Massoff reînvie o lume care a fost cândva foarte vie şi foarte activă, o lume altfel decât aceea în care trăim azi, aşa cum observa un actor încă tânăr de azi, Mihai Călin, la lansarea de la TNB a cărţii. Amintirile lui Bogdan Muşatescu despre prietenia spirituală dintre tatăl său, Tudor Muşatescu, şi Ion Iancovescu, despre vorbele de spirit pe care aceştia le scoteau în modul cel mai firesc, despre şotiile pe care le făceau, despre felul în care îşi trăiau viaţa au trezit şi în alţii, poate, regretul că nu mai trăim în acea lume, ci într-una a profitului imediat şi necondiţionat, în care vorbele de spirit nu-şi mai au locul pentru că, nu-i aşa?, „time is money”. Pentru Ion Iancovescu timpul era şi altceva decât money, era o cale spre perfecţiune, spre inima spectatorilor. E drept, în tinereţe, s-a revoltat şi el împotriva celor bătrâni, care frânau ascensiunea tinerilor la Teatrul Naţional, dar spre bătrâneţe a suferit acelaşi tratament şi Ioan Massoff nu ne spune explicit dacă i-a trecut prin cap, actorului vreau să spun, vreo clipă că el însuşi procedase la fel. E drept, înlăturarea sa din teatru a fost mai complexă, ea a avut şi pricini politice, şi-a băgat coada Securitatea, care l-a arestat şi anchetat în două rânduri pentru vorbele sale de spirit, lansate liber într-o lume ocupată, încruntată şi foarte atentă la tot ce mişca. Or, oameni ca Ion Iancovescu nu se puteau resemna cu vreo cenzură, ne-o spune de altfel toată cartea aceasta şi toată viaţa lui de om care i-a înfruntat pe toţi, i-a ironizat pe toţi, poate şi după o modă franceză, dispărută şi ea chiar acolo, la mama ei, din păcate, pentru că şi acolo „le temps c’est l’argent”, n’est-ce pas? Sau, mai precis, şi acolo „time is money” de fapt.
Dar dincolo de toate acestea, cartea lui Ioan Massoff aduce în faţa rampei o activitate exemplară în slujba artei teatrului, o viaţă identificată cu scena, o vitalitate cum puţin alţi actori au manifestat. Cu o bogată iconografie, cu un arbore genealogic al marelui actor, cu o teatrografie, din păcate selectivă, cartea este una care se citeşte cu sufletul la gură, cu atât mai mult de către cei care au citit şi alte cărţi din Galeria teatrului românesc, cum ar fi aceea despre Maria Filotti, pentru că atmosfera din teatrul acelor ani prinde contur, privită din unghiuri diferite, clarificatoare.
Drama lui Ion Iancovescu, ca şi a altor mari actori români din deceniile primei jumătăţi a secolului trecut a fost aceea că, jucând la companii private (Ion Iancovescu a înfiinţat şi desfiinţat, el însuşi, mai multe), a trebuit să evite, în general, repertoriul clasic, fiind siliţi să opteze pentru ceea ce plăcea publicului, piese în general uitate azi. Exact ca şi drama actorilor, mari, de după „eliberare”, care au fost siliţi să joace roluri în piese născute moarte din cauza canonului realist-socialist, militant. Ca să nu mai vorbim despre filmele în care au jucat marii actori din perioada comunistă, foarte puţine mai pot fi văzute astăzi fără să-ţi ţii batista la nas, dar totuşi de dragul de a vedea câte una dintre marile figuri ale scenei româneşti, cum ar fi Toma Caragiu. Ce înseamnă acest paralelism pe care eşti silit să-l faci? Că nici una dintre cenzuri nu e mai brează, nici cea politică, desigur infinit mai brutală, nici cea economică, aceasta din urmă lăsându-ţi, cum i-a lăsat lui Iancovescu, dreptul de a ironiza lumea şi chiar pe regeele Carol II, dar nu i-a permis nici măcar lui să fie independent cu adevărat la vreuna dintre propriile companii cu care a cutreierat ţara.
O ultimă informaţie: Ion Iancovescu a apărut pe scenă de mai mult de 18.000 de ori, într-o viaţă artistică de vreo cinci decenii; e drept, în finalul vieţii fiind înlăturat din teatru. La TNB, în sala Atelier, am avut ocazia să vedem şi un film cu el, o mică poveste vag onirică de Mirel Ilieşiu, evocatoare pentru sussemnatul de două ori, de vreme ce filmările erau făcute în sala şi în culisele Teatrului Naţional (azi „Lucian Blaga”) din Cluj (azi încă –Napoca). Şi ca o ironie a sorţii, ceea ce-şi dorise tânărul Iancovescu, să fie înlăturaţi bătrânii din Teatrul Naţional, a făcut regimul comunist, fie şi cu ajutorul Securităţii, singurul ajutor de nădejde, vorba lor, a acelui tip de regim. Cartea trebuie neapărat citită, nu uitaţi, Ioan Massoff, Ion Iancovescu artist nepereche, în colecţia Galeria teatrului românesc, supliment al revistei Teatrul Azi. Căci nu e de colea să cunoşti o lume nouă, chiar dacă veche în fond.



Prima pagină Articole Redacţie Istoric Arhivă Contact
Copyright © Uniunea Scriitorilor din Romania 2008-2013. Toate drepturile rezervate. Design si Programare: Datagram